Starv si inger

La un moment dat am cedat tentatiei de a privi starvul sobolanului. Nu mi s-a parut deloc hidos. Era intr-o ipostaza de razboinic jertfit pe crinolina unei domnisoare crescuta intr-un pension obscur.
Numai la gandul ca a atins matasea crinolinei m-a umflat rasul. Apoi am pasit mai departe pe caldaramul plin de praf. Imi cautam muza. Imi cautam clipele de inspiratie si mai presus de toate imi cautam ritmul.
De undeva, din pacla ce invaluia strada, s-a itit capul blond si bucalat al unui baietel. Cand m-a vazut s-a oprit din alergare si m-a privit. Doi ochi imensi, albastrii, pusi pe o fata rotunda si un zambet ce parea nelalocul lui, mi-au sfredelit privirea. A ridicat degetul aratator in dreptul buzelor de culoarea zmeurei cerandu-mi linistea.
Intr-un gest de generozitate am intins mana spre el si i-am dat-o. A zambit si a plecat mai departe cautandu-si alte linisti.
Am plecat de pe strada ce acum mi se parea ca seamana cu starvul sobolanului de mai devreme. Si cat de egoista am fost in generozitatea mea. De ce?
Pentru ca am crezut ca ingerii nu au ochii albastrii si pentru ca am crezut ca primesc inapoi muza....
Poate alta data...