12 octombrie 2008

Aici...

Ce as fi putut face intr-o zi in care simteam ca ma sufoc?
Am obosit sa caut cauza, asa ca am decis sa ies in strada si sa ma lovesc de o toamna blanda si ingaduitoare.
Parcul e linistit si scaldat in soarele mirat si el de linistea orasului.
Am pasit pe alee cu gandul ca as putea realiza cateva fotografii reusite.
Si atunci m-a vazut. A venit inspre mine si m-a rugat sa-l fotografiez. Barba ingrijita si carunta ii dadea un aer de poveste.
Stiam ca au o temere fata de fotografii si l-am intrebat daca nu ii este frica sa nu-i fur sufletul cu fotografia mea.
- Nu ai ce sa furi duduie! Am sufletul mai negru decat pacura! Ma fotografiaza toti strainii care trec pe aici. Si uite asa ma mai capatuiesc si eu cu ceva banuti!
Cortorarii au suflete aparte. Barbatii niciodata nu poarta camasa in pantaloni.
L-am privit in ochi prin aparatul de fotografiat. Zambetul de poza era umbrit de tristetea ochilor. Fiecare rid parca astepta sa-si spuna povestea. Dupa ce i-am facut fotografia l-am invitat alaturi de mine pe banca. I-am oferit o tigara si trei lei. Cu o voce aspra a inceput sa-mi povesteasca din viata lui. Ochii au prins alta lumina in acele momente. Nu era mandru de copiii lui. Dar ii iubeste asa in felul lui. Degetele murdare, cu pielea aspra si crapata, framantau filtrul tigarii. In semn de respect fata de o femeie si-a dat jos clopul traditional.
Si a continuat sa povesteasca despre aur si cocosei, despre cortorarite vrednice dar aspre la vorba, despre cum simte el vechiturile si oamenii buni.
A terminat tigara si s-a ridicat de pe banca. Si-a pus clopul pe cap si, sprijinit in batul lui, s-a indepartat mormaind:
- Nu mai fi trista duduie! Matale inca faci poze!
Am zambit si l-am urmarit cu privirea pana ce a disparut de pe alee.
O adiere usoara de vant a ravasit frunzele si zgomotul lor parca semana cu respiratia grea a cortorarului ce-si vandu-se sufletul in fotografii pentru cativa banuti.
Am pornit mai departe cu dorinta de a bea o cafea calda si m-am gandit oare pentru ce mi-as vinde sufletul?
Bineinteles ca nu am reusit sa-mi raspund. Mi-am pierdut pasii pe strazile vechiului oras si aveam senzatia ca mereu ochii cortorarului ma roaga sa nu fiu trista.....



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Spune-ti parerea!!