Tie Razboinicule...

Strang palmele spre o divinitate, nici nu are importanta care ii este numele.
Toata fiinta imi este inundata de dorinta de a transmite ruga. E ca si cum as tine in palme globul de lumina si as incerca sa impart razele lui. Cui?
Tie Luptatorule!
Sa incalzesc acele tenebre macinate de ganduri involburate si de stari dorite si neregasite, sa plimb usor razele luminii peste ochii inundati de umbre pe care adeseori mi le-ai aratat, sa descatusez din praful pietrelor dorinta ta ca eu sa fiu fericita.
Nu ma opreste nimic sa fac asta. Cautarile mele sunt cautarile tale si regasirile noastre doar iluzia fericirii.
Mi-ai asternut in timp pe pleaope lacrimi amare si lacrimi de fericire, mi-ai daruit o lume perfecta, singura lume in care puteam iubi….
Mi-ai asternut mansardele in voluptate si mi-ai ridicat aripile spre un cer nedefinit, ai luptat alaturi de mine si nu m-ai lasat sa ma cufund in pestera neagra….
Ai definit iubirea si irizarile ei mi-ai incalzit zambetele, ai atins cu mintea ta centrul echilibrului meu si asa, in felul tau rebel, tandru si dur m-ai pervertit…nu ai ucis nimic in mine doar ai cladit..
Si acum e randul meu sa ridic palmele impreunate si sa revars lumina acolo unde spui tu ca e intuneric…
Si o voi face pentru ca daca nu ai fi tu as fi fost si eu un om normal…

Aur si lumi paralele...

Niciodata nu am stat sa ma gandesc sau sa-mi analizez actiunile atunci cand a fost vorba de "Atingerea lui Midas".

Cineva a scris superb despre aceasta atingere.

De mult timp nu am simtit asta dar de foarte mult timp mi-am dorit sa o percep. Este ca un cerc vicios din care nu-ti doresti sa iesi, si nu pentru ca nu poti ci pentru ca mereu te retine ceva.

Un simbol superb!Si am simtit…..

Aurul pur, trairea desavarsita, abandonul acela la marginea nebuniei fara nici un filtru, fara a analiza…doar am simtit.

Lumi paralele, care in viata de zi cu zi le doresti unite. Zambesc la zambetul inocent, la nedumerirea aceea aproape copilareasca din barbatul care lupta cu copilul din el.

Incantare?

Mai mult de atat. Un aer rarefiat deloc distrugator. I-as spune chiar inspirator si cald. E ca si cum simti cum praful aurit din palma lui Midas iti invadeaza simturile si nu te face sa te simti mic. Din contra! Te ridica, poate mai mult decat ai merita, te inspira, mai mult decat ai visat, ciopleste in tine o dorinta de abandonare necalculata, te face sa zbori intr-o lume pe care doar ti-ai imaginat-o si pe care nu sti daca o doresti sau nu.

Misterul nu dispare!

Ramane ca un voal verde, imperceptibil dar mereu prezent care te face sa opresti in tine burlescul si stereotipia, te aduce undeva unde, candva in sperantele tale, credeai ca nu vei avea acces.

Foaia alba nu mi se mai pare acum atat de anosta. Cuvintele se regasesc in aurul lui Midas…inspirator…tangibil…

Zambesc si imi dau seama ca nu iti este dat in viata decat odata sa te bucuri de atingerea lui Midas….

Albatrosul ucis...

Haos...

Vag imi aduc aminte de nelinistile din mine. Si nu stiu cum sa definesc uitarea lor.

Pare un carusel aurit in care calutii isi intensifica zambetul de convenienta numai pentru a pastra cadenta.

Candva cineva imi spunea ca e atat de usor sa insiri cuvintele pe hartie atunci cand ai de transmis ceva ce ti-a intensificat un sentiment.

Acum zambesc la zambetul lui inocent si realizez ca pentru el e foarte simplu.

Nu stiu ce vreau sa insir pe pagina asta alba. Ideile sunt intr-o goana haotica si nici macar nu tind spre ceva. Mi-am adus aminte de culorile toamnei si cat de mult ma incanta.

Da! Este o intensificare a ceva…

M-au obosit simbolurile si tendinta asta de unitate in pluralitate, am cautat mantrele si drumul intrebandu-ma cat poate fi de util. Nu am gasit nici un raspuns si asta poate insemna ratacire.

Si totusi cred ca poate candva nu o sa mai simt raceala stiletului in piept atunci cand ceva ma dezamageste.

Frumoasa perspectiva, adaug cinic acum! Si evident zambesc. Apanajul intelepciunii inca nu imi este daruit.

Priveam fotografiile trecutului. Alb, negru, color si mult praf. Zambete venite dintr-o alta lume pe care parca nu o mai simt.

Dualism!! Poate asa e vrerea mea sau poate nelinistea cautarii ma face sa le privesc stratul de praf cu detasare. Nu mai simt legaturile acelea stranse. Parca undeva pe parcursul vietii s-au cufundat in noroiul pe care de multe ori l-am dorit.

Cat de cinic!!!