Rosu amarant?...

Estetica uratului

Picaturile de roua ii atingeau obrazul cald. Primele raze de soare s-au ravasit in ochii somnorosi. Pamantul de sub talpile sigure isi framanta nelinistile pe cararea ce duce departe...

Ceva din lumina filtrata de crengile copacilor ii dadea impresia ca se afla intr-o impozanta arena romana. Nu se astepta la nicio lupta. Totul e linistit. O liniste aproape palpabila in palmele ce danseaza pe langa trupul infiorat de dimineata de vara. Sau de toamna sau de oricare din toate anotimpurile.

Zambeste...

In fata, la cativa pasi, o scorbura noduroasa da impresia ca abia acum se trezeste din somnul secular. Copilul intinde mainile spre ea. Nu e nici ruga, nici implorare. E doar acolo. Veselia se revarsa din el sub forma unor panglici de culoare rosu amarant. Zboara cu usurinta si se cuprind in crengile copacilor facandu-i sa zambeasca. Totul prinde conturul unei povesti fantastice in care personajele sunt sunetele si razele soarelui. Azi totul e doar un fel de rosu. Al unui copil ratacit in basmul atat de linistit, al unui copil ce isi canta ingaduinta si zbora spre nesfarsit cu dezinvoltura unei panglici creata de el, de visul lui si de roua de pe obrajii somnorosi....

Buna dimineata Doamna!!!

Aburii cafelei s-au stins in razele soarelui si se aude doar zgomotul rosiilor ce se coc....

Linia de deja vu...

Sufocare

Nu dedic nimic...
Ma dedic...
Un deja vu. Pentru mine a devenit ceva obisnuit. E ca si cum mi-as imparti fiinta in doua fasii distincte. Una care primeste in plex acest deja vu perpetuu de speta intai si una care traieste dincolo de limitele suportabilitatii umane.
Ar fi trebuit sa fiu plina de revolte si de spume verzi la gura cand m-am izbit din nou de acest deja vu. Trebuie sa recunosc ca m-am revoltat. Insa nu atat de tare incat sa arunc din gat flegma artistica. Ei bine nu am facut-o pentru ca simt o nevoie imperioasa de a scoate din tenebrele mele partea aceea care vrea sa priveasca parcursul pana la capat. Si asta doar ca finalul sa fie apocaliptic si ruperea de pula sa fie cu adevarat exploziva. Si ca sa ma rezum la banalul principiu al balantei oarbe m-am afundat pana peste ceea ce poate duce creierul, intr-o aberatie magnifica. Pe tot drumul cusaturii in sange simteam cum prind viata, cum toate contururile devin o arma cald - venerica a scarii pe care as mai fi adaugat cateva trepte absolut dementiale. E ca un vartej ce ma respinge si ma absoarbe in intregime, in acelasi timp. Fara sa intrebe, fara sa-i pese, fara sa conditioneze. Perfect abil cat sa imi atraga atentia ca inca se mai poate urca si mai ales ca inca se mai poate construi. Perfect constienta de asta m-am aruncat cu capul inainte intr-un hau ce in momentul acela nici macar nu se putea masura. A fost...atat de intens incat mintea si trupul meu au inceput un dans nebun, o incantatie acut dureroasa, ingrozitor de intensa si aproape fara suflare. Am tipat in mine si in jurul meu, am plans si am ras sarcastic, am asimilat atat de mult si de brusc incat genunchii mi s-au frant. Mi-a fost atat de frica incat somnul meu a devenit un vis real si apoi s-a intors in mine cu scarba aia de dorinta de mai mult. Si o am si acum in mine. E acolo...ca o masa imensa de dureri, de eliberari, de nevreri scabroase ce se intind incet peste creierul ce arde.
Dar inutil...
In scurt timp am devenit constienta ca nici acest deja vu nu poate sa treaca limita. M-am obisnuit cu asta. Ma linisteste si chiar ma amuza.
Partea cealalta din mine insa a ramas treaza si a ales sa mai construiasca. In niciun caz aberatii magnifice. Ci un zid ce a devenit un reper imbatabil si de netrecut. Si langa el e spaima de a muri sufocata in mocirla...
Crezi ca poti?
Categoric nu poti. Si asta nu e o provocare. Valentele construite pe mana perfecta ce strange gatul expus sunt atat de numeroase ca la fiecare strangere sau apasare se va naste ceva nou ce o sa te indeparteze de zidul infect al fricii mele. Si eu iarasi o sa construiesc imprastiind sange, si voma, si flegma denaturata de banalul deja vu....
In the middle of the fucking nowhere.....

