Primavara...

Scris de Lorendo....

A venit primavara!
Soarele mi-a zambit si m-am deschis. M-am deschis cu forta si cu pofta. Imi era dor de lumina.
Imi era sete.
Buzele arse de somn tanjeau catre mangaierea picaturii de roua.
Gaseam in regasire neprivind in urma.
Am incept sa sorb si sa amestec pe buze o alta aroma. Un alt cald.
Primavara asta...
Cat am asteptat primavara asta...
Cat am asteptat sa simt iar setea, sa simt in crudul ei verde fructul parguit in anotimpuri ce sfideaza frigul si noroiul!
Sa desenez?
Sa cant?
Sa tac?
Nu!
Niciuna din ele.
Si toate in acelasi timp.
M-am deschis si sunt vulnerabil. Pe langa soare mai vin si picaturi, si stropi pe care ....
Dar tu iubesti ploaia...
Asa mi-ai spus...
A venit primavara si ti-am simtit catifeaua din maini, ochi, buze....
Ti-am simtit caldura si m-am deschis...
Nu imi plac punctele. Imi place sa cred ca acolo vei umple tu!
Cu rosu?
Zambesc...
Sunt suparat...
Astept...
Nu inteleg...
E foarte clar :))
Acele puncte nu pot ramane in suspensie!
Nu vreau sa raspund eu la ele!
Nu vreau sa-mi raspunzi ce vreau!
Stii de ce?
Am palmele caus. Am doua culori in ele. A ta si a mea. Nu ma intreb niciodata daca sa le amestec sau nu. Nu aleg decat sa simt cu forta primavara...
Te iubesc Primavara!
Cred doar in cascadele ce urca pentru a umple..
Cred in revarsarea mea pe punctele ce vorbesc din taceri..
Sunt o singura culoare: rosu...
Primavara Te iubesc!

Artefact facultativ ...

Am cautat azi in cotidian scanteia care sa ma inspire si care sa imi inlature starea asta ciudata si inexplicabila.
Am ratacit pe strazi si am privit in ochi oamenii.
Am cautat zambetul si am cautat exaltarea.
In zadar....
Privit de afara pare un tablou al unei depresii adanci. Un contur bizar ce se vrea umplut.
Cele mai multe momente de inspiratie mi le ofera banalul. Se creeaza, involuntar, discrepanta aceea necesara care da forta cuvintelor aliniate in dictionar doar cu scopul de a inlesni intelegerea.
Mereu ma aflu intr-o lupta surda cu tendinta de a ridiculiza. Mereu vreau ca posghita superficialului sa fie o rampa de unde sa pornesc, sa simt si mai ales sa absorb starea de gratie ulteriora. E atat de banalizata cautare pe care o invocam atunci cand simtim apasarea frustrarii de a nu gasi.
De cele mai multe ori ritmul pasilor m-a facut sa ma indepartez cu nonsalanta si cinism de sagetile otravite ale sintagmei: ceea ce nu inteleg e neaparat de rau. Mereu am zambit in intunericul meu si nici macar nu am ridicat umerii in semn de intrebare. Am lasat otrava lor sa construiasca artefacte ce in timp nu o sa dovedeasca decat ca viata lor s-a rezumat la a se hrani cu aroma indoielnica a ceva ce mereu nu o sa le apartina. Nici macar nu am pus intrebarea esentiala in acele momente: de ce te irosesti? Nu avea sens, oricum pentru ei irosirea inseamna de fapt iluzia ca eu ma irosesc. Si din atitudinea asta nu se naste starea de gratie.
A incoltit in mine dorinta de a ma supune unui bilant interior care sa imi ofere niste raspunsuri. Colturile rotunde si intunecate din patratul logic al simturilor s-au revoltat. Mi-au reprosat ca vreau sa pun ordine in haos si sa bifez.
De data asta am ras din tot sufletul si mi-am dat seama cat de neutil imi este azi cotidianul.
Mi-am dat seama ca l-am lasat prea mult timp sa ma loveasca cu iluzia inspiratiei.
Si tot asa am realizat ca prin atitudinea lui gri mi-a creat, tot involuntar, discrepanta muta si perfecta de a-mi pune semnatura in rosu pe sensul abstract al cuvintelor. Sensul acela ce nu o sa-l gasesti niciodata explicat in dictionar si care de fapt, odata patruns, are aroma gasirii.
Zambind, am trecut pe langa o florareasa. A incercat sa ma ademeneasca cu trandafirii crescuti repede si colorati cu substante chimice.
Spre capatul sirului de recipiente in care se scaldau florile neanotimpului se ascundea unul in care erau niste lacramioare. Pareau din alta lume, aruncate la sfarsitul perceptiei chimice. Naturale!
Le-am cumparat....
Stiam ca o sa fie ale mele pana in momentul in care patina timpului si lipsa de seva ma va face sa le arunc.
Dar oare sunt pregatita sa fac ceva care sa le pastreze in viata cat mai mult?
Invariabil starea de gratie nu isi face loc cu coatele prin mutimea gri.
In ce punct al limitelor mele ma aflu?
Greu de crezut ca o sa-mi pot raspunde la intrebarea asta curand....
Mi-e dor de mine...

