Azi...

Azi am regasit marioneta. Era acolo rasturnata in coltul ei si plina de praf. M-am bucurat si am inaintat inspre ea in dorinta unei imbratisari. Dar m-a izbit izul de mucegai si m-am retras…
Apoi schimonoseala ei m-a facut sa rad. Si rasul s-a imprastiat in camera aceea mica reverberand in ochii holbati ai papusii de lemn.
Am apucat sforile care ii ghidau trupul had si am privit-o cum prinde viata. Continund sa zambesc am pasit in mijlocul camerei si am asezat-o in lumina unei raze de soare care se insinua timida prin geamul mic si prafuit.
Atunci am simtit cum viata papusii se scurge in mine, prin sforile vechi si rasucite aiurea, intr-un dans dezechilibrat si ridicol.
Trupul din lemn diseca raza de soare si un fin norisor de praf plutea in jurul lui. Dansa…dansul mainilor mele si hidosenia ei ma inunda incet facandu-ma sa trec pragul unei ciudate revelatii…
M-am oprit si am lasat marioneta sa se prabuseasca pe podeaua plina de praf. In zborul ei spre nimic si-a intors privirea rece spre mine si parca a prins viata…
- Esti vinovata ca ai tacut!!
Si a ramas inerta cu sarcasmul reprosului in ochii holbati.
Nu puteam sa spun nimic…si am plecat sperand in adancul meu ca o forta de dincolo de norisorul de praf o va arunca in coltul ei si o va face sa taca…
Oare mai am curajul sa intru acolo?....si pasii au trecut dincolo de mine inlantuind verigile unor lacrimi ce nu vor curge niciodata….

Spastic...

Imi aduc aminte cand imi cereai raspunsul cu atata sete si cu o incrancenare aproape obsedanta…daca dragoste nu e nimic nu e….
Dupa mult timp ai revenit invaluit in voalul revelatiei….te lasasem sa inveti asta singur, sa gasesti asta in cautarile tale. Am zambit si am acceptat momentul cu o liniste nefireasca mie.
Pe undeva, in toate peregrinarile noastre, am facut o mica marturisire invaluita in ultimul spasm de abstract. Atunci m-am bucurat ca ai trecut peste ea vrand sa dai senzatia, probabil, ca nu ai observat.
Acum?......
Acum reusesti de fiecare data sa-mi aduci pe buze gustul acelor piersici mancate in toiul noptii, mirosul inconfundabil al florilor si leganatul imperceptil al hamacului…
Acum?...
Acum reusesti de fiecare data sa ma faci sa caut cautarile tale, sa ma faci sa reinvat sa iubesc, sa vad in mine disponibilitatea asta…
Nu pot sa-ti promit nimic. Dar pot sa incerc…iti multumesc ca existi….

As fi vrut sa fiu acolo...

Sa-ti cuprind obrajii si sa strivesc orice tentativa nociva a lacrimilor ce-ti inundau sufletul.
As fi vrut sa te privesc dincolo de irisii ravasiti si sa strapung cu zambetul spasmele provocate de stiletul ucigas.
Nu pot sa nu tip durerea si revolta mea atunci cand iti privesc marioneta sufletului strivind tot ce este cald si tandru in tine si dand nastere mucegaiului…
Am inchis ochii in acea noapte si ploapele grele nu au putut sa impiedece lacrimile. Era in mine o neliniste ciudata si absolut obsedanta.
Nu stiu daca am visat. Eram prea obosita sa imi amintesc. Imi taraiam plumbul picioarelor si zgariam cu unghiile mutenia care punea stapanire pe mine.
Invocam divinitati pentru a opri suvoiul ala rece ce mi se scurgea ireversibil in sange. Ma durea…
Ma durea iubirea, ma dureau lacrimile, ma durea fiecare atingere a luminii. Mutenia imi devenise Stapan. Contura in ea totul…disperarea, frigul, spasmul neintelegerii…viata…
Acum dupa atatea zile si nopti de revolte pot sa scriu…
Scriitorii sunt ca vulturii. Asculta, privesc, simt si apoi aduna cuvintele intr-o avalansa.
Nu stiu daca asta vreau sa fiu acum.
Am privit fotografia si am incercat sa surprind in ea tot zbuciumul tau. Dupa lungi minute de contemplare, din diferite unghiuri, privirea mi s-a oprit pe banca tacuta. Ajunsesem in puctul definitoriu al linistii tale…
As putea sa-ti spun ca iti inteleg durerea. Dar te-as minti!
As putea sa-ti spun ca am simtit ce simti. Dar te-as minti!
Si atunci ce imi mai ramane de spus?
Probabil ca ai sa-mi raspunzi cu un placid si neavenit “NIMIC”! Si bneinteles ca acest nimic nu o sa ma opreasca.
Nimic nu ma poate opri sa-ti spun ca zambesc, ca visez, ca respir, ca doresc, ca vreau…
Cabanuta din gradina e linistita. E un punct de liniste mic si cochet inconjurat de flori si simplitate. Poarta in ea aproape toate cuvintele asternute de mine de-a lungul anilor.
Ti le daruiesc pentru ca stiu….

