26 aprilie 2010

Lumi paralele...


Azi am avut de ales intre a urca scara pana la marioneta mea hidoasa si o plimbare pe stradutele scaldate in soare.
N-as putea spune de ce am ales a doua varianta. Un impuls. Atat.
Am incaltat pantofii rosii si am plecat invaluita in adierea de vant ce purta pe aripi mirosul malinului.
De fapt am ales sa imi las gandul sa zburde prin desisul simturilor. Cu siguranata marioneta mea hidoasa ar fi incercat sa ma opreasca. Ea nu ma vrea niciodata in aerul rarefiat ai inaltimilor. Ea ma vrea in banal, absorbind perfectiunea animalului social din fiecare si adaptanadu-ma asa ziselor cerinte. Ea ma vrea zambind ingaduitor fata de orice fel de necunoastere, ma vrea terna, cufundata in balta de noroi a unei umanitati desarte.
Nu pot sa nu zambesc acestor dorinte si nu pot sa nu pasesc mai departe impartind cu drumul dansul pantofilor rosii.
Colb..
Colb pe un spirit liber. Patina timpului.
Vad asta de ceva vreme. Tac. Incerc sa imi dau seama unde este izvorul. Incerc sa palpez nelinistea si sa inteleg de ce.
O umbra a unui om ce odata imprastia seva creatiei dintr-un inalt nepalpabil de noi ceilalti.
Umbra unui spirit ce acum rataceste umil si nonsalant printre conveniente. O marioneta. Atat.
Invelita in taceri, zdrobita de cotidian paseste in fata mea. Tace.
Amintirea eclerelor ravasite de primavara e undeva departe catarata pe sforile fragile manuite de ucenici papusari.
Am senzatia ca privesc o secventa dintr-un scenariu banal in care figuratia are rol principal.
Un labirint de oglinzi imi atrage atentia. Umbra imi da doar forta sa privesc de afara. Nu ma feresc. Privesc chipul ei distorsionat de oglinzile ce o inconjoara.
Tace...
Tac...
Nelinistea pantofilor rosii ma face sa ma indepartez de labirint. Nu am ce vedea acolo. Un sir de papusi de portelan urmareste marioneta. Au ochii goi si zambetul lor este atat de palid incat se dezvaluie sub forma unei schite in carbune peste care s-a varsat o calimara cu cerneala.
Au o frumusete aparte. Rece, alba si tacuta. Marioneta nu se intoarce inspre ele. Chiar daca sforile sunt manuite de maini pricepute, nu se intoarce sa indemne papusile sa o urmeze. Pur si simplu stie ca mereu o sa fie in urma ei. Este trena dantelata a banalului, a prezentei prin absenta, e cuvintelor goale si a dorintei de a poseda.
Zambesc....
Trec pe partea cealalta a strazii. Intorc privirea spre cer si plec mai departe. Ma indepartez de marioneta si de sirul de papusi umile.
Pantofii rosii zambesc caldaramului. Acum sunt fericiti. Au in fata ochilor doar cerul. Nimic nu ii opreste sa priveasca.
E liniste...
Seva creatiei se afla undeva. In mine, in tine, in noi.
Nu imi ramane decat sa o astept sa isi reverse harul asupra cuvintelor mele...
Nu imi ramane decat sa sper ca sforile vor cadea pe caldaram si vor lasa spiritul liber. Asa cum este el in fapt.
Zambesc si imi dau seama ca eu pot sa fac asta...indiferent de anotimp si de neguri...
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Spune-ti parerea!!