Picaturi de diamant..

I-am privit mainile. Degetele usor tremurande mangaiau piatra si aveam senzatia ca a trecut in alta lume. Irizariile diamantului faceau ca ochii lui sa cuprinda toata lumina care ne invaluia. Cu un gest cald m-a privit. A sfredelit cu lumina ochilor scutul din jurul meu si apoi a zambit.
Ma simteam ca un copil care priveste cum fructul dorit se coace si se intreaba ce gust si ce miros are. Era o conjunctura, era o sansa, era ceva...
Cu un gest scurt a asezat diamantul pe bucatica de catifea neagra si l-a acoperit. Apoi mi-a facut semn ca pot sa plec.
Am pasit in strada incercand sa pun in cuvinte ceea ce am simtit. Nu reuseam. Asta a facut ca pasii mei sa sa nu mai fie siguri. Imi era frica si imi era frig in mine. Si mi-am adus aminte sa plang si sa strang fiecare irizare a diamantului in pumnii chirciti de durere.
Poate mi-e frica sa renasc, poate mi-e frica sa...
O sa ma intorc la batranul bijutier doar ca sa-i privesc mainile...
De ce nu pot sa fiu eu bijutier?