Nu e o rugaminte....

Vad cu placere grijile pe care vi le faceti si fluturele meu se bucura de protectia care i se promite.
Inafara de faptul ca ma incanta imi da un sentiment de apartenenta, la ceva, la un grup.
Aceleasi griji mi le-am facut de mii de ori pentru voi, mi le-am facut si am avut grija sa nu va impovarez.
M-am gandit de fiecare data daca va e bine, daca e totul asa cum trebuie, defapt asa cum imi doream pentru voi.
Va inteleg grija, nu inteleg lipsa de incredere si nu inteleg rautatea....
Fluturii nu pot fii tinuti in captivitate, culorile aripilor lor doar se iubesc.
Nici un noiembrie nu poate fii inchis in causul palmei si de acolo sa iti iei racoarea.
Zambetul nu se poate desena si apoi capta intr-o imagine statica de care sa iti aduci aminte.
Ma supara ca nu stiti despre zambetul meu nimic, iar despre fluturele meu ma supara ca il credeti vaca, o vaca legata la un tarus sau pripon, cum se spune pe la voi.
Fluturele meu e fluture. Daca nu sunteti in stare sa-i apreciati forta, gratia si gingasia, daca nu stiti sa-i cititi poezia, mai bine nu mai vorbim. Altfel riscam sa ne suparam.
Iar fluturele meu nu aduce suparare.
Am o rugaminte: ori ii observati curcubeul, ori taceti pe veci!
Am fost larva, am fost pupa, am fost omida si acum sunt fluture...
Am trecut si o sa mai trec prin stari pe care mi le doresc sau prin stari care o sa vina de la sine. O sa continui mereu sa imi fac griji si mereu o sa scriu ce simt.
Intotdeauna o sa pun in cuvintele mele culorile si simbolurile ce iau viata in mine.
Ce nu o sa fac?
Cred ca nu v-ati intrebat asta niciodata si mai cred ca faptul ca nu ati facut-o este amuzant!
Deci nu o sa va spun decat ce am sa fac…
O sa traiesc, o sa zambesc, o sa citesc toate poeziile lumii ce imi sunt puse la picioare, o sa haladuiesc intr-un albastru infinit si curat de vara ce mereu o sa fie etalon pentru sufletul meu.
O sa daruiesc tablouri cu zambete de fetite balaie si carti a caror poveste nu se gaseste tiparita in pagini.
Cui?
Cui simt si numai pentru cine simt……eu nu am nevoie de oameni in jurul meu ca sa iubesc. Asta este in mine si pe mine iubirea nu ma doare….

Lagar....

Este ciudat cat de nehotarat poate sa fie omul pus in fata diversitatii.
Imi si vine sa rad imaginandu-mi fata mea azi in fata unor rafturi pline cu tot felul de produse. In sinea mea stiam ca vreau ceva. Acel ceva nu era definit. Puteam poate sa spun ce gust sau ce miros, dar in nici un caz nu aveam in minte o denumire.
Am plecat din fata rafturilor pentru ca nu am gasit denumirea. Instinctiv am pus doar mana pe o sticla cu sirop de artar, am asezat-o in cos si am plecat mai departe.
Fata total inexpresiva a fetei de la caserie m-a facut sa zambesc. Oare cate sticlute cu sirop de artar ii trecusera prin maini pana la ora aia?
Zambind am plecat mai departe.
Parcul era inundat de soarele tomnatic si parca tipa din toti porii ca ii este lene. Si din nou am zambit…..de parca era singurul!
Este atat de bizar ca intr-un spatiu plin de lumina sa simti gardul cu sarma ghimbata a neputintei…
Revolta creste in momentul in care incepi sa te intrebi de ce? Speri in sinea ta ca cineva sa-ti arunce raspunsul. Doar esti om si esti inzestrat cu puterea de a spera, nu?
Dar de unde atata fericire? Sunt intrebari fara raspunsuri, sunt probleme fara solutii unde factorul decizional e hazardul. Scurt si cuprinzator!
Si ma revolta ca desi nu ti se da limita suportabilitatii, nici macar tu ca fiinta chinuita de “de ce-uri”, nu ti-o poti impune. Pentru ca esti un monument de lasitate si continui sa speri.
Si te alegi asa in suflet cu soare de toamna stralucitor, cu parcuri care tipa de lene si cu Sirop de Artar taxat de o fata, la o caserie, unde totul este asezat pe sertare….
Si cand stai sa te gandesti ca pentru a desprinde un cos de cumparaturi din marele sir ai nevoie doar de o simpla si banala moneda metalica in valoare de 50 de bani….
Deci in mod sigur iti vine sa razi sarcastic si nici macar sa nu te mai intrebi….de ce?.....