Renata...

Parfumul stropilor de roua de pe petalele de trandafir intr-o dimineata racoroasa de vara langa nesfarsita mangaiere a parfumului nostalgiei ce inconjoara singuratatea dragostei.
Acest tablou il aveam in fata atunci cand am prelungit cuvintele de dincolo de nemarginirea simtului si nu m-am temut nicio clipa de tacerea din ele pentru ca ele compun versurile stropilor de roua ce se astern in suflet atunci cand totul se cufunda intr-o tacere abisala.
Aduc in causul palmelor dimineti rupte din tavalugul unei pasiuni neintelese si incerc sa strabat un drum din trecut spre dincolo de mine, atunci.
Un drum pavat cu spini de cactusi tociti de talpile goale ale copilului ce alearga nestiutor prin viata dupa un vis si intinde cu speranta mainile spre un cer ce nu-si defineste culoarea decat in curcubeul trairilor inalte. Se intreaba cat de scumpa e iubirea acelui vis plin de sperante sfasietoare.
O plateste in cuvinte, o incearca intr-un suflet sfasaiat de treceri pe langa mesteceni batrani si fosnitori.
Taceri in cuvinte si cuvinte tacute ce nu pot sa inmanuncheze in ele pasiunea.
Am simtit in decadenta acelui abis furtuna din mine pana in cele mai innegurate colturi ale unui suflet ce a incercat multe trairi.
Si-am deschis ochii de copil din sufletul meu. Mi-am vazut tainele si puterea de a fi intr-un fel anume. Am citit in ridurile timpului intensitatea cu care am pornit spre acele clipe insetate de nebunie. Am stiut in fiecare clipa masura dorintei mele si nemasura infinitului treptelor ce ma asteptau curioase.
Am urcat fara teama si goala in fata valurilor ce se izbeau de trupul si mintea mea incercand sa imi spuna ca drumul pana acolo doare.
Nu mi-am adus in vis nici trecut si nici viitor. Nu am gustat nimic inafara clipei tanslucide. Nu am masurat niciun spin si nu am incalcat ardoarea aromei din pasiune.
Am asimilat si am stratificat in timp clipele din care este construita fericirea fara sa pun in balanta opusa nicio greutate care sa-mi incetineasca pasii.
Renasti cand urci acolo.
Renasti cand acolo sus simti pasiunea cu care ti-a fost biciuita fiinta.
Renasti cand cazi in abis zdrobindu-te de urmele tale lasate pe stancile colturoase.
Renasti cand ridici capul din cenusa a ceea ce a fost ca sa poti sa simti pe buze gustul inefabil al pasiunii.
Necantarind, nemasurand...
Neconditionand!
Si atunci pasiunea nu moare. E acolo in tine mereu si asteapta sa ii arati din nou un drum in care ai aruncat samburii sufletului tau.
A fi gheata nu inseamna a nu arde...
A clocoti dincolo de gheata este doar o alegere...

Jocuri Anonime...

Rubensiene si venusiene, niciodata indigene.
Ratacite ratacind, nicodata invocand ci doar criticand.
Rima umilintei asezata pe diagonala unor fantezii niciodata imaginate dar mereu copiate. Mancand si analizand, somnifere cersind... in spume de mare si de acra valtoare.
Migrand si plangand pe umeri de nuferi rotunzi, mila implorand si pe oricine acuzand.
Metal intre dinti si mucegai cu zimti, imprastiat si reflectat in neuron deturnat....Offff Zeitati!!! ....cu bratele rupte, in marmuri abrupte!!!
Cruciada lombara lovita de bara, mistic sorbind si suferind...gerunziu perpetuu...analfabetul...
Chistoc de tigara aruncat intr-o doara, cu scrumul sortit sa fie-asuprit si murdarie-n gingasie...mi-e dor de genunchi si de rarunchi adunati in manunchi...
De silabe rotunde si desuet profunde, de mixturi impletite in vorbe-uneltite, de vantul de seara si giulgiul alb de vara... si blonde dezinvolte cu buze-n revolte si unghii rotunde, cu norme nebune in nopti albe de mure...
De curve stilate, de altii sondate si mereu inhibate....dihotomie in nebunie si sluj fara macheta, intr-o lume concreta.
Si-am ras lacrimand de interesul profund pentru stele ce ard in cosmaruri de smarald, de vieti imprumutate si masti asumate pe fete infierate de riduri pagane si iluzii de cadane....
Eu pot sa te-ncant si sa te descant, tu poti doar sa spui in tipat adanc cat esti de frant si de infrant...de viata, de trai si de tristul malai...ca un alai de dorinte fierbinti, platite de sfinti...si rupte in dinti...
Azi imi place dulceata de malin alb...