Tenebre

Ravasit de ceva tandru care s-a strecurat in tenebrele tale, ai fugit. Nu stiu sa ma adancesc mai mult, si aici nu e vorba de o teama. E o furie aproape palpabila si o razvratire care m-a facut sa stau pe loc. In locul acela pe care tu l-ai ales, cu atitudinea pe care tu ai impus-o. Singura mea dezmortire au fost lacrimile care s-au adancit pe obraji tulburandu-mi zambetul si rabdarea.
Saruturile aveau gust sarat si buzele erau arse de ceva atat de nedefinit incat am acceptat fara sa ma misc.
Nu am obosit iar tristetea a fugit din mine cu lasitatea binecunoscuta, asa cum a facut-o de atatea ori.
Am ramas in acel punct impus si astept imboldul si vrerea ta de a fi acolo in cel mai negru colt al mintii tale.
Nu e dragoste, nu e supunere, nu e curiozitate. Este doar asemanare si cautare.
Nu regret, nu plang, nu ma razvratesc. Doar astept o limita a suportabilitatii care sa ma faca sa depasesc punctul. Sa nu mai fiu statica si nimicita de papusa aceea mucegaita care isi revarsa zambetul hidos si ignorant in sangele meu.
Iubesc intunericul la fel de mult ca si lumina. Iubesc starile exacerbate de o minte tenebroasa si avida. Mi-e sete de locul meu in locul tau si invers…..
Si zambesc dincolo de cinismul carnii…

De ce e cerul albastru tati?

Inocenta face parte din noi pana la inceputul perioadei lui “de ce?”. Apoi incepe incet sa sa desire asemeni unei inseilaturi pe care am adorat-o si acum nu mai corespunde raspunsurilor noastre.
Cand incepe perioada lui “de ce?” invariabil se face marele pas spre altceva. Unii ii spun definire, altii ii spun educatie. Depinde de conjunctura si de locul unde a inceput.
De aici incepe totul. Imaculata inocenta se umple de umbrele raspunsurilor pe care le primim, de patima cu care ne sunt date, de dorinta aceluia care ni le da de a inhala intelepciunea si experienta. Se nasc intrebarile la raspunsuri, ne covarseste uneori neputinta de a gasi o cale desi simtim ca e pe proape. Iar ghemul se ingroasa clipa cu clipa. Unele intrebari raman fara raspunsuri, altele nu se pun din teama, uneori fireasca, de a le afla raspunsul. Cine spunea ca un perpetuum mobile de speta intai nu este realizabil? Ce ciudat…
Taraindu-mi pasii obositi in cautarea cararilor pe care le simt aproape am zarit ochii unui copil. Nu erau intrebatori. Erau senini si urmareau drumul mingii care se rostogolea in fata lui. Parca facea cel mai important lucru din viata lui. Cu seninatate, cu indulgenta unei maturitati iluzorii si mai ales cu o mare responsabilitate. Era mingea lui. El trebuia sa-i imprime ritmul si viteza, sa-i arate calea. Si o facea inafara perioadei lui “de ce?” pentru ca a ales probabil care umbre sunt parte din definirea lui.
Nu e simplu sa fi copil si este infiorator de greu sa fi oraculul lui “de ce?”.
Somn usor copil cu ochi senini, am sa-i spun visului meu sa te viseze!

Visul florilor de cires

Ce gasesti intr-o floare de cires?
E o intrebare care pentru fiecare in parte are un raspuns.
O floare de cires e primavara, e puritate si gingasie, e ceva ce mereu ne dorim si dupa care alergam o viata intreaga.
Un intreg univers de ganduri frumoase si calde, mangaiate de un soare renascut din friguri aspre si sclipiri reci de zapada si urme de ceata ce ne inconjoara ca o pacla amara.
Un vis precum o adiere distincta pe care ne-o dorim infinit.
Cum e cand o femeie are visul asta implinit?
Nu stiu daca se gasesc suficiente cuvinte sa poti crea o asemenea imagine. Nu se poate descrie starea de plenitudine, dorinta de a darui totul pana la extenuare, de a sorbi si a te hrani cu fericirea celui de langa tine, de a muri si a renaste in fiecare clipa doar pentru a aduce zambet si implinire, de a conferi liniste si suspans atunci cand trebuie…
Nu trebuie sa ceri, trebuie doar sa dai…totul.
Sa te lupti singura cu tristetile tale, sa alungi fantasmele, sa te redescopri, sa nu arunci tenebrele in jumatatea ta ci sa absorbi cu placere pe cele aruncate in tine, sa te hranesti cu ele, sa imaginezi si sa brodezi o perpetua stare de flori de cires.
Cand ceri ceva inapoi totul se termina pentru ca atunci inseamna ca ai secatuit, pentru ca atunci te-a inconjurat singuratatea, pentru ca atunci ai abadonat si ai recunoscut ca nu mai ai resurse. Si atunci trebuie sa dispari. Cu linistea si candoarea petalelor de cires duse de vantul verii, sa lasi acel suflet de langa tine bogat si dornic, nestrivit si innegurat, plin de tine si de implinirea pe care ti-o doresti pentru el si pentru a face asta trebuie sa iubesti florile de cires.
Chiar si in moarte barbatii trebuie sa aiba culoarea florii de cires…

Doamna!

