Ruga...

Am lasat pleoapele sa se izbeasca de albastrul din mine. Imaginile se derulau nebune in fuga lor catre liniste.

Erau frunze zdrobite de picaturile incrancenate de ploaie. Era un cer apasator si sumbru pe care privirea mea nu vroia sa-l creada.

Am deschis ochii refuzand sa ma uit spre cerul vascuos.

Undeva intr-un colt umbrit sedea marioneta dezgolita de jocurile copilariei.

Zambetul ei hidos si stirb m-a facut sa zambesc. Picioarele si mainile ii erau contorsionate intr-un gest de rugaminte arzanda. Era imaginea neputintei dezgolita in lumina difuza. Rugamintea ei era un strigat surd si absurd. Voia sa fie undeva unde soarele e vesnic. Voia sa rada si sa fie "ea".

Ii simteam strigatul asemeni unui pumnal de gheata infipt in inima. Si nu era durere … era altceva…nedefinit…frant..

Am intors privirea brusc spre oglinda.

Mi-am vazut sufletul pereche. Imi zambea. Un zambet sarcastic si infinit, o amagire a unui vis cautat, o regasire si o lupta.

Am privit infrigurata spre chipul sufletului meu pereche si atunci tipatul marionetei a izbucnit dincolo de pumnalul de gheata. S-a transformat in lacrimi arzande, fierbinti si dureroase….

Zdrobita de imaginea hada a marionetei am inchis pleoapele si am lasat gandurile sa zboare in neant.

Stiam ca ma auzi, ca imi simti tradarea din ochi …….si ai fi vrut sa strangi in palmele tale lacrimile. Dar nu ai putut sa faci asta pentru ca odata ti-am spus ca daca tu vei fi fericit si eu voi fi fericita…..si tu nu esti fericit.Chipul tau e al marionetei. Chinuit si bantuit de indoieli, de sperante desarte, de nesiguranta si dorinta de mai mult….Am atins verdele cu mana uda de lacrimile mele si mi-am unit palmele intr-o ruga eterna….. cauta-ti fericirea suflete….sa pot fi si eu fericita….

Suflete pereche...

Candva ma luptam cu negurile din mine. Nici acum nu am renuntat si nu cred ca o sa renunt vreodata.
Lacramioarele!!
Un simbol superb. Niste flori care mereu migreaza. Azi infloresc aici, primavara urmatoare le gasesti mai incolo cu radacini adanc infipte in pamant, cu frunzele de un verde atat de crud incat ai senzatia ca insasi izvorul vietii se afla in el.
Si apoi florile .. clopot peste lume in manunchi de petale albe, arome divine rupte din sufletul cerului si date muritorilor…
Uneori imi este teama sa le ating si doar le privesc cum isi arunca inspre mine sagetiile argintate si atunci zambesc. Sunt lacrimi, sunt zambete ….este liniste..
E ca un contur in care vrei sa te incadrezi nestiind de fapt cat ti-a mai ramas de plans. E ca o mantie magica dupa atingerea careia tanjesti in toate zvarcolirile tale interioare.
Lacramioarele nu au cuvinte si totusi ele vorbesc. Te indeamna sa privesti oglinda sufletului pereche, te mangaie si te alina si te trimit ca sa te recheme. E doar o stare de fapt pe care tu si sufletul tau pereche si-o daruiesc. Nu are limite, nu cere nimic, nu reclama si nu tanjeste….este o stare pe care nu o intalnesti a doua oara in viata…deci ridica ochii si priveste fara teama…
Va fi din nou primavara si chiar daca lacramioarele o sa rasara in alt loc radacina lor te va duce la frunzele lor iar parfumul linistii din clopoteii albi iti va mangaia obrajii ca niciodata urmele lacrimilor sa nu mai fie dureroase…
Si-am incalecat pe o sa si v-am spus povestea mea….si a sufletului meu pereche!

O zi din viata mea...

Te-am vazut, te-am gasit zambind iar imbratisarea a fost ca un omagiu a ceea ce am gasit in noi dincolo de timp si de spatiu..
Ne-am pierdut pasii pe alei cu lumini si umbre, ne-am gasit cuvintele si amintirile in fiecare atingere.
Ne-am mangaiat zambetele in emotii expuse in soarele fierbinte de vara.
Am daruit si am primit in aceiasi masura. Am oprit timpul cu gandurile noastre, am sorbit nevoia de liniste de pe buzele noastre.
Ne-am alintat sufletele in atingerile palmelor, ne-am auzit dincolo de lume si de neguri. Am facut gesturi copilaresti si am retrait maturitatea clipelor de incertitudine.
Am simtit si asta nu ne-o poate lua nimeni …niciodata..
Daca ar fi sa inlocuiesc cu sunete ceea ce am simtit ar trebui sa se nasca un alt geniu al muzicii.
Daca ar fi sa inlocuiesc ce am simtit cu cuvinte ar trebui sa le inventez pentru ca ele nu exista.
Daca ar fi sa pictez ceea ce am simtit nu as sti ce culori sa aleg si Van Gogh e mort si nu-l mai pot intreba.
Si atunci zambesc pentru ca stiu ca in zambetul tau gasesc toate sunetele, cuvintele si culorile nerostirii mele….iti multumesc…..

