Am dormit. Un somn lin si odihnitor, un somn fara vise. Mi-am odihnit trupul.
De cateva zile incerc sa pun in pagina ceva. De data asta imi doream sa pun orice. Ceva acolo ca sa fie scris. Apoi am realizat ca nu pot sa fac asta. Am realizat ca atata timp cat nu spun ce simt scriu degeaba, cel putin in ceea ce ma priveste.
Nu am stat sa ma intreb de ce nu pot sa scriu, nu am analizat nimic. Am lasat sa se amestece in mine tot felul de trairi. Sa-si faca de cap, sa ma devoreze si sa ma arunce dincolo de o limita pe care nici macar nu mi-am impus-o. Credeti ca a iesit ceva?
Eu una nu pot sa-mi dau seama.
Daca cineva ar incerca sa amestece ceva dulce acrisor si plin de viata cu ceva amar si plin de consistenta fricii, nu stiu ce rezultat ar avea. Dar nici nu imi bat capul.
Frica de reactiile mele este atat de palpabila in jurul meu incat si pe mine ma sperie. Dar poate ca asa este mai bine. Poate frica asta ma face sa ma vad acolo in negurile mele.
Pe mine spectacolul violentei ma impietreste. Se produce in mine un declic si se blocheaza totul. Nu mai rationez si nu mai pot reactiona in nici un fel. Frica se aduna toata intr-un ghem, se localizeaza in stomac si incepe sa urle de acolo. Picioarele mi se inmoaie si clachez. Nu mai am nici macar instinctul de aparare, acela primar. Raman acolo pe loc, o stana de piatra fara reactie si atat.
Chiar daca inteleg motorul care genereaza violenta, chiar daca am puterea sa trec prin umilinta violarii fiintei mele, intelegand violenta, nu pot sa trec insa peste frica aceea rece ce pune stapanire peste mine incat ma ingheata in cateva secunde.
Culmea este ca singurul fir de ratiune ce ramane in mine in asemenea momente ma tine departe de instinctele primare. Simt atunci cum stiletul imi iese din creieri si cum ratiunea se insinueaza la locul ranii. In momentele acelea imi spun ca, desi as strange de gat este mai bine sa nu o fac. Si acesta este instinctul primar de conservare.
Cum sa-ti educi instinctul asta? Cum sa il transformi in ceva bun care sa te apere si pe tine si pe cei din jurul tau?
Greu de pus in cuvinte asa ceva, nu credeti?
Dezgolirea in fata oamenilor te face vulnerabil si puternic in acelasi timp. Umilinta unui sentiment este mai puternica decat sentimentul in sine si ea este cea care te face sa ingenunchiezi neconditionat. Este si aici egoism. Dar inainte de toate este increderea aia oarba si este sentimentul de a da neconditionat.
Si iarasi m-am aruncat de pe stanci cu capul in jos avand ca element de siguranta doar haosul din mine. Si oricate lacrimi as varsa, faptul ca am facut-o de buna voie nu ma lasa sa judec si nu ma impiedeca sa iert....
Nu este suficient numai sa daruiesti, trebuie sa sti si cum o faci.....liber...si zambind....
De cateva zile incerc sa pun in pagina ceva. De data asta imi doream sa pun orice. Ceva acolo ca sa fie scris. Apoi am realizat ca nu pot sa fac asta. Am realizat ca atata timp cat nu spun ce simt scriu degeaba, cel putin in ceea ce ma priveste.
Nu am stat sa ma intreb de ce nu pot sa scriu, nu am analizat nimic. Am lasat sa se amestece in mine tot felul de trairi. Sa-si faca de cap, sa ma devoreze si sa ma arunce dincolo de o limita pe care nici macar nu mi-am impus-o. Credeti ca a iesit ceva?
Eu una nu pot sa-mi dau seama.
Daca cineva ar incerca sa amestece ceva dulce acrisor si plin de viata cu ceva amar si plin de consistenta fricii, nu stiu ce rezultat ar avea. Dar nici nu imi bat capul.
Frica de reactiile mele este atat de palpabila in jurul meu incat si pe mine ma sperie. Dar poate ca asa este mai bine. Poate frica asta ma face sa ma vad acolo in negurile mele.
Pe mine spectacolul violentei ma impietreste. Se produce in mine un declic si se blocheaza totul. Nu mai rationez si nu mai pot reactiona in nici un fel. Frica se aduna toata intr-un ghem, se localizeaza in stomac si incepe sa urle de acolo. Picioarele mi se inmoaie si clachez. Nu mai am nici macar instinctul de aparare, acela primar. Raman acolo pe loc, o stana de piatra fara reactie si atat.
Chiar daca inteleg motorul care genereaza violenta, chiar daca am puterea sa trec prin umilinta violarii fiintei mele, intelegand violenta, nu pot sa trec insa peste frica aceea rece ce pune stapanire peste mine incat ma ingheata in cateva secunde.
Culmea este ca singurul fir de ratiune ce ramane in mine in asemenea momente ma tine departe de instinctele primare. Simt atunci cum stiletul imi iese din creieri si cum ratiunea se insinueaza la locul ranii. In momentele acelea imi spun ca, desi as strange de gat este mai bine sa nu o fac. Si acesta este instinctul primar de conservare.
Cum sa-ti educi instinctul asta? Cum sa il transformi in ceva bun care sa te apere si pe tine si pe cei din jurul tau?
Greu de pus in cuvinte asa ceva, nu credeti?
Dezgolirea in fata oamenilor te face vulnerabil si puternic in acelasi timp. Umilinta unui sentiment este mai puternica decat sentimentul in sine si ea este cea care te face sa ingenunchiezi neconditionat. Este si aici egoism. Dar inainte de toate este increderea aia oarba si este sentimentul de a da neconditionat.
Si iarasi m-am aruncat de pe stanci cu capul in jos avand ca element de siguranta doar haosul din mine. Si oricate lacrimi as varsa, faptul ca am facut-o de buna voie nu ma lasa sa judec si nu ma impiedeca sa iert....
Nu este suficient numai sa daruiesti, trebuie sa sti si cum o faci.....liber...si zambind....
