Tenebre

Ravasit de ceva tandru care s-a strecurat in tenebrele tale, ai fugit. Nu stiu sa ma adancesc mai mult, si aici nu e vorba de o teama. E o furie aproape palpabila si o razvratire care m-a facut sa stau pe loc. In locul acela pe care tu l-ai ales, cu atitudinea pe care tu ai impus-o. Singura mea dezmortire au fost lacrimile care s-au adancit pe obraji tulburandu-mi zambetul si rabdarea.
Saruturile aveau gust sarat si buzele erau arse de ceva atat de nedefinit incat am acceptat fara sa ma misc.
Nu am obosit iar tristetea a fugit din mine cu lasitatea binecunoscuta, asa cum a facut-o de atatea ori.
Am ramas in acel punct impus si astept imboldul si vrerea ta de a fi acolo in cel mai negru colt al mintii tale.
Nu e dragoste, nu e supunere, nu e curiozitate. Este doar asemanare si cautare.
Nu regret, nu plang, nu ma razvratesc. Doar astept o limita a suportabilitatii care sa ma faca sa depasesc punctul. Sa nu mai fiu statica si nimicita de papusa aceea mucegaita care isi revarsa zambetul hidos si ignorant in sangele meu.
Iubesc intunericul la fel de mult ca si lumina. Iubesc starile exacerbate de o minte tenebroasa si avida. Mi-e sete de locul meu in locul tau si invers…..
Si zambesc dincolo de cinismul carnii…

De ce e cerul albastru tati?

Inocenta face parte din noi pana la inceputul perioadei lui “de ce?”. Apoi incepe incet sa sa desire asemeni unei inseilaturi pe care am adorat-o si acum nu mai corespunde raspunsurilor noastre.
Cand incepe perioada lui “de ce?” invariabil se face marele pas spre altceva. Unii ii spun definire, altii ii spun educatie. Depinde de conjunctura si de locul unde a inceput.
De aici incepe totul. Imaculata inocenta se umple de umbrele raspunsurilor pe care le primim, de patima cu care ne sunt date, de dorinta aceluia care ni le da de a inhala intelepciunea si experienta. Se nasc intrebarile la raspunsuri, ne covarseste uneori neputinta de a gasi o cale desi simtim ca e pe proape. Iar ghemul se ingroasa clipa cu clipa. Unele intrebari raman fara raspunsuri, altele nu se pun din teama, uneori fireasca, de a le afla raspunsul. Cine spunea ca un perpetuum mobile de speta intai nu este realizabil? Ce ciudat…
Taraindu-mi pasii obositi in cautarea cararilor pe care le simt aproape am zarit ochii unui copil. Nu erau intrebatori. Erau senini si urmareau drumul mingii care se rostogolea in fata lui. Parca facea cel mai important lucru din viata lui. Cu seninatate, cu indulgenta unei maturitati iluzorii si mai ales cu o mare responsabilitate. Era mingea lui. El trebuia sa-i imprime ritmul si viteza, sa-i arate calea. Si o facea inafara perioadei lui “de ce?” pentru ca a ales probabil care umbre sunt parte din definirea lui.
Nu e simplu sa fi copil si este infiorator de greu sa fi oraculul lui “de ce?”.
Somn usor copil cu ochi senini, am sa-i spun visului meu sa te viseze!

