Nosce te ipsum..

"Ooo, seri debusolate, cer concav si ploaie de anemone peste dune, reiterez, in contratimp, suav, mesaje longombarde scrise'n rune... esti profunda ca abisul Marianne-lor...prea profunda, poate, pentru turma... totul e abscons si le repugna... pentru ei ramai incognoscibila ... mai bine asa!"

Zambesc...
O descriere a mea dintr-un loc unde am impartasit multe.
O descriere a mea facuta de cineva care nu m-a vazut niciodata.
O descriere a mea facuta de cineva care, se pare, a citit si printre ritmul randurilor.
De ce zambesc?
Ieri a fost o zi in care am trecut peste o limita.
O zi in care mi-am adaugat pe trup, in suflet si in minte o noua urma. O noua implinire.
O zi in care m-am topit de mandrie pentru ceea ce am simtit si mai ales pentru ceea ce am trait. In ochii mei, in ochii tai, in orbul celor ce ma inconjoara.
O sa va intrebati unde este paradoxul.
In timp, ati trait sau ati ignorat trairile mele expuse in zeci de simboluri. In timp am evoluat. Am urcat trepte din ce in ce mai inguste spre ceva ce doar intuiam ca exista.
Si acum paradoxul...
Din nou zambesc in fata naturii umane, in fata amalgamului din care suntem construiti.
Desi ma regasesc pe o treapta inalta ieri am simtit in mine ca, raportat la lumea ce ma inconjoara, acest fapt face sa se nasca in minte trairi foarte contradictorii.

Sus e aerul rarefiat.
Abia poti respira. Organismul se chirceste sub intensitatea trairii si apoi explodeaza intr-o placere indescriptila ce se imprastie in trup sub diverse forme. Nu se pot descrie si nu se pot compara cu nimic aceste forme. Nu stiu ce ar trebui sa fii ca sa poti sa le etalezi in cuvinte si din cuvinte sa razbata intensitatea.

Jos aerul se inspira altfel.

Se inspira cantitativ, nu calitativ.
Trupul nu se mai chirceste. Este detins si obisnuit. Se multumeste cu ce primeste.
Desi ieri am ajuns pe cea mai de sus treapta a trairilor mele, am intors privirea si mi-am dorit cantitatea.
Mi-am dorit sa fiu inteleasa de restul. Mi-am dorit ca restul sa stie ce traiesc si mai ales sa inteleaga de ce traiesc asa.
Mi-am dorit ca si jos sa fiu pusa pe treapta cea mai inalta.
A trebuit sa treaca o noapte in care sa imi zbucium nesomnul in asternutul ravasit de contradictii.
A trebuit sa treaca orele in care sa realizez ca orice desavarsire nu se poate implini decat printr-o durere acuta ce starneste in trup mai mult placere decat lacrimi.
A trebuit sa privesc dimineata cu ochii femeii ce nu a reusit ieri sa gaseasca liantul intre treapta cea mai de sus a trairii si treapta cea mai de sus a trairilor banale.
Ma simt vinovata?
Nu.
Ma simt fericita?
Da. Pentru ca am reusit sa ma exprim si pentru ca mi-am gasit cuvintele care sa se transforme in mesagerii tumultului din mine.
Iti reprosez?
Niciodata.
Te cert?
Niciodata.
Sunt eu?
Intotdeauna.
Zambesc...
Imi dau seama ca in astfel de trairi nu exista cale de mijloc..
Imi dau seama ca am adaugat inca ceva iubirii mele...
Ce?
Aerul rarefiat al inaltimilor filtrat printr-un "s" mic intiparit intr-o lume care nu ma merita...
　

Tensiune...

