Suflete pereche...

Candva ma luptam cu negurile din mine. Nici acum nu am renuntat si nu cred ca o sa renunt vreodata.
Lacramioarele!!
Un simbol superb. Niste flori care mereu migreaza. Azi infloresc aici, primavara urmatoare le gasesti mai incolo cu radacini adanc infipte in pamant, cu frunzele de un verde atat de crud incat ai senzatia ca insasi izvorul vietii se afla in el.
Si apoi florile .. clopot peste lume in manunchi de petale albe, arome divine rupte din sufletul cerului si date muritorilor…
Uneori imi este teama sa le ating si doar le privesc cum isi arunca inspre mine sagetiile argintate si atunci zambesc. Sunt lacrimi, sunt zambete ….este liniste..
E ca un contur in care vrei sa te incadrezi nestiind de fapt cat ti-a mai ramas de plans. E ca o mantie magica dupa atingerea careia tanjesti in toate zvarcolirile tale interioare.
Lacramioarele nu au cuvinte si totusi ele vorbesc. Te indeamna sa privesti oglinda sufletului pereche, te mangaie si te alina si te trimit ca sa te recheme. E doar o stare de fapt pe care tu si sufletul tau pereche si-o daruiesc. Nu are limite, nu cere nimic, nu reclama si nu tanjeste….este o stare pe care nu o intalnesti a doua oara in viata…deci ridica ochii si priveste fara teama…
Va fi din nou primavara si chiar daca lacramioarele o sa rasara in alt loc radacina lor te va duce la frunzele lor iar parfumul linistii din clopoteii albi iti va mangaia obrajii ca niciodata urmele lacrimilor sa nu mai fie dureroase…
Si-am incalecat pe o sa si v-am spus povestea mea….si a sufletului meu pereche!