La sud de mine...

Cand mi-a inmanat semnul de carte mi-a spus zambind sa nu fac nimic din ceea ce el n-ar face. Am zambit si i-am intors spatele napasatoare. O mica ingamfare ce mi-a dat satisfactie. Mi-am dus mana la tampla si am cautat printre mii de borcane goale o afisare de cenusa care sa-mi satisfaca pofta de venin. Mai apoi am dezbracat o lumanare de ceara ei falsa si lichidul fierbinte l-am intins pe o foaie albastra de carton creponat. In semn de protest albastrul s-a revoltat si si-a acoperit imensitatea cu o culoare violacee si destul de temperata pentru criza de ipocrize ce o bantuia de ceva vreme. 

Mi-am inhamat spiritul cu matraguna si am uitat ca in urma pasilor mei a ramas doar tocul subtire al pantofului demodat. Mi se parea intuil sa asez pe masa ospitalitatii ceea ce se cuvenea pentru ca asa trebuie. 

Dar...

Oh dar aici nimic nu e lipsit de intentii bune, mi-am spus in sinea mea pasind peste pragul atat de fals al melodiei ce rasuna intre peretii scorojiti. 

Mi-am imbratisat sanii intr-un gest ce invoca rabdarea sfinxului si am asteptat ca valurile imense de demagogie sa se reverse peste fruntea mea obosita. Si am ascultat....

Dureros de palpabila, starea oratorului se insinua printre rochiile elegante si costumele scoase de la naftalina. Se formase o pojghita fina si tare precum cremenele ce-si cauta inutil amnarul. 

Puteam sa tolerez in acele clipe tot ce se incerca a mi se turna in creierii ravasiti. Si o faceam cu un calm impeturbabil si onest. Chiar aveam uneori senzatia ca sunt si de acord cu frazele inlemnite in timp si ca in jurul meu de fapt nu misunau oamenii tepeni, incatusati in rigorile etichetelor pe care le sfidam. Le admiram nemernicia de a se considera atotstiutori cand de fapt isi scaldau spiritele marunte in sloganuri atat de neinspirate incat aveam senzatia ca papionul nu s-a inventat ca sa te chinuie. 

Privirea nonsalanta si zambetul fals de dupa care se zarea o dantura impecabila au trecut peste capetele nostre cu constiinta curata ca trei cuvinte de lemn plin de carii ne-au convins ca "e cel mai buni dintre cei exceptionali". 

Insa nu si-a asteptat raspunsul inapoi. A plecat, exact cum a venit. Teapan in costumul de tinichea si fara sa fie constient ca de fapt, eu cel putin o sa ma intorc acasa si cu o dezinvoltura perversa o sa scuip peste produsul lui adulat continuand sa imi spal dintii cu aceiasi cenusa straveche de milenii.

Cred ca e musai a-mi imbunatati vocabularul cu niste injuraturi mai de soi....

Artefact facultativ ...

Am cautat azi in cotidian scanteia care sa ma inspire si care sa imi inlature starea asta ciudata si inexplicabila.
Am ratacit pe strazi si am privit in ochi oamenii.
Am cautat zambetul si am cautat exaltarea.
In zadar....
Privit de afara pare un tablou al unei depresii adanci. Un contur bizar ce se vrea umplut.
Cele mai multe momente de inspiratie mi le ofera banalul. Se creeaza, involuntar, discrepanta aceea necesara care da forta cuvintelor aliniate in dictionar doar cu scopul de a inlesni intelegerea.
Mereu ma aflu intr-o lupta surda cu tendinta de a ridiculiza. Mereu vreau ca posghita superficialului sa fie o rampa de unde sa pornesc, sa simt si mai ales sa absorb starea de gratie ulteriora. E atat de banalizata cautare pe care o invocam atunci cand simtim apasarea frustrarii de a nu gasi.
De cele mai multe ori ritmul pasilor m-a facut sa ma indepartez cu nonsalanta si cinism de sagetile otravite ale sintagmei: ceea ce nu inteleg e neaparat de rau. Mereu am zambit in intunericul meu si nici macar nu am ridicat umerii in semn de intrebare. Am lasat otrava lor sa construiasca artefacte ce in timp nu o sa dovedeasca decat ca viata lor s-a rezumat la a se hrani cu aroma indoielnica a ceva ce mereu nu o sa le apartina. Nici macar nu am pus intrebarea esentiala in acele momente: de ce te irosesti? Nu avea sens, oricum pentru ei irosirea inseamna de fapt iluzia ca eu ma irosesc. Si din atitudinea asta nu se naste starea de gratie.
A incoltit in mine dorinta de a ma supune unui bilant interior care sa imi ofere niste raspunsuri. Colturile rotunde si intunecate din patratul logic al simturilor s-au revoltat. Mi-au reprosat ca vreau sa pun ordine in haos si sa bifez.
De data asta am ras din tot sufletul si mi-am dat seama cat de neutil imi este azi cotidianul.
Mi-am dat seama ca l-am lasat prea mult timp sa ma loveasca cu iluzia inspiratiei.
Si tot asa am realizat ca prin atitudinea lui gri mi-a creat, tot involuntar, discrepanta muta si perfecta de a-mi pune semnatura in rosu pe sensul abstract al cuvintelor. Sensul acela ce nu o sa-l gasesti niciodata explicat in dictionar si care de fapt, odata patruns, are aroma gasirii.
Zambind, am trecut pe langa o florareasa. A incercat sa ma ademeneasca cu trandafirii crescuti repede si colorati cu substante chimice.
Spre capatul sirului de recipiente in care se scaldau florile neanotimpului se ascundea unul in care erau niste lacramioare. Pareau din alta lume, aruncate la sfarsitul perceptiei chimice. Naturale!
Le-am cumparat....
Stiam ca o sa fie ale mele pana in momentul in care patina timpului si lipsa de seva ma va face sa le arunc.
Dar oare sunt pregatita sa fac ceva care sa le pastreze in viata cat mai mult?
Invariabil starea de gratie nu isi face loc cu coatele prin mutimea gri.
In ce punct al limitelor mele ma aflu?
Greu de crezut ca o sa-mi pot raspunde la intrebarea asta curand....
Mi-e dor de mine...

