Haos...

Vag imi aduc aminte de nelinistile din mine. Si nu stiu cum sa definesc uitarea lor.

Pare un carusel aurit in care calutii isi intensifica zambetul de convenienta numai pentru a pastra cadenta.

Candva cineva imi spunea ca e atat de usor sa insiri cuvintele pe hartie atunci cand ai de transmis ceva ce ti-a intensificat un sentiment.

Acum zambesc la zambetul lui inocent si realizez ca pentru el e foarte simplu.

Nu stiu ce vreau sa insir pe pagina asta alba. Ideile sunt intr-o goana haotica si nici macar nu tind spre ceva. Mi-am adus aminte de culorile toamnei si cat de mult ma incanta.

Da! Este o intensificare a ceva…

M-au obosit simbolurile si tendinta asta de unitate in pluralitate, am cautat mantrele si drumul intrebandu-ma cat poate fi de util. Nu am gasit nici un raspuns si asta poate insemna ratacire.

Si totusi cred ca poate candva nu o sa mai simt raceala stiletului in piept atunci cand ceva ma dezamageste.

Frumoasa perspectiva, adaug cinic acum! Si evident zambesc. Apanajul intelepciunii inca nu imi este daruit.

Priveam fotografiile trecutului. Alb, negru, color si mult praf. Zambete venite dintr-o alta lume pe care parca nu o mai simt.

Dualism!! Poate asa e vrerea mea sau poate nelinistea cautarii ma face sa le privesc stratul de praf cu detasare. Nu mai simt legaturile acelea stranse. Parca undeva pe parcursul vietii s-au cufundat in noroiul pe care de multe ori l-am dorit.

Cat de cinic!!!