O cafea fierbinte. Undeva intre afrodisiac si nonsalanta diminetilor in care jurnalele personale par banale.
O dimineata in care privirea imi rataceste pe urmele lasate in mine de mainile tale. Dincolo de tristete si dincolo de cafea....
E greu, nu?
Eu spun ca nu e greu.
Ati asezat pe o etajera siragul de margele de sticla disponibil. O cadenta a voastra in care va doriti ca tot ce va inconjoara sa ia forma irizarilor false.
Luminile imprastiate pe peretii decojiti de mesajele limitate au pentru voi o singura culoare. Este o pupila matuita ce se poate vindeca.
Maini indarjite de praful sticlei cauta infrigurate etajerele de mai sus. Isi doresc sclipirea diamantelor in lumina cruda si rece a diminetilor fara sens.
Ati gasit? Stiti ce cautati?
Cautati cararile care sa va dea puterea de a realiza tradarea perfecta. Cautati confirmarea multimii fata de ceea ce va doriti sa intelegeti si nu stiti cum.
Si printre atatea ipostaze catatonice va uimesc mereu acele diamante ce nu se lasa slefuite decat de mainile unui Maestru ce nu va este accesibil.
Nu e greu sa lovesti in simboluri cand ascunzisurile negre isi deseneaza cadenta pe imagini ce va sunt necunoscute.
Sa va las in fantezia mea?
Sa va las sa vedeti Maestrul fascinat de piatra ce arde in mainile lui in timp ce o modeleaza?
Nu mai intreb nimic.
Buzele sorb cafeaua fierbinte. Pe pervazul geamului florile de paie ascund o alta iarna.
Privesc mainile Maestrului.
Iubeste piatra dura si vede in ea miracolul ce o sa straluceasca mereu numai intr-un singur loc.
Aici frica nu isi are rostul. Lacrimile fug in colturi reci iar zambetele se joaca in parul balai al fetitei.
Nu uitati ca nu este o competitie....
Nu uitati ca este un jurnal plin de aroma din mine...
Nu uitati ca am ochii albastri....
Si nu uitati ca stralucesc doar sub acele maini ce iubesc si nu tradeaza...
O cafea fierbinte si un dor nebun de acel zambet matinal.
Stiu...ai un talent nativ sa folosesesti un zambet fin pe post de sedativ....
Chiar stiu!!!!

Estetica uratului...

Am pasit azi pe o carare batatorita de vreme.
Am pasit azi pe urmele adancite in glod a celor ce au cautat. Nu o sa stiu niciodata daca au gasit. Eu nu pot sa vad decat urmele.
Deasupra mea cerul noptii incearca sa lupte cu lumina din cautarile Lor.
Imi este greu sa inteleg intunericul atunci cand isi pierde decizia de a arunca in mine cu ceva constructiv. Imi simt talpile ancorate in iarba cruda si sclipirea ochilor cere Oameni!
Este o aroganta sa vreau Oameni?
Poate ca da.
Ce fel de oameni?....o sa ma intrebati asta?
Oameni care se bucura, oameni care vad fericirea intr-o sincronizare de dincolo de raspunsuri, oameni colorati si mai ales oameni fericiti....
Nu cred ca cer prea mult! Nu caut o improspatare a ceva absurd. Nu vreau ceva spoit care se vinde printr-o munca inutila ce adauga ipocriziei naturaletea unui vulgar ce oboseste.
Vreau totul la vedere!
Este ciudat cat de mare este invidia si neputinta unora de a intelege si ce atitudini gaunoase se nasc din oboseala asta cronica.
Pentru fiecare fericirea are o masura...
Pentru fiecare estetica uratului are o semnificatie frumoasa...
Si atunci de ce exista Oameni Gaunosi?
Promiscuitatea mintii duce la promiscuitatea sufletului.... Si eu vreau sa-mi pastrez zambetul.
Cum? Hranindu-ma cu frumosul din mine, din altii, din urat si din masura fericirii mele!

Ii multumesc lui Andu pentru aceasta minunata fotografie.

Cand in fantezie nu gasesti prieteni...

