Mistuire...

Il privesc. Aripile rasfrante degaja o oboseala trista. Privirea ratacita pe copertiile cartilor si-a pierdut lumina aceea ce imi dadea siguranta ca versurile sunt vii.
Eu zambesc si privesc spre zidul de dincolo de fereastra deschisa. Aerul rece deseneaza pe cerul sticlos chiciura unei dimineti ce ma invaluie intr-o tandrete aparte.
Imi intorc privirea spre jocul oglinzilor. Imaginile se suprapun cautand sa se potriveasca in jocul de puzzle intins pe podeaua unei mansarde ce in mare parte imi este necunoscuta. Irizarile de lumina isi cauta locul in negurile atat de inspaimantatoare pentru celelalte vietati.
Pasesc in negura. Imi gasesc usor drumul spre celeritatea furiilor. Le privesc detasata si zambesc. Nu exista indicatoare. Este un paienjenis rece si incolor desenat de o mana sigura. Imi este din ce in ce mai cald in mine. Recunosc la fiecare pas armele taioase si elaborate a unei incrancenari ce defineste fara echivoc centura unei dualitati meschine. Iau in palma ratacirile si le ascult tanguirile transpuse intr-o voce stinsa si trista. Le asez pe obrazul meu cald si mainile se transforma in prelungirea unor mangaieri de culoare rosie. Caut in jurul meu o stanca.
O zaresc intr-un colt in care intunericul inca nu a ajuns. Le asez acolo si imi lipesc buzele pe buzele lor strangand in sarutul acesta toata lumina din mine. Vocile se linistesc. Mutenia lor construieste scara unor lacrimi ce in timp vor da nastere la izvorul Stancii.
Imi dau seama ca aproape am ajuns la capatul drumului. Intorc privirea in incercarea de a lasa un alt semn, un alt cuvant sau cel putin un picur din magia apei ce trece linistita prin ecluzele timpului. Nu il gasesc sau cel putin in acest moment nu il vad. Constientizez ca daca ma intorc si pasesc dincolo de pragul intunericului niciodata nu o sa mai pot deschide ecluza sa las un semn.
Dar mai vreau asta?
Stiu doar ca nu mi-a fost si nu imi este frica sa simt....
Sarut pragul dintre intuneric si lumina.....
Pasesc...
Lumina ma inunda si aroma de vanilie ma invaluie protector.
Vad fetita balaie imortalizata in tablou. Ii zambesc.
Ce pot sa inchid untr-un sertar?
Heinrich Heine si-a scris Prologul urcand in aerul rarefiat al inaltimilor...
Eu?
Doar intreb...
Spune-mi cine te-a mai purtat prin nori?
Si spune-mi cine te-a mai visat in culori?
"Aceste iubiri violente au finaluri brutale si in triumful lor se sting ca focul si praful de pusca..... pe cand se saruta, se mistuie....."