Legalizare voita?

Era momentul sa o vizitez. Ma simteam incompleta in ultimele zile si nu gaseam motivul pentru care simteam asta. Vocea unui bun prieten mi-a adus aminte ca de multa vreme nu o mai vizitasem. Am urcat scarile cu o cana de cafea in mana si pachetul de tigari in buzunarul pantalonilor. Mi-am propus sa imi prelungesc putin vizita si sa o sacai pe hidoasa mea marioneta.
Cand am intrat in camaruta dormea. Se asezase peste chipul ei de lemn un strat subtire de praf. Vis-a-vis de coltul ei, pe rama unei oglinzi vechi, se dezmorteau doua muste. Era o caldura sufocanta. Am asezat cana cu cafea pe podea langa scaunelul cu trei picioare si am deschis fereastra. Aerul rece si-a facut loc in incapere si a speriat mustele. Marioneta a deschis ochii. Privirea ei era ca o radiografie a sufletului chircit de cinismul lemnos din care era construita.
M-am asezat pe scaunel si mi-am aprins o tigara. Consecinta? O privire taioasa si plina de repros din partea ei. Am ignorat-o continuand sa savurez tigara si cafeaua.
Dansul gandurilor mele a inceput sa-i dea o stare de agitatie. O enerva faptul ca eram linistita si a devenit repede asemenea unui salon de cosmetica, plina de pensete si instrumente mici de tortura. Se chinuia sa intrerupa linistea din mine. Asta era scopul ei de azi. Un proiect prin care sa-mi distruga linistea, ca un fel de pedeapsa pentru lipsa mea de atentie. Ma amuza starea ei. Simteam ca imi cere sa o apuc de sforile vechi si sa ii dau posibilitatea sa danseze prin gandurile mele. Asta insemna o legalizare a sentimentului de culpabilitate, pe care presupunea ca il am, fata de lipsa mea de atentie.
Ca de obicei i-am zambit! Asta o enerveaza si mai tare. Ochii ei albastrii devin un paienjenis scabros pe care mereu are intentia sa-l intinda asupra mea. Nu aveam de gand sa o pedepsesc dar nici sa-i las impresia ca i-am dus lipsa.
M-am ridicat de pe scaunel si m-am indreptat spre ea. Sclipirea victoriei din ochii ei m-a facut sa izbucnesc in ras. Am luat sforile vechi si am atarnat-o intr-un cui de pe perete in asa fel incat sa se vada in oglinda veche. A inteles ca nu este o pedeapsa dar asta a facut-o sa sa zvarcoleasca in ea si sa caute sa-mi arunce in fata alte reprosuri. Nu suporta sa se priveasca. Si eu stiam asta. Ii era teama sa-si vada in oglinda reactiile de revolta si mai ales de neputinta si, cand o puneam in fata faptului implinit, se simtea epuizata si refuza sa mai deschida ochii.
- S-a schimbat anotimpul asa ca nu mai trebuie sa stai ghemuita in coltul acela intunecos. Esti hada dar asta trebuie sa o vezi si tu!
- Ai obosit atat de tare incat ai uitat sa mai urci la mine?
- Intr-un timp da. Acum insa imi place sa te vad in oglinda. Sa vad cum se scutura mucegaiul iernii de pe tine.
- Ai de gand sa ma duci la papusar sa ma repare?
- Inca nu. Dar o sa ma gandesc si la asta. Nu cred ca reprezinta o solutie. Este destul ca nu te accepti nu mai ai nevoie sa devii si ingamfata.
- Nu cred ca m-ai uri mai mult daca as avea buzele rosii.
- Nu intelegi ca nu te urasc? Iti numar doar starile si le asez acolo unde trebuie.
Avand in vedere ca deja a devenit foarte vorbareata mi-am luat cana si am plecat. Cand am inchis usa i-am auzit vocea groasa si imbatranita incercand sa alunge mustele ce ii atacasera ochii schiloditi de indoiala primaverii.