Shuhaida...

Am deschis fereastra. Simt nevoia sa vad dincolo de imaginea statica a frigului.
Ma cuprind in brate si-mi rotesc privirea in jurul mainilor mele. Un gest care ma surprinde prin doza imensa de egoism.
Cum adica sa te cuprinzi in brate?
E o nebunie.
Azi am baut o chestie cu ciocolata, gheata si menta. Avea si frisca. Era patata frisca cu un topping verde. Menta transformata...
Sunt inca in fata ferestrei deschise. Strada are un alt contur deja. Si alta culoare. S-a adaptat anotimpului si stoicismul ei ma face sa zambesc. E de piatra.
Inspir aerul tare si simt cum imi sfredeleste plamanii. E o senzatie destul de neplacuta. O inlatur tragand din tigara. Primul fum. Totul se schimba si intensitatea placerii imi scindeaza gandurile aflate undeva in pragul unui frig de nerecunoscut. Schisma asta imi aduce in minte imagini rotunde dintr-un tinut indepartat caruia incep sa ii simt caldura.
Un imens spatiu alb si inundat de piatra. Forme de umbrele pietrificate, gigantice, care tin la umbra lor iluzii de doruri de ploaie calda. Mi se face dor de culoarea aceea indescriptibila ce imi patrunde in colturile amintirilor. E auriu cu fasii de rosu sters si usoare umbre de verde ce isi cauta umezeala in crapaturile desertului.
Pe undeva imi dau seama ca adierea aceea nu e decat o amagire ce isi aduce prinosul indoielilor mele.
Stau in umbra umbrelei pietrificate si manac o piersica. E rece, dulce si aromata. Imi stinge setea cu o vinovatie aproape dureroasa iar eu zambesc.
Si totusi afara este foarte frig. Ma retrag si inchid fereastra lasand strada sa-si vada de asteptarea ei seculara.
Ma asez in fotoliu strangand intre degete cana fierbinte cu ceai. Desertul ramane in urma. Realizez ca amintirea aceea a fost o mica atentionare. Un fel de semnal de alarma ce ma anunta ca urmeaza sa imi amintesc senzatia aceea cand am muscat prima data...
Stiam de ea de la tine, Demon. Mi-ai spus ca este ceva cu totul si cu totul aparte. Am cautat peste tot aici in jurul meu dar nu am gasit. Toti pe care i-am intrebat ridicau din umeri nedumeriti. Nu auzisera niciodata.
Incepusem sa cred ca asa ceva nu exista si ca tu ai inventat numele numai ca sa ma lasi sa-mi imaginez compozitia aceea diabolica de arome.
Mirarea mea a fost si mai mare atunci cand in fiecare loc unde intram, desi nu gaseam, toata lumea stia despre ce vorbesti. Chiar spuneau ca le pare rau ca nu au.
A fost clar primul pas spre a crede ca exista cu adevarat acel tumult de senzatii pe care tu mi l-ai descris in felul tau specific.
Si pana la urma am gasit. Chiar asa se numeste....
Si cand am muscat prima data...
Stratul gros de ciocolata s-a frant intre dinti si crema aceea fina mi-a inundat mintile. Un dulce atat de intens intr-o compozitie ce imbina perfect matasea cu un smirghel foarte fin. O explozie ce mi-a desenat in creieri mii de culori si ce m-a facut sa ma infior pana la ultimul por.
E perfecta!!! Desi tu spui ca e gretos de dulce.
Nu cred ca pot vreodata sa-ti descriu ce am simtit. Imi este peste puteri si am realizat ca atunci cand ti-am spus ca mi-as dori ceva dulce....
Dar nu mai zic. Zambesc doar la amintirea asta atat de placuta, printre multe altele.
Candva probabil ca o sa pot sa descriu senzatia...
Iubesc ciocolata....

Pe luna...

Mi-am asezat obrazul pe un colt de luna.

