Calatorii in simturi - O luna bizara...

Intr-un strat de flori abatute si temerare am cautat azi sensuri.
Bruma toamnei le-a luat dorinta de viata.
O luna rotunda si jucausa a pasit in ceasca mea de cafea. Asa a vrut ea. Nu mi-a facut-o nimeni cadou si nici eu nu am chemat-o.
Cauta zaharul.
S-a asezat in ceasca precum o domnisoara emotionata de prima intrevedere cu lumea de dincolo de educatia primita de la domnisoarele batrane ale pensionului.
Incearca sa lege o conversatie cu tigara aprinsa si uitata in scrumiera rubinie.
I se pare ei ca acea culoare nu este potrivita pentru statutul de rauvoitoare in ale vietii si se bucura ca arde.
Isi da seama ca nu o sa dureze mult si filtrul o sa inghita si ultimul zambet al broscutei de plastic ce se odihneste pe mileul imbatranit de veme.
Luna isi rotunjeste buzele usor si se apleaca peste masuta sa distinga cuvintele obosite de pe un servetel.
Zambeste caustic si concluzioneaza ca autorul habar nu are de acordul dintre subiect si predicat. In acel moment stie ca pe undeva este departe de intelesul lor si cauta in continuare zaharul.
Nu e nici pe pervazul ferestrei, nici in zaharnita de argint obosita si cu urme de lingurite trecatoare.
Se gandeste ca a stat destul si paraseste ceasca de cafea intorcandu-se pe cerul ei abstract si destul de calm pentru acest anotimp prea devreme rece.
Incaleca pe bratul de lemn al unei povesti calde si tremuratoare si incearca sa adoarma.
Isi imagineaza ca intreg universul o sa-i vegheze somnul chircit in asternuturile albastre.
Viseaza....
Spera...
Croieste in mintea ei selenara o frumoasa dorinta adormita intr-un colt de lume....
Tace...
Zambeste...
Si apoi adoarme cu ochii in stelele sclipitoare si reci...
Ce luna bizara!
Hmmm...
Berea castrata, tigara fara nicotina, floarea fara miros, aerul fara poluare...
Un vis! Si atat!

Coincidente fluide...

Somnul ratiunii naste monstriiiiiiiiiii!!
O sintagma atat de utilizata incat de cele mai multe ori ai senzatia unei perimari atat de persistente incat iti fuge pamantul de sub picioare.
Continui inca sa imi caut cuvintele in haosul de stari care ma incearca de cateva zile.
Continui sa cred in adancul meu ca tacerile sunt vindecatoare si ca speranta de supravietuire dupa o hemoragie de simturi ramane intacta. Nu as putea sa rastorn universul nici daca as avea acel punct de sprijin si parghia perfecta.
Si nici nu caut sa fac asta. Nu pentru ca universul meu ar fi perfect vis a vis de perceptia mea, ci pentru ca el acolo este. O entitate in care se va rasfrange mereu preaplinul din mine.
Imaginatia mea si-a facut de cap zilele astea.
Crampeie din filmul dorintei s-au asezat in cuvinte ce m-au uimit. Ceva dincolo de pura satisfactie fizica m-a facut sa cred ca starea volatila a ceea ce vad cu ochii mintii sa fie de fapt un atas la o alta motocicleta ce zboara prin desertul fiintei umane.
Mi-am regasit zambetul ratacit undeva in jungla oportunitatilor de zi cu zi.
Pe undeva acel “nu stiu” iti da o stare de confort plauzibila daca raportezi la unele neimpliniri. Este asemanator cu o scuza mereu la indemana. Dar in fond defineste doar refuzul de a iesi in fata si a striga un adevar ce o sa doara si pe care nu il doresti strivit.
Granita este atat de vaga incat pana la urma starea in sine nici nu mai conteaza. Subtilitatea cu care imi scuz azi zambetul regasit nu face decat sa demonstreze ca unii oameni se nasc in vremuri pe care nu le pot schimba.
Static analizand azi ma aflu undeva intre creatie si distrugere.
Coincidenta! Nu ma agat de un pai!