El niciodata nu se lamenteaza. De cele mai multe ori il simt. Mi-l imaginez inconjurat de o ceata abstracta si detectez placerea cu care se invarte prin ea. Ii spune vagabonteala mintii. Mi-a placut mult expresia asta.
Totul a pornit de la distrugerea unei fotografii. A fost ca si cum mi-a aruncat o manusa care sa ma duca la un duel in care nu sunt rivali. De la distanta asta pare sa fie o totala aberatie. Insa in acest duel sunt doar privitori. Asa ca o buna perioada de acum mintea mea o sa vagabonteasca intr-un mare fel.
Pentru inceput am ales o locatie. Mi-am dorit un colt dintr-o incapere si un fluture negru asezat fara nici o noima acolo, ca si cand arunci ceva din mana in momentul in care simti ca arde. Nu stiu de ce am ales fluturele. Oricum ceva din el si cu ceva din coltul camerei se vor constitui in primul intreg al povestii vagaboande.
Dupa ce am stabilit asta m-am asezat sa-l privesc. Intre aripile desfacute distingeam o constelatie de idei care depasea cadrul ales de mine pentru desfasurarea povestii. Apoi a prins viata si si-a indreptat antenele spre o carte veche. Simturile ascutite l-au facut sa tresara ca si cum acea carte era o mortaciune. Speram in sinea mea ca fluturele sa sufere de nervi. Sa se revolte impotriva ideeii ca din ceva atat de urat sa se nasca atatea simtiri aparte si mai ales intense. Nu am avut aceasta confirmare dar am constat ca s-a oprit pe carte si a inceput sa-i adulmece mirosul de mucegai si praf acumulate in atatia ani de sedere pe rafturi. A inceput un dans, o incantatie de cuplare cu sursa lui trecatoare de energie care mi-a starnit un zambet ironic. Miscarile lui pareau rupte, o dizarmonie intre frumos si urat dar pe care el nu o intelegea. Nu era nici pic de filantropie in gestul lui. Nici fata de mine si nici fata de carte. Vroia doar sa-mi spuna ca daca il privesc cu atentie imi pot coordona miscarile in ritmul lui, pot sa slabesc baierele simturilor iar degetele ce tin creionul colorat sa alerge in voie pe coli albe si dornice de ceva. Poti sa creezi distrugand? Bataia aripilor a devenit din ce in ce mai rara. A fugit in coltul lui, a inchis ochii si mi-a lasat campul de lupta ravasit. Caut in mine ceva ce ar trebui sa fie in tine? Poate.....
Kalinka
Totul a pornit de la distrugerea unei fotografii. A fost ca si cum mi-a aruncat o manusa care sa ma duca la un duel in care nu sunt rivali. De la distanta asta pare sa fie o totala aberatie. Insa in acest duel sunt doar privitori. Asa ca o buna perioada de acum mintea mea o sa vagabonteasca intr-un mare fel.
Pentru inceput am ales o locatie. Mi-am dorit un colt dintr-o incapere si un fluture negru asezat fara nici o noima acolo, ca si cand arunci ceva din mana in momentul in care simti ca arde. Nu stiu de ce am ales fluturele. Oricum ceva din el si cu ceva din coltul camerei se vor constitui in primul intreg al povestii vagaboande.
Dupa ce am stabilit asta m-am asezat sa-l privesc. Intre aripile desfacute distingeam o constelatie de idei care depasea cadrul ales de mine pentru desfasurarea povestii. Apoi a prins viata si si-a indreptat antenele spre o carte veche. Simturile ascutite l-au facut sa tresara ca si cum acea carte era o mortaciune. Speram in sinea mea ca fluturele sa sufere de nervi. Sa se revolte impotriva ideeii ca din ceva atat de urat sa se nasca atatea simtiri aparte si mai ales intense. Nu am avut aceasta confirmare dar am constat ca s-a oprit pe carte si a inceput sa-i adulmece mirosul de mucegai si praf acumulate in atatia ani de sedere pe rafturi. A inceput un dans, o incantatie de cuplare cu sursa lui trecatoare de energie care mi-a starnit un zambet ironic. Miscarile lui pareau rupte, o dizarmonie intre frumos si urat dar pe care el nu o intelegea. Nu era nici pic de filantropie in gestul lui. Nici fata de mine si nici fata de carte. Vroia doar sa-mi spuna ca daca il privesc cu atentie imi pot coordona miscarile in ritmul lui, pot sa slabesc baierele simturilor iar degetele ce tin creionul colorat sa alerge in voie pe coli albe si dornice de ceva. Poti sa creezi distrugand? Bataia aripilor a devenit din ce in ce mai rara. A fugit in coltul lui, a inchis ochii si mi-a lasat campul de lupta ravasit. Caut in mine ceva ce ar trebui sa fie in tine? Poate.....
Kalinka
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea!!