Nu te-am intrebat si nu am cerut niciodata nimic. Doar te-am privit in zvarcolirile tale paroxistice si asta m-a facut sa trec prin diverse stari albe.
Clocotul tau s-a pierdut undeva in energiile mele, gandurile tale au incoltit undeva intr-un colt al mintii mele lasandu-mi senzatia ca acolo au fost dintotdeauna.
Fara sa ma rezum la definitii scolastice am incercat un timp sa te construiesc ca pe un lego fara tematica. Ce a iesit?
Nu stiu. Poti sa-ti imaginezi o piramida cu baza mangaind un cer abstract si violaceu si cu varful scormonind un pamant arid si sec asemenea unor buze insetate, ceva dincolo de ce batrana Mathbe a zarit in ochii mei atunci cand m-am nascut.
Ea a definit albastrul in aceea zi de iarna traita pe nisipuri fierbinti si probabil ca tot ea mi-a insuflat dorinta de a vedea dincolo de culori.
Spiritul tau tanar si rebel, care refuza in orice clipa a trairii controlul, m-a transpus dincolo de orice perceptie traita pana atunci. Am uitat sa plang, am uitat sa impart cu mine contradictiile ce imi sfasaiau carnea si am invatat revolta. M-am incrancenat sub puterea libertatii tale si am simtit chingile strangandu-se in jurul meu si sufocand visul lui Icar.
Nu stiu daca mi-ai dat aripi, nu stiu daca m-ai lasat sa le construiesc, stiu doar ca m-am trezit cu ele peste noapte si ca nu intelegeam ce cauta pe umerii mei. Fara explicatii, fara perceptii, fara preaviz…erau acolo.
Si atunci vocea aceea a venit si mi-a definit starea care nu-si gasea loc in explicatiile mele:
- Sunt tanar, Doamna, tanar cu spatele frumos si vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa…….
Si am zambit aducandu-mi aminte ca a exista inseamna a te bea fara sete….

Ochii mintii..

E atat de placut uneori sa rasfoiesti albumul de amintiri. E ca si cum ai poposi in scaunul unui regizor care urmareste montajul unui film.
Iti trec prin fata ochilor flash-uri din viata care starnesc diverse reactii de care nici macar nu esti constient. Te impiedeci de cate o fotografie si incerci sa treci dincolo de imaginea surazatoare pentru a palpa ce ai simtit in momentele acelea. Inevitabil nu reusesti dar in nici un caz nu te revolti. Zambesti amar sau nostalgic, dupa caz, si mergi mai departe. Si la fel de inevitabil se nasc intrebari si poate regrete. Nu ai raspuns la intrebari iar regretele le tratezi cu o usoara ironie materializata intr-un zambet ambiguu ivit in colturile buzelor. Si iarasi treci mai departe.
Cineva imi spunea odata, intr-o discutie virtuala, ca este doar un gand si apoi la fel inevitabil se scurgeau melodiile, perfect pliate pe starile confuze, care imi confereau o stare de bine. Ma faceau sa trec dincolo starea acea dintre stanca si val, de dorinta de a fi si fluture si floare. Stia, gandul meu, cand imi este bine sau rau iar tacerea vorbea prin muzica. E un dialog atat de fidel si de linistitor incat pierzi notiunea de amagire, uiti sa dai filele albumului mai departe si refuzi sa bati cu picioarele in pamant in semn de revolta.
Si, iarasi inevitabil, ajungi la concluzia linistitoare ca nimic nu e complicat daca iei totul ca atare.
In acel moment lacrimile nu mai au gust sarat. Se amesteca involuntar cu un zambet luminos si poti pasi usor peste filele ingalbenite ale unui trecut cald sau zbuciumat acceptandu-l chiar si de dragul acelei lumini ascunse in simplitatea trairilor..
Si in fond ce daca aceea coperta e plina de praf?

Replica..

Cuvintele sunt ciudate. Uneori le cautam sensurile, alteori le aruncam in neant la intamplare si conform starii pe care o avem in acel moment . Nu ne definesc dar ne contureaza, nu sunt ceea ce simtim dar cu siguranta incercam a le impleti si a le cauta pentru a ne scoate pe noi insine la iveala..Cuvintele dor, cuvintele alina, cuvintele sunt definit si nedefinit. Nu vrem sa doara dar le primim durerea. Uneori le folosim pe cele folosite de altii si lovesc precum biciurile care incearca sa potoleasca instinctele crude din noi . Le aruncam pentru ca vrem, le aruncam pentru ca simtim ca asta trebuie facut si apoi regretele nu mai conteaza. Niciodata nu va fi ultimul cuvant, ele vor fi dincolo de noi si vrerea noastra daca odata le-am aruncat nu le mai putem lua inapoi..si ce daca..am ranit...am definit...am intors spatele prin cuvinte....si doare...