Rocky 5 - Medias

Mircea si muzica ce imi face placere!!! Sper sa va placa si voua...

Rabdare sa cunosti oameni...

Undeva, candva...

- Dezamageste-ma!!!

- Nu pot. Iti doresti asta prea mult si plus ca ar insemna sa nu te las in mintea mea....

Si continuam sa afirm in mintea mea ca esenta echilibrului dintre gelozia si pasiunea lui este piatra de care nu o sa incerc niciodata sa trec. Simtul atat de ascutit al posesiei facea din mine jucaria perfecta pentru mintea aceea diamantina. Eram in faza in care orice fel de cautare ma obosea. Ma irita disparitia semnelor care indica prezenta celui mai rafinat gand. Nu puteam defini nimic si mai ales nu imi gaseam locul nicaieri. Era ca si cum alergam inspre mine inlaturand din start orice sansa de a ma ajunge vreodata.

Il vedeam in mintea mea. O imagine clara si perfect conturata. O polemica despre existenta si inexistenta perfectiunii neraportata la a simti. Ma revoltam si incercam sa pun deoparte acel deja vu chinuitor ce incerca sa-mi adoarma instinctele. Ma lasam dusa de val si dincolo de toate oprelistile din mine vedeam mai departe simplitatatea unui gest aproape imperceptibil....de curiozitate oare?

Cuvintele se revarsau din mine ca o cascada mascata de durerea acuta a trupului torturat de dorinte atat de banale si totusi atat de intense. Nu puteam decat sa las sa treaca de mine gandul ca acele maini nu ar fi avut puterea sa-mi inlantuie gatul supus si expus. Ma descopeream aratand partile vulnerabile pentru a-mi lasa sansa sa urc fara sa ma prabusesc dincolo de portile pe care le-am trecut cu mult timp in urma.

Posesia lui si incantarea nedisimulata ma faceau sa cred ca pe undeva lipsa mea de condescendenta este o revolta impotriva firii supuse ce se ascunde dincolo de dilatarea pupilelor ravasite de necuvinte.

Nu era nevoie sa-mi caut ritmul. Era acolo. Calm si supus si cu latura lui nepasatoare expusa in noaptea apasatoare. Imi era cald si frig in acelasi timp si refuzam sa cred ca daca as fi imbracat halatul moale senzatia ar fi trecut.

Imi doream o cafea fierbinte care sa ma poata tine treaza peste ziua in care eram calina. Peste ziua in care el afirma ca este acelasi. Nu am gandit ci m-am suspus instinctului primar ca sa pot sa reusesc sa simt in mine altceva din ce stiam despre trairile mele.

Durere....

Cumplita...

Placere...

La fel de cumplita...

- Spune Sorana...

- E ciudat sa-ti vorbesc ziua!

- Ce faci?

- Beau cafea fierbinte. Zambesc. Ma ustura putin pielea si imi savurez halatul gros de baie....

Iunie nu este luna cireselor cumva? A nu....luna aceea urmeaza....

In ploaia de Mai...

Statui

Tinea tigara in mana stanga...

Curiozitatea din ochi era asemanatoare cu multe din semnele de intrebare contemporane. Nimic nou in asta la o persoana plina de o altfel de viata. Contrastul dintre zambetul larg si definit al buzelor si tristetea din ochi mi-a atras atentia. Buzele sorbeau din filtrul tigarii ca si cum ar fi fost ultima picatura de apa de pe pamant. Inelul elegant de pe degetul mainii stangi aducea o umbra interesanta peste gesturile lenese dar foarte sugestive.