Visul florilor de cires

Ce gasesti intr-o floare de cires?
E o intrebare care pentru fiecare in parte are un raspuns.
O floare de cires e primavara, e puritate si gingasie, e ceva ce mereu ne dorim si dupa care alergam o viata intreaga.
Un intreg univers de ganduri frumoase si calde, mangaiate de un soare renascut din friguri aspre si sclipiri reci de zapada si urme de ceata ce ne inconjoara ca o pacla amara.
Un vis precum o adiere distincta pe care ne-o dorim infinit.
Cum e cand o femeie are visul asta implinit?
Nu stiu daca se gasesc suficiente cuvinte sa poti crea o asemenea imagine. Nu se poate descrie starea de plenitudine, dorinta de a darui totul pana la extenuare, de a sorbi si a te hrani cu fericirea celui de langa tine, de a muri si a renaste in fiecare clipa doar pentru a aduce zambet si implinire, de a conferi liniste si suspans atunci cand trebuie…
Nu trebuie sa ceri, trebuie doar sa dai…totul.
Sa te lupti singura cu tristetile tale, sa alungi fantasmele, sa te redescopri, sa nu arunci tenebrele in jumatatea ta ci sa absorbi cu placere pe cele aruncate in tine, sa te hranesti cu ele, sa imaginezi si sa brodezi o perpetua stare de flori de cires.
Cand ceri ceva inapoi totul se termina pentru ca atunci inseamna ca ai secatuit, pentru ca atunci te-a inconjurat singuratatea, pentru ca atunci ai abadonat si ai recunoscut ca nu mai ai resurse. Si atunci trebuie sa dispari. Cu linistea si candoarea petalelor de cires duse de vantul verii, sa lasi acel suflet de langa tine bogat si dornic, nestrivit si innegurat, plin de tine si de implinirea pe care ti-o doresti pentru el si pentru a face asta trebuie sa iubesti florile de cires.
Chiar si in moarte barbatii trebuie sa aiba culoarea florii de cires…

Doamna!

Nu te-am intrebat si nu am cerut niciodata nimic. Doar te-am privit in zvarcolirile tale paroxistice si asta m-a facut sa trec prin diverse stari albe.
Clocotul tau s-a pierdut undeva in energiile mele, gandurile tale au incoltit undeva intr-un colt al mintii mele lasandu-mi senzatia ca acolo au fost dintotdeauna.
Fara sa ma rezum la definitii scolastice am incercat un timp sa te construiesc ca pe un lego fara tematica. Ce a iesit?
Nu stiu. Poti sa-ti imaginezi o piramida cu baza mangaind un cer abstract si violaceu si cu varful scormonind un pamant arid si sec asemenea unor buze insetate, ceva dincolo de ce batrana Mathbe a zarit in ochii mei atunci cand m-am nascut.
Ea a definit albastrul in aceea zi de iarna traita pe nisipuri fierbinti si probabil ca tot ea mi-a insuflat dorinta de a vedea dincolo de culori.
Spiritul tau tanar si rebel, care refuza in orice clipa a trairii controlul, m-a transpus dincolo de orice perceptie traita pana atunci. Am uitat sa plang, am uitat sa impart cu mine contradictiile ce imi sfasaiau carnea si am invatat revolta. M-am incrancenat sub puterea libertatii tale si am simtit chingile strangandu-se in jurul meu si sufocand visul lui Icar.
Nu stiu daca mi-ai dat aripi, nu stiu daca m-ai lasat sa le construiesc, stiu doar ca m-am trezit cu ele peste noapte si ca nu intelegeam ce cauta pe umerii mei. Fara explicatii, fara perceptii, fara preaviz…erau acolo.
Si atunci vocea aceea a venit si mi-a definit starea care nu-si gasea loc in explicatiile mele:
- Sunt tanar, Doamna, tanar cu spatele frumos si vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa…….
Si am zambit aducandu-mi aminte ca a exista inseamna a te bea fara sete….

Ochii mintii..