Daca nu i-as fi privit degetele alunecand pe lemnul de paltin al viitoarei viori as fi crezut ca este din alta lume. Vocea calda si accentul care s-a pastrat in anii ce au trecut peste el, fac ca povestea lui sa rezoneze in mine paralel cu alte acorduri.
Azi il vad pe batran si povestea unui om pe care il poti defini simplu dar atat de cuprinzator: Adevarat.
Documentarul s-a terminat. Mi-am asezat privirea pe hartia alba si simteam cum in mintea mea cuvintele lui incep sa rezoneze.
Tot acel ritual al creatiei care sa duca in final la perfectiunea operei mi se parea a fi un drum nu atat anevoios cat dureros.
Batranul lutier mi-a aratat frumosul.
Si atunci am inceput sa rezonez, prin corzile prorpiei mele viori mangaiate de alta mana.
Aveam mii de sunete si mii de mangaieri......
Mana imi spunea sa nu fiu lenesa si sa continui sa pun cuvintele in sunetele acelea. Pentru asta trebuia sa uit de uratenie. Sa o tin acolo in coltul binemeritat si intunecos si sa merg mai departe, sa zambesc.
Mana mea este acolo si imi da o definitie puternica a ceea ce inseamna slabiciune. Eu fac un efort sa o inteleg. Ea spune ca este fireasca, face parte din creatie. Dar numai la modul la care sa o vad, nu sa o si simt.
Trecand in alta gama de sunete, ce conturau o melodie lina, clara si foarte rascolitoare in acelasi timp mana mea a asezat in cuvintele mele victima. Nu va inchipuiti ca a facut asta la modul la care a pus-o pe primul loc. Nici vorba. Ca sa rezonez a trebuit sa aleg. Sa aleg sa rezonez sau sa aleg sa ma victimizez.
Banalul este fascinant prin insasi prezenta lui monotona. Banalul ma pune in situatia sa vad cat de sus sunt si ma invata ce concesii sa fac. Compatimirea este parte din propria mea creatie, dar este limitativa. Atunci cand prostia si ingalarea tulbura armonia viorii, nu trebuie sa arunci vioara ci doar sa schimbi mainile ce iti ofera melodia cu care rezonezi cu adevarat.
Nici vorba de slabiciune, ci de cum depasesti uratenia daca esti invingator.
Iar ca sa fii invingator mereu trebuie sa stii la care strat te aflii....este din mestesugul viorii....sa faca muzica mereu....

Pigmalion

A sfichiuit dalta in marmura!!! Hahahahaha!
Nu stiu daca e cel mai potrivit inceput. Dar azi pur si simplu nu ma gandesc decat la o insiruire de...
O sa radeti dar azi mi l-am imaginat pe Pigmalion.
Am imaginat marea lui surpriza cand, dupa ce statuia adorata a luat viata, povestea s-a sfarsit.
Sarmanul Pigmalion ce stupoare galbena si veninoasa a simtit!
Dar el este un stoic, el nu renunta, el nu arunca deoparte firimiturile decente ale creatiei si spera ca stupoarea sa-si schimbe culoarea si gustul.
Starea asta cu siguranta a nascut in el niste intrebari care i-au macinat statusul de creator al propriei perfectiuni. Deranjant!
Asta l-a impins pe sarmanul Pigmalion sa se intrebe unde a gresit: cand a ales marmura sau cand i-a dat viata? Cand i-a facut buzele perfecte sau cand bratele acelea desavarsite l-au inconjurat?
Si uite asa undeva intre Divinitate si Perceptie se naste ceva nedefinit.
Orice poveste optimista se incheie cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti!"
Dar cine are oare curajul sa puna punct fara sa ezite? Cine oare are intelepciunea de a privi atat de departe?
Hehehe! S-am incalecat pe-o sa si v-am pus problema asa!!! Puneti voi un punct daca va tine.....ca eu ma duc sa-i duc hidoasei perechea perfecta!!!