Moartea panzei de paianjen...

Priveam panza in razele soarelui.
O dimineata in care roua poposea sa hraneasca frunzele.
O dimineata in care niciun fel de intrebare nu tulbura starea de gratie, in care savoarea cafelei nu face decat sa improspateze starile ce plutesc in jurul meu.
O femeie complexa...
Putea spune asta despre ea. In anii in care experimenta fiecare parte a trupului ei niciodata nu s-a gandit ca asta ii poate aduce o astfel de profunzime.
Ciudat si contrar asteptarilor nu a ajuns in punctul de a spune ca nu mai gaseste motive de incercare.
In fiecare din clipele traite s-a creat un punct de pornire spre altceva. In fiecare trasarire a trupului s-a cladit o alta calatorie inspre ea, inspre abisurile acelea de care mereu e constienta si niciodata satisfacuta de cunoasterea lor.
O panza de paianjen...
Croita intr-un perpetuu periplu inspre trepte ce urca mereu spre un necunoscut dezirabil si oarecum inspaimantator, constienta in fiecare secunda ca orice treapta ce urca inseamna si o treapta ce coboara in neguri neexplorate vreodata.
Simteam asta in desavarsirea fiecarei atingeri de oamenii ce ma inconjoara. Spuanad sau tacand agatam de cer o dorinta neinhibata de cuvinte, de cele mai multe ori inutile in perceptia fata de ceilalti.
Mi-am intors privirea spre un dorit senin si am incercat sa imi dau seama daca intr-adevar eu croiesc panza de paianjen sau ea este croita in jurul meu.
Atractia spre cinism si nemernicie e o ispita atat de vorace incat uneori ai senzatia ca ceva in tine se frange daca nu atingi acele culmi. Mi le doream cu o sete inegalabila si mai doream sa palpez acele stari cu propriul meu suflet hoinar.
Una din clipe?
Acum zambesc, oarecum nonsalant, la acele clipe si zile cumulate intr-o lunga perioada ce se poate defini simplu ca fiind un haos aproape perfect.
O placere diabolica nascuta din aceiasi durere acuta m-a facut sa vad cu ochii mintii perfectiunea panzei ce se infasura insistent in jurul meu si facandu-ma prizoniera propriei mele dorinte.
Nimeni nu m-a legat mai strans de mine niciodata.
Senzatia pe care am trait-o nu cred ca imi va fi dat sa o pot pune in cuvinte care sa masoare reala ei intensitate.
Dependenta, acuratetea simtului, libertatea nemarginita in lanturile de fier ale unei perfecte custi de aur au intrecut cu mult imaginea cu care ne-au obisnuit paianjenii si constructiile lor aparent fragile dar atat de dure incat sa asigure hrana.
Asa eram!
Un prizonier intr-o temnita intunecata, lipsita de apa si hrana. O fiinta coborata in cele mai primitive ipostaze si hranita cu forta proriei mele alegeri.
Privit de afara acest context bizar ar putea sa inspaimante. Dar traind clipele in postura de insecta prinsa in panza aceea nimic si nimeni nu imi poate demonstra contrariul placerii. Legata in propriile-mi lanturi si umilita in placere nu imi doream decat sa pot sa vad dincolo de mine, dincolo de ceea ce inseamna o ferecare in libertate a oricarui sentiment.
Si unde sa reversi multitudinea de trairi?
Unii ar spune ca panza de paianjen ar fi fost foarte aproape si s-ar fi constituit perfect in tomberonul necesar in acele momente.
Nu am ales asta. Mi se parea extrem de banal sa ma folosesc de ceva atat de vizibil si disponibil. Mult prea la vedere si mult prea previzibil.
Am ales sa ma intorc la punctul initial de negociere dintre mine, insecta ravasita, si panza irezistibila ce imi dadea senzatia ca mereu urc. Decizia asta, neinfluentata de niciun sentiment palpabil, m-a facut sa tip cu regularitate ca nu pot desavarsi placerea neavand punctul stabil.
Nu e nimic stiintific in asta. Este un instinct de aparare ce are apanajul constientizarii ca de fapt daca nu hranesti panza aceea cu propriul tau spirit totul devine o mlastina ce pana la urma te inghite.
Mereu legata in libertate si mereu libera sa ma leg....
Nu e nimeni vinovat de asta. Ar fi absurd si inutil sa caut vinovatii.
O panza s-a rupt...
O femeie complexa...
Privirea albastra si senina e acolo. Cautand si dorind o libertate nemarginita in lanturi ce niciodata sa nu o faca prizoniera..."pe tine te urasc cel mai mult. Caci tu ma atragi, dar nu esti atat de puternic sa ma tii!"
　

