Periplu...

De fapt nu conteaza...
Nici lacul sarat ce imprastie in jurul lui sageti de lumina diforme ce se rup de malurile macelarite de cautatorii de namol.
Nici macar mesteacanul tandru de peste drum ce sopteste rabdator prin scoarta-i amaruie dorul de zapezi nu mai are forma de copac.
Acum nimic nu mai conteaza, nimic nu se mai conteaza.
Pasii mici si nesiguri ai copilului s-au ratacit dincolo de umbrele ce inconjoara siluetele cladirilor parasite. Totul s-a transformat intr-o liniste inerta si vascoasa.
Mainile mi se intind sperand sa gaseasca un loc unde atingerea sa fie asa cum este. Degetele se rasfrang metalic pe scarile ce urca mai sus, mai abrut si mai chinuitor ca in alte zilele. Ceata laptoasa ingana un refren perfect si parca rupt din cerul inspaimantat si gri ce nu stie unde sa-si aseze norii grei.
Aleea e rascolita de suieratul necrutator al vantului ce plimba cu el siraguri de margele colorate si nuante diferite de ruj rosu si apasator.
Sclipirea ochilor a disparut undeva unde amestecul nefiresc si odios al lampadarelor din copac isi croieste consistenta diforma. Te uimeste incapatanarea cu care incearca sa strabata dincolo de lumina palida a candelelor albe. Te impinge in vartejul unui arabesc de ocru pus pe un vis ordonat si consistent ce si-a pierdut vitalitatea in aschiile ce vor incalzi in iarna sufletul ratacitor al apei oprita sa mai spuna...
Si caut...si iarasi ma incapatanez sa caut...
Umblu bezmetica prin sudoarea amintirilor si prin coridorul stramt si nesafarsit al portilor ce nu imi arata decat golul format in timp si oboseala firii ce refuza sa mai fie...
Imi dau seama ca ne asemanam si imi dau seama ca am crescut ca un monolit stirb incercand sa cuprind in bratele deschise intelegerea si cautarea.
Scrijelesc pe zidul impertinent cu unghiile pana cand sangele rabufneste nepoliticos si pateaza impuritatea gestului de a patrunde dincolo de crusta groasa. Obosesc si cad in genunchi implorand cerul, cu ochii deschisi, sa-si abata privirea grea peste stiva de lemne ce-si asteapta fireasca trecere prin absurdul vietii.
Si iarasi ma ridic si lovesc cu pumnul ranit sticla impecabila a zambetelor inutile ce nu imi dau nici macar speranta ca se va misca ceva in toata tacerea asta apasatoare.
Sec si ma sec lasand in urma dare ametitoare in noroiul amestecat cu pietre ce se vrea protectorul starii de gratie.
Si simt cum se scurge din mine toata viata in pamantul tacut si rece.
Imi intorc privirea in spatele meu si ma vad rupta din cursul lin al apei din care mi-am ridicat mainile implorand ca el sa ma urmeze.
Dar nu a fost destul si starea mea se mutiplica si se imparte in acelasi timp in mii de cioburi desuete si taioase ce lovesc...in stanga, in dreapta, deasupra si dedesupt. Imi dau seama ca tot zbuciumul meu se pierde in neant dovedindu-si inutilitatea si incerc sa fug, mancand pamantul pietros, spre cursul lin al apei ce m-a adus.
Ma dau tot mai mult, ma dau in toate felurile existente in mine. Astept...de cand astept?
Am uitat reperul si am uitat sa masor timpul ce a trecut de cand imi lipeam obrazul de scoarta mesteacanului si asimilam toata puterea lui de a privi peste ruinele ce il inconjoara.
Locul a ramas acelasi. Esenta lui e acolo asteptand dupa fiecare colt al coridorului sa se reverse vie peste tot ce il inconjoara.
Si iarasi astept rupand din mine sarcasmul vorbelor ce se pravalesc la picioarele scranciobului in care, cu mult timp in urma, mereu gaseam zambetul...
Si nu inteleg, Demon. Pentru prima data nu inteleg...