Gulerul camasii grena cuprindea gatul intr-o atingere subtila si se deschidea spre piept adulmecand lantisorul de argint lucrat intr-un mod aparte. Medalionul fin se pierdea in respiratia adanca si anagrama miscarii spunea o cu totul alta poveste.

Cafeaua aburinda i-a adus pe fata un zambet melancolic si incantarea a sclipit in tristetea ochilor pentru cateva clipe. Ritualul era impecabil prin dinamica fetei si a mainilor. Il priveam fascinata si incercam sa culeg melodia ce se revarsa din miscarile trupului si ale fumului de tigara.

Stiam de ce ma aflu acolo in acel moment dar nu reuseam inca sa deslusesc misterul ce il inconjoara. Ceva ma impingea sa fug spre el si sa-i pun intrebari scurte si precise pentru a elucida prezenta lui in micul orasel. Stiam ca nu ma cunoaste si nici nu stie cum arat. Ideea asta m-a facut sa zambesc si sa privesc in continuare salba de gesturi ce incepusera sa aiba o usoara tenta de neliniste. Mai aveam cateva minute pana la ora la care trebuia sa ma prezint lui, asa cum am stabilit la telefon.

Inca aveam posibilitatea sa aleg in a ma face prezenta sau sa raman in umbra si apoi sa plec. Ii simteam tenebrele cum se revarsa din ochi peste ceasca de cafea. Un val puternic si dezlanat ce putea sa doboare totul inaintea lui, lasand in urma oseminte de corabii pline de sperante si iluzii nascute din cuvinte.

Scrierile lui au fost pentru mine, ani de zile, cele mai complicate rebusuri pe care nici macar in clipa asta nu stiu daca le-am rezolvat corect. Insa nu aveam niciun fel de emotie. Frumusetea lui nu m-a impresionat deloc. Simteam ca este frumos si mai ales stiam ca este un om incredibil de rece.

Imi povestise cum inima lui s-a transformat in piatra cu multi ani in urma. Mi-a spus despre decizia lui implacabila de a nu mai accepta sa simta. In niciun fel si pentru nimeni.

Insufletirea lui pentru antichitati era singurul lucru ce il facea sa vibreze. Povestile ceasurilor vechi, ale monezilor si obiectelor oculte reprezentau pentru el viata, prin moartea lor anterioara.

Si eu eram acolo incercand sa ma decid daca sa dau ochii cu versatilitatea asta pagana si de netagaduit.

Am zambit si m-am indreptat spre el. Nu simteam niciun fel de emotie. Aveam doar senzatia ca ma indrept spre o statuie. Stiam ca nu imi doresc sa ii dau viata dar doream din tot sufletul sa o ating. Sa-i sorb raceala aceea crunta si intunericul desantat.

- Buna seara Domnule, i-am spus zambind.

- Buna seara Femeie a Noptii....

In acel moment mi-as fi dorit sa ma aud cantand....

Papadiile...

Un lac..

Prin ciobul de sticla vad acum cerul. Are culoarea calatoriilor. Il simt palpand in ochi si in simturi si ma las imbratisata de caldura lui. Culorile devin sange si sangele un izvor. Nu stau sa-i sondez adancimea. Pasesc mai departe in calatorie si absorb fiecare fir de aroma ce se loveste de pielea mea alba.
Respir uniform si linistit. Inspir caldura si culoare si ma invart ca o moara pusa in vant de un mester cautator de energie.
Silabisesc calatoriile si restrang universul in care pasesc.
Cant...
Cu papadii in par si stele in loc de cercei atarnand pe umerii de vara.
Desculta...
Adun din iarba frageda stropii de lacrimi ai diminetilor si apoi ma opresc pe buturuga ridata sa imi beau cafeaua. Zambesc.
Totul in jurul meu pare ca a prins glas. Versuri de melodii vechi se rostogolesc cu veselie spre mine si imi lovesc lacrimile de bucurie. Imi era dor sa plang in felul asta viu si nepartinitor.
Si revoltele au amutit. S-au ascuns intr-un colt si nedumerirea lor chiar ma face sa rad. Nonsalanta cu care s-au indepartat nu m-a mirat. Nici lasitatea lor. Totul a fost de un firesc atat de palpabil incat cuvintele nu mai au sens.
Si las totul sa curga in mine. Cu sete si cu bucurie.
Fotografii perfecte decorate cu zambete ce pornesc dintre buze tandre ce soptesc mut galerii de stropi de fericire. Atarnate undeva intre acte de vointa si delasare perpetua. Mirosul de cafea inteteste starea mea. Ma complac si mi-e bine cand fac asta. Intr-un mic colt alaturi de mine sta ghemuita dorinta infima de a depasi starea. E timida si ochii limpezi ma privesc cu o curiozitate bizara. Cald si rece.
Si gerunziu se pravaleste in cascade peste coltul ei. Imaginea ma fascineaza. Absorb cu sete si daruire. Deschid palmele ca intelesurile sa zboare nestingherite. As vrea sa fuga dar ele nu fac asta. Ele sfredelesc constant zidurile spre locurile unde isi doresc sa fie. Si eu stiu, si ele stiu .....
 