Convulsii....

Nu puteam sa ma smulg din ghearele cosmarului. Ma auzeam cum o strigam pe mama, desi eram constienta ca nu ma poate auzi in zvarcolirea mea disperata. Parca eram legata acolo in cosmar cu niste lanturi invizibile pe care ratiunea nu le putea rupe. Imaginile din vis se derulau in fata ochilor deschisi si nu aveam puterea nici macar sa intind mana spre noptiera sa aprind lumina.
Mi-am spus atunci ca daca asta ar fi ultima clipa de viata din mine....
Dar nu am putut sa gandesc mai departe. Am incercat sa imi adun toata forta mintii sa arunc departe de mine cosmarul...
Te visasem intr-o mlastina cetoasa, inconjurat de palcuri de iarba ciudata ce isi arunca umbrele hade pe fata ta chinuita si plina de sange. Trupul iti era contorsionat de durere si mainile se intindeau inspre mine. Tipai....si parca nu era glasul tau. Vorbeai o limba arhaica, neinteleasa. Cuvintele erau scurte si ascutite. Te zvarcoleai in namolul ce te atragea spre adancuri si deasupra ta plutea o panza de paiajen imensa ce abia astepta sa te scufunzi, ca sa poata sa te inchida acolo definitiv....
Plangeam si te strigam cu toata puterea. Incercam sa-ti trimit inapoi cuvintele ca sa ma poti intelege, si ele incapatanate, parca se izbeau de un zid nevazut din care ricosau si ma izbeau in fata cu puterea unor ace de otel.
Cred ca m-am trezit din cauza spaimei generata de neputinta de a te scoate de acolo...
Pana la urma am reusit sa inlatur imaginile cumplite si m-am ridicat in capul oaselor. Eram transpirata si obrajii imi erau scaldati in lacrimi. Tremuram ca o vergea ce intra in rezonanta cu ceva metalic si greu. Respiram sacadat si incercam mereu sa-mi repet ca a fost doar un cosmar si ca in realitate nu se intamplase nimic.
Nu am mai putut sa dorm. M-am invartit prin casa ca o fantoma batrana si fara scop.
S-a facut ziua. Inca sub impresia cosmarului, mi-am facut o cafea mare si am iesit in aerul curat, pe terasa. Gustul cafelei si tigara m-au linistit.
Am privit telefonul si abia mi-am stapanit impulsul sa nu sun. Vroiam doar sa stiu daca esti bine....
Asta m-ar fi linistit....
Dar nu am sunat....
Si asta nu m-a linistit....
Acum stiu ca esti bine....
Somn lin, iubirea mea!

Caustic...

Corect este sa nu te bagi cu cizmele de caucic pline cu noroi in sufletul omului. Daca se poate spune asa, perfect adevarat!
Ar trebui acum sa urmeze o insiruire de motive, unul mai plauzibil decat altul.
Nu am sa fac asta pentru ca ar arata ca si cum mi-as arunca nuca in propriul perete.
Dar pot sa fac ceva. Pot sa simt, pot sa imi doresc sa comunic, pot sa dezabat si pot sa disec. Fara sa sug energie si fara sa calc in picioare straturi cu flori perfecte ce rad la un soare ideatic.
Cum adica pot sa fac asta?
Pur si simplu. Niciodata o balanta dezechilibrata nu este o priveliste prea placuta. Nu m-as chinui, in nici un caz, sa asez vreun taler spcial care sa o faca sa arate, cum s-ar zice, normal.
Dar din pacate as fi fost prea umana, prea persuasiva si mult prea noroioasa.
Ce pacat ca nu am gandit inainte, ce pacat ca cizmele mele noroioase au avut o intentie buna...
Si uite asa mai punem un strat de cinism. Si uite asa mergem mai departe refuzand sa ramanem orbi si dormind pe o ureche in universul vast al necomunicarii...
Nu mai avem dreptul sa ne plangem.....