O zi ploioasa...

“Nu este o virtute sa vrei, ci este o virtute sa stii ce vrei si cum vrei. Nu este o virtute sa iubesti, ci este o virtute sa stii cum sa iubesti liber.”

Privea mirata, cu mainile stranse la piept de parca nu voia sa dea drumul firescului din ea. Ploaia cadea implacabila sorbind din pamat caldura. O intrigau picurii uniformi si transparenti. Sub impulsul unui sentiment de razvratire a pasit in colbul ravasit de ploaie. Muzica din trupul ei lovea in ritmul inimii. A inceput sa danseze....

Radea in ploaia calda de vara incercand sa-si strecoare degetele printre stropii joviali ce o invaluiau. Nu se mai intreba nimic. Doar dansa, invartind pe varful degetelor lumea nebuna a perceptiilor. Isi simtea trupul inundat de apa simturilor si lasa totul sa se rasfranga in desenul aproape imperceptibil al privirilor din jurul ei. O camasa a vietii, din cel mai scump material, lipita pe trupul fierbinte….

Dintr-un colt al ratiunii o priveau doi ochi. O privire ce vorbea despre proteste si cautari, despre o liniste ireala si mai ales despre frumusetea unei carari ce strabate o padure renascentista.

- Ei, dar nu trebuia. Am zambit doar!

Totul se intampla intr-un ritm nebun, ca o cavalcada ce ii da senzatia ca este intr-un vis demult uitat. Ii place asta pentru ca nu trebuie sa gandeasca, fiind invaluita de placerea momentului.

Si-a desfacut palmele spre cer. Stia cum este acolo sus si refuza sa se mai intrebe de ce a incercat sa se inveleasca intr-o haina a sobrietatii de culoarea unui banal desuet. Cuvinte ce vorbesc, cuvinte ce tac, cuvinte ce spun….

O ploaie inchisa in sertare din care se ivesc pe neasteptate ochi de culori intense ce sfredelesc simturile. Isi daruia ploaia cu generozitatea fiintei care a strabatut un drum lung si plin de animozitati. Isi daruia dansul fara reprosuri si regrete. Primea darul muzicii cu o nonsalanta de gesturi ce parea sa abstractizeze totul in jurul ei…si zambea…mereu zambea…

Un tipat fara de inteles strabate norii grei.

Privirea ei albastra il percepe ca pe un stilet de gheata ce se afunda tot mai adanc in colbul batatorit de dansul picaturilor. Si apoi o tacere imensa in care nimic nu mai este formal. Mainile ii cad lenese pe langa trup. Camasa zdrobita si grea de apa respira aburii ce o inconjoara dandu-i puterea sa inalte privirea spre vocea calda ce improspateaza linistea. Un concret atat de bun si de inocent o face sa striveasca sub talpi pietrele din ganduri.

Ii este sete sa strige, sa vorbeasca, sa puna in versuri orice fel de simt asumat. Nu se teme de asta, se gandeste doar ca atunci cand va redeschide ochii cerul o sa aiba alta culoare.

Nu este fabuloasa.

Este doar acolo in momentul in care vocea aceea calda repeta la infinit muzica unei iubiri colorate…

Freedom...

