Am asezat palma pe pamantul umed si am simtit cum palma mea plange.
Mi-as fi dorit atunci sa pot explica in cuvinte plansetul palmei mele. Dar nu aveam cui. Si am renuntat avand convingerea ca explicatiile mele ar fi fost in van, si daca aveam cui sa le dau.
In mintea mea isi facea loc un gand rebel. Gandul de a-mi lasa palma sa planga pe pamantul umed pana cand prin lacrimile palmei mele intra in pamant si ultima umbra de tristete.
Dar era un gand rebel si nu i-am dat voie sa isi gaseasca un loc stabil in mintea mea. Daca faceam asta urmarea ar fi fost nedorita si insuportabila. Trebuia sa il hranesc, sa il ingrijesc si mai ales sa ii alimentez fobiile. Inutil.
Am ridicat privirea spre ramurile ciresului batran. Petece albastre de cer imi intepau ochii si o lumina calda imi alinta obrajii uscandu-mi lacrimile care nu ajunsesera in palma.
Mirosul copilariei is facea loc prin cararile mintii pentru a iesi la lumina.
Si l-am lasat sa iasa si atunci am si zambit, senin si cu ochii limpezi. Varsta inocentei a trecut dar amintirea ei este nepretuita.Mi-am plimbat mainile pe pamantul umed. Palmele mele nu mai plangeau. Intoarcerea in timp le-a oprit suvoiul de lacrimi. Nu stiu ce cauta palmele mele dar cu siguranta la un moment dat au gasit. Au zabovit putin si apoi au continuat sa se miste cu frenezie. Au uitat de lacrimi, au zambit copilariei si continua sa caute.
Nu le voi intreba niciodata daca au gasit, pentru ca ele vor sti cu siguranta unde sa se opreasca.Si atunci cand se vor opri le voi apropia usor de obrajii mei si urmele lacrimilor mele se vor sterge, nu definitiv, dar cu certitudine pentru o lunga vreme si asta pentru ca nu imi voi indeparta mainile de pe obraji.Si zambesc din nou spre micile petece de cer albastru……
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea!!