Am uitat ca stiu sa socotesc si degetele mi s-au rasfrant pe stelele din jurul meu. Nu cautam aerul. Stiam ca nu mai este acolo. Pana si colbul a disparut cu coada intre picioare mirat de linistea din mine.
Imi cautam pe cuierul din vecini salul de lana cu ciucuri albastri. Voiam sa plec printre stele si sa gust putin din umbrele ce mi le arata inca din copilarie.
Haosul de ganduri ma provoca neincetat.
Mi-am spus ca ar fi mult mai usor daca as ignora agitatia lor nebuna. Le-am dat drumul in singuratatea atat de calda si placuta. Erau nedumerite ca am deschis usa spre locul acesta pe care l-am vrut neatins. Nu-mi amintesc de ce am inchis usa asta cu multi ani in urma. Si nu cred ca este important.
Le-am lasat sa alerge pe acolo nestingherite si sa exploreze si ele starea de gratie. Aveam senzatia ca luna a prins viata si a inceput sa-mi sopteasca versuri de mult uitate si ingropate in pamanturi argiloase si insetate.
O melodie mica si timida si-a facut loc printre urechile lunii. Vocea calda mi-a pus in picioare dansul cu mine si gandurile nedumerite.
Cuvintele si-au pierdut sensul...
Dansand am inceput sa absorb in mine nelinistile si durerea atat de crancena a sufletului ratacit si secat de incercari. Sorbeam fiecare tremur si neliniste, fiecare bucatica de durere ce se spargea in marginile lunii incercand sa o trezeasca din somnul ei ciclic. Eram acolo cu mainile ridicate spre cerul nedefinit al alegerilor si zambeam in dansul meu mic.
M-ai fi intrebat Demon de ce dans mic...
In comparatie cu luna si trairile dansul pare o picatura de apa limpede intr-un desert niciodata masurat.
Si totusi Demon...
Nu pot sa te construiesc. M-as dezminti daca as face asta.
Nu pot sa nu caut mai mult. As irosi valurile daca as face asta.
Nu pot sa fug. Pentru ca nu vreau asta.
Nu pot sa renasc, daca nu pot sa mor.
Nu vreau sa mor pentru ca renasterea ar insemna altceva.
Apoi....
Apoi o sa rad si o sa ma simt ca azi....picatura de ploaie pe buza unui desert desenat de o mana sigura, strop de iasomie ce aluneca vrajit de o imensitate albastra desfasurata pe harta paranormalului. O sa admir florile de tei cum isi plang petalele in ochii subdimensionati ai baltilor mintii si talpile-mi obosite dansand cu frenezie pe...
Trecere prin clipe trecute aduse in prezent, incantatie si zbor pe dale de piatra ascutita si plina de secrete. O fresca a evolutiei omului o sa imi fie umbrela cautata printre picurii ce-si uda zestrea primita de la Divinitate si pedeapsa de a exista.
Unde?
In mine...apoi in tine....apoi dincolo de asteptari, in toate ramurile verzi ale unei tinereti constante si diforme aruncata cu inconstienta intr-o cascada ce are cosinusul smuls din pata conturata pe obrazul indraznelii.
Crezi ca mi-e teama?
Tu poti sa crezi asta...eu nu te pot opri...dar pot mereu sa intorc celalalt obraz...sa arunc spre tine lame taioase de lumina de pe crestetul unui munte unde absurdul este zeul suprem. Este divinizat pentru ca a creat, pentru ca a pus nume pe un loc, pe un suflet, pentru ca a scobit cu fierul incins carnea alba si a abatut asupra lumii umbra a ceva ce niciodata nu se poate explica....
Pentru ca a desenat la picioarele mele axioma verbului "a fi" si demonstratia verbului "a vrea" pornind de la reducerea la absurd a unei naivitati dezarmante.
Imortalizez clipele si astept furtunile....
Imi doresc capsuni cu ciocolata topita pe un colt de luna abstracta...
Si totul in rosu...