Divine si pulsatile augmentine...
Incepusem sa cred ca starea de gratie si-a gasit un alt colt colorat. Si am ales un patrat. Nu din cauza faptului ca patratul se afla in proximitatea unei perfectiuni la care se raporteaza pana si filosofia. Ci pentru ca m-am gandit in acele momente ca fiecare latura a patratului poate sa insemne ceva, pornind doar de la o simplitate ce sta la baza constructiei numita om.


Ce vad?
Un chip ce reflecta interiorul. O armonie pe care la un moment dat o invidiam. In momentul cand scriu aceste randuri mi-as dori sa pot picta imaginea din minte. As porni de la o mare...
Un tumult de apa verde - azurie ce-si unduieste sub briza nonsalanta un vesnic dor. Ii uramaresti miscarea lasciva si te gandesti la razvratirea din intunericul adancurilor. Un frig aproape fierbinte ce lasa cu ingaduinta sa fie inconjurat de vietuitoare ce isi cauta lacasul de liniste si siguranta.
Ce aud?
Cobor pleoapele peste irisii obositi de uratul din jurul meu. Vocea calda si surprizantaor de puternica se revarsa in minte spunandu-mi lucruri atat de simple si de cunoscute incat momentul se transforma intr-un infinit pe care il poti palpa doar fara sa te gandesti. Tumultul marii se transforma in sunet armonios si egal cu zbuciumul din mine amintindu-mi cu inocenta ce uitasem cu mult timp in urma....sa nu ma pierd decat in propria-mi mare....
Ce gust?
Zambete dulci si cascade de note ce definesc simplitatea gandului care le impinge spre aroma de ambra a tenebrelor ce ma imping spre mine. Si atunci imi aduc aminte de after eight, ciocolata cu menta. Catifeaua ciocolatei amestecata cu racoarea mentei imi creeaza o stare in care orice forma geometrica se distorsioneaza. Micul meu univers se inchina usor in fata acestui melanj ciudat si opozabil. Pe buzele insetate de uitari se usuca sarea din apa...si tot buzele duc inspre mare sarutul nedefinit al starii de gratie ce se naste dintr-o liniste aromata.
Ce ating?
Un carnaj al propriilor mele forme geometrice. Si nu fug de asta. Savurez cu incapatanare statusul de luptator si mai ales impertinenta nociva de a vrea. Si atunci se iveste din neant mana intinsa spre mine care imi ofera sansa de a desena pe stampele timpului. Imi arata unealta usor roasa de timp care o defineste. Forta mainii ma pune in situatia sa decid, desi in acele momente haosul ma inavluie usor. E un fel de corespondenta muta si intrinseca intre mana intinsa si slabiciunea mea pentru adancuri.
Zambesc acum si imi vad starea de gratie in coama unui leu auriu in ochii caruia se scalda definitia unei alte geometrii a lumii....
Si e starea mea de gratie colorata....
Coltul intunecat a disparut in neantul pe care deja il cunosc...

Rastimp...

Si frunzele au zambit din mugurii iviti pe neasteptate...
Si zambetul a atins soarele si i-a mangaiat obrajii...
Si soarele a poposit lenes pe petalele catifelate ale lalelelor...
Timp si rastimp de frumuseti melodioase in anotimpuri ce nu isi cer tributul caldurii.
O sete cucernica a pus stapanire pe solul arid al mainilor ce ravasesc simturile. Si-a dezvaluit apartenenta la umanitate si a uitat sa faca ravagii in picaturile de roua inocenta. Un pas lenes peste o carare umbrita de primavara isi canta versul ratacit invocand menestrelul sa i se alature.
Salciile plang a anotimp de dezlegare si nalucile frigului isi cauta scorburile ascutite sa le represoseze perenitatea.
Ea zambeste.
Aduna in albastrul sclipitor al ochilor manunchiul de daruire al vietii.
Esarfa zburda in vantul usor si descrie ample volute spre o treapta ascunsa in pestera cuprinsa de fiorii aducerilor aminte.
Aroma atingerii o invaluie si pasii deseneaza pe iarba cruda forta unui simt aparte.
Docil si gnostic, anotimpul ii daruie imagini pline de culoare si frumusete.
I le aseaza la picioare sub forma unui covor fermecat.
E o traire simpla. E o traire intensa.
E ea...
Sais tu qui je suis?
Mais, pour mon malheur...

