Calatorii in simturi - Sofisme...

- Minciuni albe...
- Ce sunt astea?
- Minciuni pe care le spunem sa ii facem pe altii sa se simta bine.
Cati oameni te-au privit cu incredere in timp ce le spuneai ceva rau?
Dar stiai ca e mai amabil sa le spui adevarul. Cautai cu inversunare sa fii numarul unu.
Eu caut cu inversunare persoana cu care sunt.
Nevoile tale le vor hrani pe ale mele pana cand tot ce mai ramane din noi e conturul cu creta pe podea. Lucrurile nu sunt cum dorim noi, doar ca dorim sa fie.
Desigur asta nu inseamna ca sunt acolo unde ar trebui.
Eu credeam ca daca motivul nu conteaza atunci nici rezultatul nu conteaza. Cred ca asta e dovada ontologica a dragalaseniei.
Si de fapt existenta cuvintelor nu dovedeste existenta conceptului.
Hmmmm....
Crezi ca merita? Doar pentru a urmari si comfirma dragostea neconditionata?
Uite o teorie:
Nu exista dragoste neconditionata. Exista doar nevoia neconditionata.
Durerea schimba lucrurile deci rational este sa eviti durerea.
Si apoi sau inainte sa vezi trasat drumul?
Cum ai gandit tu oare la inceput?
Supozitie:
Voi incepe pasionant. Vom fi prinsi in ciudatenie si ostilitate si neingaduinta.
Apoi ne vom da seama ca flirtul ostil e doar ostilitate si ca neputinta de a ne deschide nu mai e pasionala ci doar frustranta.
Si apoi inevitabila izbucnire. si incriminarile si nu mai vorbim doua luni....si bla bla...:))))
Dar poate ciudatenia si ostilitatea si neingaduinta nu trebuie neaparat sa se termine rau.
Concluzie care iti da timp sa savurezi la sfarsit intregul inteles al expresiei: norocosul de mine:))))
Doamne ce ciufuta sunt azi!!!
Ca apoi sa constati ca:
Iti place persoalitatea mea. Iti place ca sunt complice. Iti place ca nu tin seama de consecinte. Iti place ca pot umili pe cineva daca asta serveste unui scop in care crezi!!!
O doamne! You fuck with me!!!!
Si valoarea mea nu e moartea, pentru ca mortii nu mai au valoare!!!
Enjoy my love pentru ca asta e una din zilele cand nu am tenebre :))))))
Ma semnez Alb,
Aceiasi

Calcule...

Un triunghi al Bermudelor?
Hai sa vedem de ce!
Premisa: toata lumea minte.
Intrebare: raportat la ce?