E atat de placut uneori sa rasfoiesti albumul de amintiri. E ca si cum ai poposi in scaunul unui regizor care urmareste montajul unui film.
Iti trec prin fata ochilor flash-uri din viata care starnesc diverse reactii de care nici macar nu esti constient. Te impiedeci de cate o fotografie si incerci sa treci dincolo de imaginea surazatoare pentru a palpa ce ai simtit in momentele acelea. Inevitabil nu reusesti dar in nici un caz nu te revolti. Zambesti amar sau nostalgic, dupa caz, si mergi mai departe. Si la fel de inevitabil se nasc intrebari si poate regrete. Nu ai raspuns la intrebari iar regretele le tratezi cu o usoara ironie materializata intr-un zambet ambiguu ivit in colturile buzelor. Si iarasi treci mai departe.
Cineva imi spunea odata, intr-o discutie virtuala, ca este doar un gand si apoi la fel inevitabil se scurgeau melodiile, perfect pliate pe starile confuze, care imi confereau o stare de bine. Ma faceau sa trec dincolo starea acea dintre stanca si val, de dorinta de a fi si fluture si floare. Stia, gandul meu, cand imi este bine sau rau iar tacerea vorbea prin muzica. E un dialog atat de fidel si de linistitor incat pierzi notiunea de amagire, uiti sa dai filele albumului mai departe si refuzi sa bati cu picioarele in pamant in semn de revolta.
Si, iarasi inevitabil, ajungi la concluzia linistitoare ca nimic nu e complicat daca iei totul ca atare.
In acel moment lacrimile nu mai au gust sarat. Se amesteca involuntar cu un zambet luminos si poti pasi usor peste filele ingalbenite ale unui trecut cald sau zbuciumat acceptandu-l chiar si de dragul acelei lumini ascunse in simplitatea trairilor..
Si in fond ce daca aceea coperta e plina de praf?

Replica..

Cuvintele sunt ciudate. Uneori le cautam sensurile, alteori le aruncam in neant la intamplare si conform starii pe care o avem in acel moment . Nu ne definesc dar ne contureaza, nu sunt ceea ce simtim dar cu siguranta incercam a le impleti si a le cauta pentru a ne scoate pe noi insine la iveala..Cuvintele dor, cuvintele alina, cuvintele sunt definit si nedefinit. Nu vrem sa doara dar le primim durerea. Uneori le folosim pe cele folosite de altii si lovesc precum biciurile care incearca sa potoleasca instinctele crude din noi . Le aruncam pentru ca vrem, le aruncam pentru ca simtim ca asta trebuie facut si apoi regretele nu mai conteaza. Niciodata nu va fi ultimul cuvant, ele vor fi dincolo de noi si vrerea noastra daca odata le-am aruncat nu le mai putem lua inapoi..si ce daca..am ranit...am definit...am intors spatele prin cuvinte....si doare...

Ambiguu

Am revenit la paginile mele albe….
Intotdeauna cand revin la ele exista o motivatie puternica. Ceva ce ma face sau sa vars lacrimi sau sa zambesc.
Azi sunt undeva intre cele doua limite. E confuzie. E ca o ceata ce ma inconjoara si de care mi-e teama sa scap.
Hai sa incropim un dialog!
Ceva care poate sa invaluie in simboluri toate framantarile din noi, ceva ce poate sa defineasca permanenta cautare spre acea liniste mult dorita.
Iti spuneam odata cum vad eu iubirea. Iti mai aduci aminte?
Era un hamac asezat in umbra a doi tei. Erau piersici si zambete. Erau nopti calde de vara cu soapte si zambete…
Acum a trecut. Imaginea se estompeaza tot mai mult si nici macar regretul acelor nopti nu se mai razvrateste…s-au dus…desi credeam cu toata fiinta mea atunci ca nu se va sfarsi…
Dar nu e trist! Nu e trist pentru ca am trait asta, iar imaginile rasfrante peste prezent imi dau mereu sansa sa zambesc.
Te intrebi acum cu siguranta daca o sa mai revina acea imagine. Nu stiu sa-ti spun, desi de cele mai multe ori te astepti ca mereu sa am raspunsuri.
Imaginile de azi sunt altfel. Sunt calde ca o toamna timpurie, uneori sunt frante de lacrimi amare dar au loc si zambetele.
Nu ma redefinesc ci pur si simplu imi traiesc definirea.
Ce poate fi mai mult de atat?
Nu cred ca o sa stiu vreodata si nici nu vreau. A musca cu sete din fiecare felie zemoasa de viata pentru unii pare superficial. Pentru mine reprezinta ceva dincolo de minusculele mizerii ce ne inconjoara. Este ca un ochi limpede de apa din care mereu imi alin setea.
Ai sa ma intrebi acum daca asta este implinirea?
Nu stiu. Stiu doar ca asta e zambetul si reflexia dorintelor in viata de zi cu zi.
As fi vrut sa ai asternute sub talpi miile de ganduri negre. Nu ca sa le strivesti ci ca sa le ti in frau, sa nu-ti intineze ceea ce simti. Si de fiecare data dorintele mele se implinesc….in ceea ce te priveste. Zambeste si ai sa vezi ca am dreptate!!!

