As fi vrut sa fiu acolo...

Sa-ti cuprind obrajii si sa strivesc orice tentativa nociva a lacrimilor ce-ti inundau sufletul.
As fi vrut sa te privesc dincolo de irisii ravasiti si sa strapung cu zambetul spasmele provocate de stiletul ucigas.
Nu pot sa nu tip durerea si revolta mea atunci cand iti privesc marioneta sufletului strivind tot ce este cald si tandru in tine si dand nastere mucegaiului…
Am inchis ochii in acea noapte si ploapele grele nu au putut sa impiedece lacrimile. Era in mine o neliniste ciudata si absolut obsedanta.
Nu stiu daca am visat. Eram prea obosita sa imi amintesc. Imi taraiam plumbul picioarelor si zgariam cu unghiile mutenia care punea stapanire pe mine.
Invocam divinitati pentru a opri suvoiul ala rece ce mi se scurgea ireversibil in sange. Ma durea…
Ma durea iubirea, ma dureau lacrimile, ma durea fiecare atingere a luminii. Mutenia imi devenise Stapan. Contura in ea totul…disperarea, frigul, spasmul neintelegerii…viata…
Acum dupa atatea zile si nopti de revolte pot sa scriu…
Scriitorii sunt ca vulturii. Asculta, privesc, simt si apoi aduna cuvintele intr-o avalansa.
Nu stiu daca asta vreau sa fiu acum.
Am privit fotografia si am incercat sa surprind in ea tot zbuciumul tau. Dupa lungi minute de contemplare, din diferite unghiuri, privirea mi s-a oprit pe banca tacuta. Ajunsesem in puctul definitoriu al linistii tale…
As putea sa-ti spun ca iti inteleg durerea. Dar te-as minti!
As putea sa-ti spun ca am simtit ce simti. Dar te-as minti!
Si atunci ce imi mai ramane de spus?
Probabil ca ai sa-mi raspunzi cu un placid si neavenit “NIMIC”! Si bneinteles ca acest nimic nu o sa ma opreasca.
Nimic nu ma poate opri sa-ti spun ca zambesc, ca visez, ca respir, ca doresc, ca vreau…
Cabanuta din gradina e linistita. E un punct de liniste mic si cochet inconjurat de flori si simplitate. Poarta in ea aproape toate cuvintele asternute de mine de-a lungul anilor.
Ti le daruiesc pentru ca stiu….