Raspuns: raportat la propria perceptie in ceea ce priveste binele si raul, nu?
Dar?
Binele tau poate insemna raul celuilalt. Si invers.
Element adaugat: increderea.
Daca toata lumea minte, conceptul de incredere nu isi mai are rostul. Nu se poate defini deoarece intra in conflict cu anexa lui: credinta.
Se exclud reciproc pentru ca am pornit de la premisa ca toata lumea minte.
Credinta ca binele si raul exista definite ne duce din nou la concluzia ca elemntul credinta este imbatabil. Si in acelasi timp aleatoriu, nu?
Cred in bine si in rau raportat la perceptia mea, dar nu am incredere.
Dihotomic, nu?
Poti vorbi vorbi de lipsa minciunii si de sinceritatea cruda?
Cum? Cand premisa e ca toata lumea minte?
Motivatie?
Mint pentru ca....Si aici ar urma o intreaga litanie de argumente incepand de la cel mai banal si mai mincinos in fapt: mint ca sa nu ranesc!
De unde stii ca ranesti sau nu?
Pleci in fond de la o premisa care se bazeaza pe un crez raportat la definitia binelui si raului.
Minti ca sa indulcesti, minti ca sa iti asiguri prezenta langa ceea ce iti doresti, minti ca sa te minti ca in fond ai coloana vertebrala, minti ca sa ai, minti ca sa posezi, minti ca sa nu te simti singur si sa te amagesti ca cel de langa tine te vede asa cum esti. Minti ca sa te ascunzi si sa-ti justifici frica de fericire. Minti pentru ca in sinea ta presupui ca lama ascutita a adevarului va face rau. Raul in perceptia ta. Ceea ce de fapt poate sa fie binele celuilalt. Si evident invers.
Un lung sir de minciuni ce da nastere in fapt la relativitatea adevarului?
Sau la scuza imbatabila: mint ca sa nu ranesc?
Daca as intoarce teoria asta pe dos cred ca ar arata ca un puzzle infinit.
Un perpetuum mobile de speta intai niciodata demonstrat.
De ce? Pentru ca la baza are de fapt acel element care nu se poate deturna si nu se poate masura.
Increderea!
In marinimia umana si in scuza empirica a evolutiei spirituale iti permiti sa crezi ca esti indreptatit sa acorzi increderea numai cui vrei.
Asta e bine sau e rau?
Balanta o tine in mana credinta ta. Tot ceva empiric.
Sau balanta o tine in mana sentimentul care justifica acordarea acestei increderi.
Daca iubesti ai scuza perfecta. Deci empiric, nu?
Da iubesc! Deci am incredere!
Extrem de legate chestiile astea doua.
De unde incepe minciuna?
De la rostirea acelui te iubesc sau de la acordarea increderii care in ansamblu inglobeaza si iertarea.
Intr-o lume raportata mai tot timpul la reguli......teoria cu "toata lumea minte" se demonstreaza a fi la fel de empirica precum este frica de reala.
QED ?Eu cred ca da :)
Eu te iubesc! Demonstreaza tu ca e minciuna :)

Calatorind cu tine...

Ce se intampla cu noi oamenii?

Uneori e atat de simplu cand privesti cum valurile se sparg de tarm. Unul cate unul. Poate nu iti dai seama de drumul superb al fiecarui val pana la tarm. Poate nici macar nu iti trece prin cap ca de fapt drumul acela aduna in el toata splendoarea trairilor. Privesti doar cu tristete finalul atat de stupid cand totul se izbeste de tarmul aparent indiferent. Vezi cum totul se sfarseste intr-un neant ce isi are definitia in nisip. Si nu privesti in urma lui. De cele mai multe ori dai acestei spargeri de tarm intensitatea unei tristeti a carei sursa nu o poti defini si uiti cat de plin de viata a fost drumul pana la tarm.
Se spune ca oamenii care sunt in coma aud tot ce li se spune si tot ce se intampla in jurul lor. Se spune ca auzul moare ultimul.
Te-ai intrebat vreodata de ce se intampla asta?