De sapte ori cate sapte....

Parasire  - Sursa aici

Static - Blogul lui Pustiu

Abis - Cosmin Bararu

Miza - Leon Bass

Cuvant - Ioana Otilia Grigore pe blogul Anne - Luiss

Promisiune - Nene Ane

Timp - Sursa aici 

Pentru ca azi am insiruit sapte cuvinte, pentru ca azi am sorbit sapte imagini, pentru ca azi din fiecare cuvant se poate naste o povestire.....pentru ca e luni si pentru ca MBW imaparte frumosul.....

O alta cutie...

Aveam senzatia ca scara ce pleca de la picioarele mele este supliciul...
Nu stiam sa explic de ce sau cum s-a intamplat ca acest gand sa imi ravaseasca pasii.
Stiam doar ca eram acolo si o priveam cu toata disperarea adunata in pumnii stransi si raniti de propriile unghii. Rosii. De sange, de durere ascutita, de nimic ce se poate compara cu vreo culoare existenta in spectru.
Simteam ca daca reusesc sa fac primul pas, pe prima treapta, totul ar fi capatat o alta turnura. Voiam sa decid eu ca acel pas inseamna totul si mai ales inseamna moartea neputintei si puterea de a nu ma uita inapoi.
Am calcat pe treapta. Am strans ochii si am stiut ca in acele secunde pentru mine se decide totul. Palmele imi erau transpirate. Simteam pe sira spinarii raceala unui stilet imaginar si creierul imi era bombardat de mii de grenade ce explodau haotic. In mine era pamantul si in afara mea apa. Si doar treapta aceea nenorocita facea legatura dintre ele.
Genunchii i-am simtit de plastelina si sangele in vene a devenit vascos, facand inima sa depuna un efort infernal de a supravietului pasului.
Si am calcat, si apoi am plans si am tipat spre ceruri. Am aruncat in jurul meu vinovatia nevinovatiei si cruda vulnerabilitate a inconstientei.
Si a doua treapta...
Si urmatoarea...
In supliciul aruncat la intamplare distingeam doar micile nervuri ale pietrelor care imi macinau talpile cu tacerea lor cruda. Le priveam contorsionata peste umar si continuam sa urc spre iadul ce il simteam aproape. Nu mai pot compara cu pesteri sau alte locasuri. Ar fi mult prea bland si departe de ceea ce simteam ca se zvarcoleste in mine.
O lume intoarsa cu susul in jos si eu pasind pe o scara ce sfideaza legile fizicii. Ea urca, desi in jurul ei totul se prabuseste cu zgomot. Imi doream orbirea momentului sau cel putin o fractiune de limpezime in mintea mea naucita de valtoarea ce ma inconjura. Dar niciuna nu s-a intamplat. Si continuam sa urc cu lacrimile sfasaindu-se de balustrada ruginita, cu talpile arse de focul din mine si de raceala din pietre. Si eram constienta doar cand durerea dormea, nelasandu-ma pe mine sa dorm.
Iti auzeam vocea sigura si calda spunandu-mi: du-te! o sa fie bine!
Si ma agatam cu disperare de toate nodurile de franghii ce zburau in jurul meu fara sa imi dau seama ca de fapt scara aia nenorocita e un drum ingust si negru.
Linistea....
Asternuta undeva la doua trepte de mine. O puteam palpa cu genele si o puteam atinge cu parul ravasit de transpiratie si groaza.
Am imbratisat-o si m-am refugiat in ea ca un fugar ce stie ca a ajuns la capatul unui drum ales. Imi e cald si senzatia asta nu vreau sa o pierd. Nu ma uit in spate. Stiu deja ce a fost si ce este acolo. Tocmai ce am trecut. Plang. Un plans lin si descatusat din toate spaimele ce le simtisem cand am urcat treptele reci. Ma bucur ca plang desi tu sti cat de usor lacrimile mele se revarsa pe obraji. Doar secundele dintre ele si zambet au devenit mai multe si mai grele. Muzica incepe sa prinda contur. Eu incep sa deslusesc vocea si apoi versurile. Ma alint si ma misc in ritmul ei privind peste umarul imaginar gradina incoltita de primavara tarzaie. Lipseste ceva...inchid ochii si ma cuibaresc undeva, ma refugiez acolo in micul colt de lume unde pot sa dorm fara spaime....
Si din nou vocea...si din nou neguri, ura, tenebre scuturate in vanturi reci. Stari apasatoare ce imi doresc sa le pot lua. Si ma revolt ca vreau asta. Si tip si alerg frustrata ca pe undeva cinismul meu era asa cum am zis... si cum ai spus...
Sunt sus acum. Am puterea sa ma intorc si sa privesc scara. O scuip cu tot veninul acumulat in mine si apoi te injur in gand si ma injur pe mine ca imi vreau intregi tenebrele ravnite.
Si din nou vocea...
- Blondie! Bucurie-ntr-o cutie!!!
Acest om zugravea apartamente....Matt Cardle, Demon!