Scrisori in timp - 23 Septembrie 2010

In toata casa suna intr-un fel aproape ucigas kelly family - I can't help myself.
Sunt desculta si infofolita intr-un halat de baie pufos si alb.
Stau ghemuita intr-un fotoliu imens si am pus melodia sa se repete. Clipul se deruleaza pe televizor si am mutit.
In capul meu e o furtuna cumplita de ganduri ce incearca sa se ingramadeasca intr-un sir coerent.
Imi dau seama ca imi caut starea de gratie.
Ma intreb acum de ce sunt nemultumita. E un vis aici din toate punctele de vedere.
Micile gesturi ale lui Paul si ale lui Adi ma fac mereu sa zambesc. Mi-e cald invaluita in ele. Nu a fost nimic din ce mi-am dorit cu voce tare sau tacand sa nu mi se puna la picioare ca si cum mi s-ar cuvenit.
Imi dau seama acum ca ori de cate ori am fost ravasita si bulversata am fugit la ei. Minimalismul asta mi se pare crud acum. Si paradoxal mi-e bine cu el. Fugisem in speranta ca intr-un fel sau altul o sa gasesc o insula de liniste in mine. Un loc in mine unde sa pot sa imi pun capul pe perna si, chiar pentru cateva ore, nimic in mine sa nu se mai zvarcoleasca. E ca o dorinta de aia stupida de a-ti opri mintea si a refuza sa mai simti. Sa ingheti brusc si asta sa insemne doar odihna.
Zambesc gandindu-ma la momentele in care bunica mea imi descria aceiasi senzatie. Si imi spunea mereu privindu-ma cu ochii aia albastri si senini ca "nenorocul" meu in viata o sa fie zbuciumul. Nu o sa ma zbucium din cauza ca nu o sa stiu ce vreau, ci pentru ca ceea ce o sa vreau o sa fie atat de sus incat uneori o sa cred si eu ca e intangibil.
Acum sunt intre doua lumi. Total diferite. Ma simt ca o actrita dintr-un film clasic care a iesit prima data in public cu tigara aprinsa in mana.
Lumea in care mi se fac toate poftele, lumea in care sunt iubita intr-un fel banal si cald. Lumea care imi ofera gesturile mediocre ce incanta orgoliul oricarei femei indiferent pe ce treapta evolutiva se afla.
Si lumea din mine. Lumea aia haotica pe care tu ai vazut-o, lumea aia ce ma impinge in extreme, lumea aia dementa in care tu ai patruns cu atata usurinta. Nu lumea asta ma doare. Cealalta ma sfasaie si ma face sa ma intreb de ce dracu am nevoie de simplitatea asta? De ce dracu ma intorc mereu la ea ca insetatul la fantana? De ce dracu nu am puterea sa o calc in picioare si sa raman acolo sus?
De ce?
Spune-mi tu de ce. Da-mi un semn ca stii de ce fac asta.
Pe dracu! Mi-am gasit si eu la ora asta sa imi doresc cea mai cretina certitudine!
Rahat turcesc! Imi revin incet incet!
Te iubesc, oriunde te-ai afla. Stii de ce?
Pentru ca in sinea mea sunt convinsa ca tu sti asta. Esti singurul care ma poate face sa ma inteleg lasandu-ma libera.
Si la dracu in clipa asta pe cat te iubesc pe atat te si urasc!
Fa-mi macar hatarul si asculta melodia asta....