Eu cred ca acest simt ne-a fost dat ca mereu sa ascultam. Sa ascultam zgomotul si linistea si mai ales sa ascultam ceea ce vrem sa spunem.
Sa nu ne ferim si sa ne retragem din frumusetea valului ce se sparge de tarm intr-un final ce noi niciodata nu o sa-l intelegem.
Si pentru ca nu intelegem ne-a fost dat sa auzim. Sa definim miscarea simturilor ce se aseamana cu niste clopote grele de bronz ce vor sa isi strige bucuria de a se afla pe un drum ales.
Sa simtim in fiecare moment al vietii ca pe undeva singuratatea ne-a fost data ca sa intelegem si sa deslusim fiecare zgomot al sufletului de dincolo de tot ce ne inconjoara.
Uneori ne facem vinovati de ignoranta si ingamfare si de cele mai multe ori ne victimizam si ne plangem ca singuratatea este grea.
Eu cred ca singuratatea isi are propria ei muzica. O muzica ce o poti asculta doar auzind in tine zbuciumul drumului pe care la un momendat l-ai ales. Nu este un refugiu singuratatea.
E ca si tacerea ce mereu isi gaseste cuvintele si spune.
Spune despre tristeti, despre iubire, despre mii de ganduri ce zburda nestingherite printr-un univers prorpriu ce mereu isi modeleaza forma.
Refuzul fiintei umane de a modela propriul univers cred ca vine din instinctul acela de conservare si de pastrare a ceva atat de iluzoriu incat de cele mai multe ori te face sa zambesti.
Valurile nu isi doresc nemurirea. Ele mereu o sa se indrepte spre tarm nestingherite si urmandu- si propriul drum. Constiente de final si stiind in fiecare moment ca singuratatea drumului este locul perfect unde se pot auzi.
De ce oamenii is doresc o nemurire?
Undeva nemurirea asta isi are definitia in noi. Ne dorim asta cu ardoare. Vrem sa sapam in sufletele celor ce ne inconjoara imaginea propriului nostru suflet. Intr-o ipoteza niciodata demonstrata avem senzatia ca asa o sa fim nemuritori. O sa ramanem vii si dincolo de eternitate. Ne masuram egoismul in cat de multe suflete am reusit sa pasim si sa ramanem intr-un fel sau altul. Credem cu tarie ca mereu o sa avem posibilitatea de a mangaia un alt tarm, si un altul. Pana la infinit.
Nu ne pare rau ca ne-am izbit la un momendat de unul. Ne pare rau ca am fost vazuti facand asta si ca in momentul acela cu siguranta cei ce ne-au vazut nu au inteles bucuria acestei izbiri dure si finale.
Nu cred in frica, dar de cele mai multe ori o simt in mine. Ca un coral ce se unduie molatec in curentii adancurilor imprastiind in lumina ce se filtreaza prin apa culori atat de frumoase incat numai auzul le poate percepe uneori. Ochiul nu este suficient.
E o coma profunda in care imi palpez singuratatea si caut cuvintele nemuririi pentru a da forma tacerilor.
Ce se intampla cand fiinta pe care o iubesti e in bratele tale?
Cand simti sufletul ei pulsand in mangaierea nesfarsita a unui gest ce are ca nume nemurirea?
Ce ne da puterea sa resistam?Cine ne da dreptul sa plangem un val ce s-a spart de stancile mute?
Care forta divina imi poate spune ca nu stancile prin tacerea lor au chemat valul?
Doar auzul meu. Ochii nu pot sa faca asta. Ochii sunt prea mici si prea lumesti.Pentru ca auzul este ultimul care se stinge inainte de marele final. Si se stinge pentru ca asa e dat. Pentru ca stie ca daca nu s-ar stinge noi nu am intelege forta cu care s-a izbit de stanca. Suntem atat de marunti in comparatie cu darul care ne-a fost dat.....
Si suntem orbi...
Te intrebi de ce te iubesc?
Nu stiu de ce te iubesc stiu doar ca te iubesc oriunde te-ai afla...