Imaterial...

Daca as incerca sa reiterez acel “odata” ar fi ca si cand mi-as rasuci cutitul in suflet si ar curge doar fluviul simturilor.
Si atunci ma intreb! Cum este sa iubesti o iubire imateriala?
Este ca si cand ti-ai framanta in palme sufletul si ai darui secetei seva ta, este ca si cand caldura palmelor ar ingemana in ea toate aromele primaverii, este ca si cand ai palpa fiecare zbatere a unui zambet ratacit si dorit.
Nu obosesti sa fi lumina desi primesti inapoi doar intuneric si din cand o zbatere a unui demon care insista disperat sa spulbere acea linie infinita dintre doua lumi care niciodata nu se vor uni.
Te intrebi daca asta nu distruge?
Privit din lumea mea melodioasa as putea sa-ti arunc doar un zambet ca apoi sa-mi infig palmele intr-o furtuna dementiala si sa refuz sa mai simt rece.
Te intrebi daca asta nu te arunca in abisuri?
Privit din lumea mea tandra as putea sa adun perlele ivorii a lacrimilor intr-un pocal stralucitor si sa-mi adancesc alabstrul irisilor in haosul trairilor tale. Dar nu vreau sa ucid! Deci nu te mai intreba!
Ahile a fost vinovat ca a iubit si cineva i-a stiut vurnerabilitatea. Preoteasa ingenua a daruit dincolo de apocalipsa durerii….
Scutul nu cade ci doar se hraneste din pulberea unor furtuni carora le tine piept…dar intotdeauna calcaiul va exista…
Cum este sa iubesti o iubire imateriala……..

E toamna!

Au trecut clipele invartindu-se intr-un haos precipitat de ganduri. Mi-am regasit paginile albe plinde de dor si credinta. Am rasfoit culorile si am hotarat ca azi sa aleg din toamna.
Si atunci intr-o cutie de argint am pus o perla neagra. Avea forma unei lacrimi rupta din cerul unei dorinte ascunse. Am mangaiat-o cu varful degetelor infrigurata de asteptarea scurgerii ei pe obraz.
Era ceva nedefinit in toamna mea si nu vroiam sa regasesc nimic…rataceam…
Un light motiv monoton si plin de frunze aiurite.
Stiai ca frunzele sunt aiurite? Mai ales toamna?
Nici eu nu stiam. Mi-a spus un boschetar. Avea o fata ridata si oarecum ciudata.
Razi? E normal sa razi!! Tu credeai ca boschetarii nu stiu nimic?
Ooo da da…stiu multe, mai ales despre frunze. E revoltator! Si poate ca asa e mai bine!
Candva pestii vor vorbi! Stiai asta? Nu cred!!
Dar oricum o sa aiba multe de spus. Tu iti dai seama cate vad ei si noi nu vedem? Oare cum percep ei gustul? Oare pestii se mira?
Noi nu vedem. Noi suntem orbi. Noi nu avem oceane. Noi inventam oceanele. Si nu avem imaginatie!
E toamna dar nu e trist. E inca soare!
Stiai ca au venit ghetarii in vizita? Am uitat sa-ti spun. Au sunat la poarta cu degetele invinetite de frig. Ghetarii zambesc si sunt totusi calzi.
Ei mi-au spus ca oceanul nu e adanc si m-am mirat. Dar sti ca am si ras?
Tu spui ca minteau. Poate!
Dar am vrut sa-i cred. Si nu m-am prefacut. Daca ei au spus inseamna ca asa este. Eu nu am incercat oceanul, nu am ajuns la el.
Sti ce frumos povestesc ghetarii?
Mi-au desenat din vorbe o lume alba, inocenta, plina de flori perene, de flori colorate pe gheata. Erau viiiiii!!! Si caldeee!!!
E toamna dar nu e trist!!!!