Mantra tacerii..

Somnul nu mi-a ajuns. Imi doream sa nu imi rostogolesc trupul lovit in lumea ce afara ma astepta rece si inconsecventa.
Doream sa raman in somnul plin de intrebari aruncat divinitatii fara nume ce mi te-a scos in cale.
Insistam sa inteleg, in somnul ratiunii ce naste monstrii, de ce mana aceea nevazuta te-a impins in calea mea. Sa inteleg ce iti lipsea incat egoismul sortii sa se aplece asupra cararilor mele nedeslusite.
Am plasmuit in priviri si in pumni simboluri care altadata m-au durut. M-am oprit din cautare absorbind intrebari ce nu indrazneam sa mi le pun din teama de a nu trece in ochii altora granita nebuniei. Locul acela unde se frange totul in neguri singuratice impinse de gandirea rece mi-a starnit intotdeauna curiozitatea, mi-a provocat curajul cuvintelor si mi-a oprit cautarile.
Ma atingi si ma vezi chiar si prin opacitatea marionetelor mele prafuite. Imi opresti somnul din singura ta teama, aceea de a nu opri prelungirea clipei incandescente a trairii.
Dar eu?
Stii cu ce te pot rani cel mai tare?
Cu tristetea.
E o arma mortala cu doua taisuri. Te ucide pe tine si ma ucide prin tine si pe mine. Ma opune luminii si ma trimite undeva departe de unde nu o sa-ti aud chemarea. Undeva unde o sa ratacesc bezmetica si ravasita in cautarea acelei clipe. Un loc unde nu o sa pot sa scot in calea nimanui iubirea. Acolo revoltele mele o sa fie reci si inconsecvente asemeni lumii dogmatice ce o sa ma inconjoare.
De ce?
Pentru ca tu razi alaturi de mine punandu-mi in bratele fierbinti provocarea de a haladui goala si fericita.
Cum?
Luandu-te de piept si cu D-zeu pentru ceea ce simti.
Pana cand?
Pana cand, in hazardul meu, o sa strivesc in pumni clipa si o sa te hranesc cu tristetea mea.
De ce?
Pentru ca pentru mine, in dansul acesta nebun, neiubire nu exista si limita e doar cerul...

Marja de eroare...

De ce cu flori in par?....
Zambeste..
Trupul i se lasa mangaiat de iarba cruda. Deasupra plutea un cer concentric si habotnic. S-a lasat in seama caldurii. E ca si cum trupul ei avea amintiri separate de minte. Aroma de mar parguit s-a strivit de buzele calde.
Se mira si apoi tace.
A simtit o scurta durere in pumn. O dorinta vie si acuta sa loveasca. Orice. Fara sa puna intrebari.
Se simtea ca o piramida construita din pietre ce aveau menirea de a proteja.
O penumbra ii racorea trupul incins de iarba cruda. Si-a cuprins sanii in palme din dorinta de a impinge amintirile mai sus, spre varful piramidei.
Un gand jucaus s-a oprit pe varful degetelor.
Din neant s-a zamislit o dalta. Intre degetele ei dalta a prins viata. Modela incet marmura alba.
Schijele cazute pe langa trupul incins se transformau in roua. O sete nesfarsita inghitea iarba cruda. Printre buzele usor desfacute amintirile se transformau in roiuri.
Vocile din jurul ei prindeau contur. Nu trebuia sa deschida ochii ca sa le recunoasca. Strangea in palme sanii si mai tare. Dorea sa-i protejeze, dorea sa le ascunda areolele de sughitul iritant al vocilor pamantene. Simtea zvacnirea lor in palma si zambea....
Prigonit, gandul jucaus, si-a gasit locas in causul palmei ce strangea sanii. Ea i-a zambit si el a inteles...
Se rostogolea. Tavalug de marmura in iarba cruda...