Iarna fara toamna...

Roua de mult s-a transformat in bruma...
Sirul fara de sfarsit al frunzelor a ajuns la inceputul primordial al anotimpurilor.Mitul succesiunii lor a cazut in derizoriu.
Vara fara primavara si iarna fara de toamna.
Soldati in armuri de cuvinte marsaluiesc pe miristea ce a prins dorul caldurii.Virgulele se rostogolesc haotic inspre....
Rani deschise si sare de mare adauga unei cani cu ceai gustul nisipului nevazut, pe care marea isi odihneste gleznele.
Toamna care va fi fost si-a pus lacatul ruginit peste o ie de borangic diafana.Si mi-am amintit....
Alamurile din sufletul meu si ritmul de aur al zambetelor...
Tin in palme o viata intre doua coperti de culoare visinie.
Un vis ce isi croieste drumul spre o realitate care ma sperie putin. E un vis...

Niciodata a ta...?

Mi-a luat obrajii in palme...

Adancimea ochilor lui mi s-a parut in acele momente cel mai sigur loc unde sa ma ascund.
M-a privit in ochi si m-a chemat "acolo" asigurandu-ma ca de data asta el e cel care nu o sa ma lase sa haladuiesc prea mult.
Apoi m-a cuprins in brate strivindu-mi cerul fruntii de pieptul lui. Ma simteam ca un bob de mazare crud si inocent avand la picioare o lume alba.
S-a transformat pentru mine intr-un cocon ce vroia sa alunge din jurul meu toate umbrele nefaste.
Simteam cum in trup mi se scurg firave paraiase de viata. De data asta calde si lipsite de orice intentie nebuneasca.
Degetele inclestate pe camasa cautau sa atinga in fapt dorinta lui de lumina. Nu intelegeam tumultul acela ce zabovea abstract in lacrimi. Si nici macar nu era ceva firesc.
El cunostea atat de bine lumea aceea!
Ispita ma invaluia incet. O simteam cum ma atrage in vartejul acela de liniste abstracta.
Mi-am ridicat privirea si ochii mei inlacrimati cautau ingaduinta de a fi acolo.
M-a luat in bratele lui puternice si mi-a lasat trupul chircit de durere sa pluteasca.
Ma ocrotea si imi lasa libertatea sa vad.
Imi absorbea in palme toata tristetea ochilor si punea dincolo de el ceea ce odata intuisem.
Singura urma de ratiune imi arunca in sange singuranta ca doar el stie sa ma aduca inapoi.
Am inchis ochii. Lumea lui m-a invaluit. Calda si plina de tandrete. Subtila si complexa. Inimaginabila si lipsita de durere.
Am inceput sa ma intreb in acele momente daca mai vreau sa ma intorc.
Mi-a intuit intrebarile si confuzia.
M-a strans mai tare in brate ca sa ma asigure ca stie.
Vocea blanda si atat de draga a patruns dincolo de ceata laptoasa ce ma subjuga....
- O iubire atat de puternica nu poate sa supravietuiasca in aceasta lume numai daca gesturile simple o tin in viata. Doar cei care iubesc cu detasare rezista....
Am adormit epuizata si cu sufletul gol in bratele lui....
Nebunul de alb stia...

Calatorii in simturi - Versus Vuia?

Am incercat in sfarsitul acesta de saptamana se dezlipesc starea de tristete de intensitatea trairilor oferite de locul unde ma aflam.
O misiune destul de ingrata si de asta imi dau seama abia acum cand am inceput sa ma linistesc.
Nu mi-am pierdut nici de data asta prostul obicei de a nu scoate din fiecare gest al meu intregul de care este nevoie pentru a simti intens.
A fost sau nu un surogat?
O intrebare la care nu stiu sa raspund, iubire!
Pot doar sa zambesc.
Unele lucruri in viata ne este dat sa le traim asa cum ne dorim.
Daca in acest moment ai insista sa descriu trairile mi-ar trebui foarte mult sa reusesc sa inlantui o povestire cat de cat lizibila.
A fost un amestec deruntant si fara niciun punct de echilibru.
O betie de simturi ce m-a tinut departe de tristete ore bune.
Un loc unde am putut sa ma las prada simturilor si sa adulmec pe indelete tot felul de stimuli ce imi gadilau creierul intr-un joc cubist.
Buze umede si curioase, coapse si maini alunecand pe un fagas al intuitiei, o libertate a mea ce nu are inceput si sfarsit.
Intr-o fraza?
Placere in stare pura si imposibil de pus intr-o ierarhie.
Cred ca vazut de afara acest amestec arata mai mult decat diabloic si de neinteles.
Am pictat in mintea mea un tablou al decadentei in culori ce iti orbesc mintea.
Am pus si semnatura pe el, desi nu m-am indoit niciodata ca nu va fi recunoscut.
Dar am tinut sa fiu eu cea care recunosc ca aceasta decadenta suplineste magistral.....
Nu mai deschid acum subiectul pentru ca asta ar insemna sa ma intorc in tristete.
Duminica, foarte tarziu in noapte, cand trupul meu s-a pravalit ametit in asternutul albastru am adormit cu gandul acela insistent si prezent in maniera constanta: nici asta nu te-a facut sa te rupi?
Nu am avut forta fizica sa ii raspund iar dimineata deja era prea tarziu.
Se ascunsese acolo in cotlonul lui intunecat de cuburi rotunde si a dormit refuzand orice interpelare.
Nu am ajuns la concluzia ca ii este frica dar am stiut, atunci cand am sorbit din cafeaua fierbinte, ca se estompeaza. Si pe zi ce trece lumea infernala a bitilor o simt din ce in ce mai inutila si mai seaca....
A fost placere pura, a fost viata, a fost simt, a fost ceea ce mintea mea defineste ca aerul rarefiat al inaltimilor....
Si stii ceva iubire?
A inceput sa nu mai imi pese decat de asta....