 |
| Oglinzi paralele |
Intuneric...
Unul adanc si laptos. Un somn bolnav de dependenta
si o camera simpla marginita cu doua ferestre. Parea destul de
luminos si calm. Un amestec aproape desavarsit de culori ce nu-si plangeau
regretele. Ma afund si mai mult. Fara sa imi pese ca dincolo de asta
constructia o sa arate in cu totul alt fel. Accept ca sunt undeva unde fiecare
linie trasata inseamna ceva. Nu stiu despre ce este vorba si intind bratele
intr-o implorare surda. Astept sa se intample ceva. Mutenia din mine nici nu
clinteste si nici macar nu mai este atenta la ce se misca si se coloreaza in
jurul ei. Am trecut. Sunt acolo pe esafodul ce asteapta o condamnare. A oricui
sau a mea. Aerul se strange in cocoloase intepatoare si incepe sa-mi zgarie
vocea. Ochii devin un caleidoscop neobisnuit. Cilindrul opac se transforma
intr-o oglinda. Imaginile nu mai sunt
simetrice si nici macar intoarse cu susul in jos. Trupul mi se arcuieste si
subconstientul imi impinge in somnul paradoxal geamatul de dorinta. Mainile se
intind inclestate spre gatul meu si nimic de aici incolo nu mai este uman. Se
amesteca toate intr-un praf caramiziu. Mi-e sete si am nevoie sa respir...
Si sfasai cu unghiile toate durerile insirate in
fata mea.
Si vreau cu ochii ce nu pot face cu mintea.
Si te resping pana cand asta ma doare cumplit.
Si ma arunc in durere cu o surda rupere...
Accept cu egoism maxim tot ceea ce imi pui in
maini, in minte, in ochi, in talpi si in creatie. Nu dau nimic inapoi. Nu decid
eu ca meriti sa ai decat ceea ce esti.Asta decide banalul. Nu eu am pus pe masa
cantarul de antracit. Si nici evaluarile greselilor intarzaiate si mucegaite in
timpul umed de trecutul negru ce razbate inafara cu fiecare cuvant scuipat.
Si continui sa caut aerul in somn. Cu disperare si
incrancenare. Vad mana ce imi lipeste gatul de perete si apasa. Fara sa lase
urme. Accentueaza durerea si imi provoaca dorinta nebuna de mai mult. Si stiu
ca se poate mai mult si imi traiesc totul in vis alungand inafara doar semnele
incontestabile ale unei revolte ce te face sa razi. Nu am cum sa ma amuz,
pentru ca nu te vad si nu te aud. Sunt acolo cu mine, in visul meu sufocant si
in realitatea atat de insipida a ceva ce nu vreau sa definesc. Sunt acolo in
egoismul meu mut si fara asteptari de mai mult. E ca o linie dreapta si atona
ce duce spre un zid. De data asta al meu, nu al tau si departe de a fi al
nostru. O sa spui...banal...O sa spun ....si ce daca??
Banalul e minunat uneori pentru ca iti da scuza
perfecta de a nu simti...de a nu vedea decat in spate si cu teama aruncata peste
umarul ce nu se poate abtine sa nu se intoarca acolo in umbra vicioasa...
Mai este decat un pas pana la prabusire...
Si vocea calda razbate dintre miturile reci si
canta...o melodie sublima a fricii eterne de inceputuri fara limite...
Nu incerca sa ma cobori in mocirla numai pentru ca
tie nu iti place sa respiri la intaltime...