Calcaiul...

Ion Covrig - Martisor

- Tu de ce nu dormi?
- Bate vantul prea tare in ferestre...
In momentele fierbinti ale timpului trecut intre noi, inchideam ochii supusa. Lasam sa curga din mine imagini atat de vii incat tot trupul mi se cutremura si lasa in nisipurile fierbinti ale plajelor forme consistente.
Era o vreme cand scriam scrisori in nestire, amagindu-ma cu gandul ca aceea era starea de gratie. Ma chiar imbatam cu ea. Ma invaluiam in mantaua cuvintelor ce curgeau cand pasnic, cand tumultos si ma simteam incatusata in siguranta aceea dezinvolta si superficiala.
Cautam profuzimile pe taramuri sterpe si inchideam ochii in fata imaginilor pline de viata ce imi curgeau printre degete, neputincioase. Refuzam sa cred ca nu eu am pus acolo ceea ce e atat de ascuns in colturile negre ale firii.
Dar eu stiam ca este. Simteam cu toata fiinta mea ca exista acel ceva sublim si ca se zbate chinuit in niste lanturi invizibile, ragnind spre portile unei eliberari totale.
Si timpul s-a oprit atunci cand...
Nu mai conteaza in fapt secunda aceea statica, nu mai are valoare incetarea ei din viata. Atunci a murit si s-a nascut un sfarsit. Nimic dureros. A fost ca o trezire dintr-un somn abstract ce mi-a inghetat simturile, ce a muscat din venele mele cu sete.
Nimic din eliberearea mea nu s-a definit ca ceva dramatic, nimic din trezirea mea nu a purtat semnul infierarii.
Iluzia starii de gratie a fost si iluzia ranii, iluzia cicatricilor dureroase.
Si cand zagazul s-a rupt am zambit.
Iubeam putinul pentru ca era ceva ce puteam cuprinde in bratele dornice de cautare, iubeam putinul sa-mi alin setea de mult, cu picaturi mici.
Dar setea aceea nu se ostoieste asa. Setea aceea nu e satisfacuta, nu e multumita si nu o poti amagi. Surogatele nu sunt pentru ea.
Am iubit putinul ca sa pot sa vad mai cu sete multul din mine...
Iti multumesc Ana....