Furnica fluturelui..

El niciodata nu se lamenteaza. De cele mai multe ori il simt. Mi-l imaginez inconjurat de o ceata abstracta si detectez placerea cu care se invarte prin ea. Ii spune vagabonteala mintii. Mi-a placut mult expresia asta.
Totul a pornit de la distrugerea unei fotografii. A fost ca si cum mi-a aruncat o manusa care sa ma duca la un duel in care nu sunt rivali. De la distanta asta pare sa fie o totala aberatie. Insa in acest duel sunt doar privitori. Asa ca o buna perioada de acum mintea mea o sa vagabonteasca intr-un mare fel.
Pentru inceput am ales o locatie. Mi-am dorit un colt dintr-o incapere si un fluture negru asezat fara nici o noima acolo, ca si cand arunci ceva din mana in momentul in care simti ca arde. Nu stiu de ce am ales fluturele. Oricum ceva din el si cu ceva din coltul camerei se vor constitui in primul intreg al povestii vagaboande.
Dupa ce am stabilit asta m-am asezat sa-l privesc. Intre aripile desfacute distingeam o constelatie de idei care depasea cadrul ales de mine pentru desfasurarea povestii. Apoi a prins viata si si-a indreptat antenele spre o carte veche. Simturile ascutite l-au facut sa tresara ca si cum acea carte era o mortaciune. Speram in sinea mea ca fluturele sa sufere de nervi. Sa se revolte impotriva ideeii ca din ceva atat de urat sa se nasca atatea simtiri aparte si mai ales intense. Nu am avut aceasta confirmare dar am constat ca s-a oprit pe carte si a inceput sa-i adulmece mirosul de mucegai si praf acumulate in atatia ani de sedere pe rafturi. A inceput un dans, o incantatie de cuplare cu sursa lui trecatoare de energie care mi-a starnit un zambet ironic. Miscarile lui pareau rupte, o dizarmonie intre frumos si urat dar pe care el nu o intelegea. Nu era nici pic de filantropie in gestul lui. Nici fata de mine si nici fata de carte. Vroia doar sa-mi spuna ca daca il privesc cu atentie imi pot coordona miscarile in ritmul lui, pot sa slabesc baierele simturilor iar degetele ce tin creionul colorat sa alerge in voie pe coli albe si dornice de ceva. Poti sa creezi distrugand? Bataia aripilor a devenit din ce in ce mai rara. A fugit in coltul lui, a inchis ochii si mi-a lasat campul de lupta ravasit. Caut in mine ceva ce ar trebui sa fie in tine? Poate.....

Kalinka

O poveste a povestii povestite..

A deschis ochisorii plini de lumini rupte din curcubeu si privirea curioasa s-a oprit pe picaturile agatate in panza de paianjen.
Asa a inceput incursiunea unui Motan curios in lumea stranie tesuta in jurul lui de maini nevazute.

Ca un adevarat explorator, Micul Motan, si-a indreptat privirea spre cerul nemarginit.
De acolo oare ar trebui sa porneasca?
S-a decis ca este totusi prea departe si ca tigla de pe acoperisul casei vecine, scaldata in razele soarelui tomnatic, este mult mai ispititoare cu atat mai mult cu cat a zarit acolo cateva fire de iarba uscata.
Furisandu-se printre caramizile hurducate langa culcusul lui a pornit voios spre tinta aleasa.

Labutele mici si pufoase s-au cufundat in iarba lenesa de pe langa gardul de sarma ce imprejmuia gradina. Boticul umed si curios a inceput sa caute o fiinta. O fiinta mica si delicata pe care sa o ia cu el in luminoasa explorare.
Deodata a observat pe un ghimpe lucios ca ceva se clatina in usoara bataie a vantului.
Era o furnicuta rosie si suparata. A privit-o indelung si apoi a intrebat-o cu un mieunat alintat:
- Nu vrei sa te iau cu mine sa ii dam Toamnei un nume?
Furnicuta isi indrepta spre el privirea mirata:
- Dar tu sti unde este Toamna?
- Da! Pe tigla aceea calda unde ne asteapta iarba. La umbra ierbii este Toamna fara nume!
Furnicuta a inclinat din capsorul mic, a coborat de pe ghimpele lucios si s-a alaturat Micului Motan fara sa spuna nimic, fara sa protesteze sau sa intrebe care este rostul explorarii.

Nu stiu a va spune daca au ajuns vreodata sa dea Toamnei un nume. Nu stiu cat a trebuit ca Micul Motan sa-si coordoneze pasii dupa furnicuta rosie si tacuta.
Dar stiu ca undeva la umbra unor fire de iarba conturate pe un cer linistit, Toamna isi va primi candva un nume..sau...cine stie care dintre cei doi calatori va obosi...