Scrisori in timp - 12 Ianuarie 2011

A spune ca nu ti-e frica inseamna o asumare totala a ceea ce esti.
Inseamna o stagnare si mai ales inseamna un refuz categoric in a evolua.
Cam astea mi se plimbau azi prin cap dupa discutia noastra de ieri.
Nu-mi mai pun de mult problema in a crede sau nu ceea ce imi spui. Cred ca am inceput sa fac asta in momentul in care simturile au invadat ratiunea.
M-ai intrebat in prima noapte cand am vorbit dupa ce ma ghidez atunci cand iau decizii.
Ti-am raspuns ca 99,99% pe instinct.
Si ca de obicei nu m-am dezmintit.
Dar sa nu divaghez!!!
Ma uimeste in fiecare clipa paradoxul pe care il emani cu atata naturalete si care, pot sa afirm cu certitudine, este singurul lucru pe care nu poti sa-l controlezi in ceea ce te priveste.
Daca nu te-as fi cunoscut fata in fata nu mi-as fi permis sa incep sa-ti vorbesc despre chestiile astea.
Sa revenim la paradox.
Simplitatile iti dau confortul. Iti creeaza acel loc minunat in care, spui tu, nu lasi presiunile sa incerce sa te dertuneze de la gandurile tale.
E ca si cum intr-un carusel infernal gasesti mereu acel punct static ce iti permite sa vezi clar lumea ce se invarte in jurul tau. Si mereu il cauti. Nu accepti un singur punct. Pentru ca perspectiva ta asupra vietii, desi pare simpla la prima vedere, este destul de larga ca sa iti permita sa nu te inlantuiesti.
Locul unde nu exista intrebari a caror raspuns te solicita, locul unde nimic nu te poate surprinde, locul unde cu siguranta ti-ai creat acel refugiu aproape perfect de superioritate, de dominanta totala. Locul unde nu ai asteptari si unde stii exact ceea ce va urma.
Si asta e una din dependentele tale.
Complexitatea!!
Ei bine aici deja povestea capata categoric alte nuante.
Daca in simplitate te odihnesti in complexitate devii vanatorul. Cautatorul raspunsurilor. A altor raspunsuri decat cele pe care le-ai presupus.
Aici mintea trebuie sa iti functioneze brici si la capacitate optima. Nu ai voie sa gresesti. Nu iti permiti sa o faci. Te fascineaza acest mers pe pamanturi miscatoare.
Complexitatea iti creeaza spatiul unde poti sa-ti etalezi cruzimea si tenebrele fara nici un fel de proces de constiinta. Locul unde poti sa pui intrebari de nivel inalt fara sa te gandesti ca banalul raspunsului o sa te arunce in vasnica plictiseala si oroare fata de neputinta de a cuprinde cunoasterea. Locul unde mereu inveti si unde mereu provocarea ta devine arma letala pentru cel ce nu poate sa faca fata.
In foarte multe studii stiintifice despre formatul tau psihic se spune ca reprezinta o amprenta unica si ca aceste formate sunt foarte rare.
Asta fascineaza. Asta e puterea ta de necontestat.
In starea asta tot ceea ce te inconjoara devine o arma pe care o folosesti eficient. Principiile, cunoastintele, strategia, piesele ce formeaza ansamblul, toleranta, tandretea, dragalesenia, iubirea sunt un set de cutite ascutite drastic dar invelite in cea mai perfecta matase. Letale.
Complexitatea iti confera spatiul unde devotamentul tau devine singurul reper. Singurul de la care nu derogi, singurul caruia ii lasi viata cu generozitate.
Restul toate mor in vanatoarea cruda.
Cine scapa, norocul si nenorocul lui. Cine nu, ramane cu iluzia ca te poseda. Iluzie pe care iti convine sa o exploatezi pentru ca iti furnizeaza exponential alte oportunitati.
De care evident ai sa profiti pana la maxim.
Ceea ce e din sangele tau e al tau mereu. Aici e iubirea ta totala. Si fara echivoc.
Sansele pe care le oferi celorlalti sunt de fapt sansele pe care ti le acorzi tie in alte conjuncturi decat cele initiale. Si asta iarasi te fascineaza. Tu ramai acelasi. Celor care le-ai acordat a doua sansa, intinzand mana sa ii ridici de la pamant, le acorzi creditul de ai vedea la ce grad de ipocrizie sunt. Si iarasi te fascineaza pentru ca intr-un final va fi exact cum ai intuit tu. Nicio schimbare!!!! Amuzant si trist in acelasi timp.
Datorita acestui paradox, iubire, vei fi barbatul unei singure femei. A acelei femei care nu te construieste. A acelei femei care stie sa puna in cuvinte ceea ce esti si sa explice momentele cumplite in care te intrebi: ce sunt eu? Si acest "vei fi" nu are nicio legatura cu simplitatea posesiunii sau a revendicarii sau a fidelitatii stravechi. Femeia la care mereu te vei intoarce sa bei, sa simti, sa doresti, sa fii acolo unde poti sa fii tu.
Ti-e frica de complexitate si in egala masura ti-o doresti. Volatilitatea asta imbinata cu acea cruzime elementara mereu te va tine in lupta. Mereu iti va cere setea de altceva, setea de sange proaspat pe care sa-l sorbi cu nonsalanta si pe care apoi sa-l asimilezi.
Niciodata complexitatea nu o sa aiba acelasi gust. Si asta te fascineaza.
Esti prea curios ca sa renunti si prea comod ca sa fii omul finalurilor!!!
Tu nu pui punct niciodata. Dar faci in asa fel incat cei din jurul tau sa puna punct si sa fuga. Din varii motive pe care nu are rost sa le insir. Si aici nu vorbesc de punctul pus in ceea ce priveste viata profesionala. Dar a dracu te incanta sa vezi cat dureaza, sa vezi cat esti suportat si acceptat. Pana la punct. Si daca stau sa ma gandesc bine nici pe asta nu il accepti decat atunci cand tu vrei. Asta e finalul tau de fapt.
Ai sa-mi replici ca nu esti crud. Iar eu bineinteles ca am sa rad.
Ai sa-mi replici ca esti simplu in fapt. Iar eu am sa-ti spun ca DA. Esti simplu.
Tot ceea ce am scris mai sus pare poate complicat. Dar e cel mai simplu.
Candva iubire o sa jucam barbut in iad sau dracu stie unde o sa fim dupa ce plecam de pe pamantul asta.
Deocamdata noi doi jucam doar barbut cu viata. Pentru ca asa suntem noi.
Te iubesc, oriunde te-ai afla si nici macar nu am habar daca eu sunt femeia AIA la care mereu o sa te intorci. Pentru mine asta nu conteaza. Conteaza doar ca nu te iau pe bucati, ca nu imi doresc sa te posed, sa te inlantui si sa te am. Eu doar iubesc intregul. Detest rochiile de mireasa si ma pis pe ele de la inaltimea mea. Imi place sa alerg goala in orice anotimp si fara regrete. Eu niciodata "nu o sa te am" din aceasta cauza, dar tu "o sa ma ai" numai din cauza asta. Si ma ai toata, boule!!!!! Dar esti prea prost sa-ti dai seama....
Ce faci cand castigi?
Sarbatoresti!
Ce faci cand pierzi?
Sarbatoresti si mai mult!!
Ce a mai ramas?
Zambesc..si aceasta postare este o aroganta cruda pe care mi-o asum la fel....zambind....

Scrisori in timp - 25 Ianuarie 2011

Te-am vazut, te-am gasit zambind iar imbratisarea a fost ca un omagiu a ceea ce am gasit in noi dincolo de timp si de spatiu...
Ne-am pierdut pasii pe alei cu lumini si umbre, ne-am gasit cuvintele si amintirile in fiecare atingere.
Ne-am mangaiat zambetele in emotii expuse in soarele fierbinte de vara.
Am daruit si am primit in aceiasi masura.
Am oprit timpul cu gandurile noastre.
Am sorbit nevoia de liniste in atingerile palmelor, ne-am auzit dincolo de lume si de neguri.
Am facut gesturi copilaresti si am retrait maturitatea clipelor de incertitudine.
Am simtit si asta nu ne-o poate lua nimeni...niciodata...
Daca ar fi sa inlocuiesc cu sunete ceea ce am simtit ar trebui sa se nasca un alt geniu al muzicii.
Daca ar fi sa inlocuiesc ce am simtit, cu cuvinte, ar trebui sa le inventez, pentru ca ele nu exista.
Daca ar fi sa pictez ceea ce am simtit nu as sti ce culori sa aleg si Van Gogh e mort si nu-l mai pot intreba.
Si atunci zambesc pentru ca stiu ca in zambetul tau gasesc toate sunetele, cuvintele si culorile nerostirii mele...iti multumesc....