Arcul peste lume

Stiai ca daca trasezi un arc peste lume ar porni din freamatul unei petale de iasomie, ar trece peste o padure racoroasa si verde din timpul verii, si-ar lua seva din apa limpede a unui izvor, ar fremata pe coama unui val si ar primi glasul unei privighetori?
Si cand ai sa sti toate astea undeva acolo in valtoarea sufletului tau vei gasi linistea infinita a unui inceput de mult dorit.
Vei privi senin spre toate cele trecute si vei zambi celor viitoare.
Cineva imi spunea candva ca a darui este o greseala. Ca darul trebuie sa fie doar pentru cineva anume, ca daruind la mai multi te risipesti.
M-am revoltat si am spus ca nu este adevarat. Mi-am privit arcul peste lume si atunci am stiut ca stelele se rasfrang in sufletul meu si-mi dau darul de a zambi….nu voi fi niciodata decat un intreg al daruirii….

Mainile...

Priveam spre ferestrele luminate in noaptea inghetata. Simteam in mine caldura din camerele mici aranjate in camine de culori calde. Si m-am intebat daca imi doresc ca cei care privesc de afara lumina geamurilor mele simt si ei asta.

Imi doresc sa simta asta... ar fi absurd sa ma mint ca nu stiu de ce simt asta... ma simt asa pentru ca azi as vrea ca zambetul tau sa-ti lumineze sufletul incarcat de negurile ce te inconjoara.

Zambeste si lasa-ma sa ma simt utila! E doar ceea ce imi doresc......

Liniste?...

Oare ne vom opri vreodata din cautari?
Intrebare retorica si plina de subantelesuri. Nu stiu daca e dureros dar cu siguranta e sacaitor.
Azi am pierdut ceva frumos. Si asta pentru ca nu am avut curajul sa spun. Nu am spus din teama da a nu a fi respinsa, de a nu primi crudul recul al nepasarii. Jalnic motiv de consolare! Aici trebuia sa existe un zambet plin de amaraciune!
Si ce fac? Zambesc sardonic peste micimile care ma inconjoara si plang pentru lucrurile minunate pe care le pierd din lipsa curajului de a spune. Imi merit starea si mai mult de atat imi merit palma primita.
Nici macar primavara nu ma mai face sa zambesc…. Oare de ce doare atat de tare?
Cred ca de fapt doare gestul neputintei de a-mi aduna curajul si cred ca doare permanenta nesiguranta.
Candva o sa gasesc echilibrul…..si atunci iarasi o sa zambesc ….

Strigat...

Nu doream decat sa-mi smulg din piept durerea cu mainile sangerande de ranile falsului din tine…si nu am putut. Durerea a ramas in mine scancind asemeni pruncului lipsit de mama.
Poate daca de pe buzele mele ar fi iesit geamatul surd care imi macina sufletul zdrentuit as fi eliberat si durerea.
Am inchis ochii mintii si am lasat sa pluteasca in jurul meu incantarea amintirilor intr-un dans haotic si plin de culoare. Mi-as fi dorit sa zbor in cautarea lacrimilor si sa ma hranesc cu simturile trecutului. Mi-as fi dorit sa culeg nemarginirea placerii si sa impart dorinta in strafulgerari care sa-ti dea lumina.
Dar ai refuzat sa iesi din genunea aceea a nelinistii, din locul acela sterp si plin de colb argintiu….
Te doream invaluit in lumina placerii mele…dar m-ai aruncat afara din genunea ta, m-ai trimis la lumina, zambind si plina de dorinta si ai ramas in acel colb…trist…anost si luptandu-te cu proprile-ti cautari.
Cand vei dori eu voi fi la lumina si-ti voi darui zborul infinit al pasiunii si al iubirii….

Culorile de azi....

Undeva in fiecare din noi exista un spectru al culorilor.

E minunat sa iti poti trai culorile cu alta intensitate in fiecare zi, facand abstractie de un demential daltonism primordial.

Cand ne-am nascut am primit albul, amestecul tuturor culorilor. Dar nimeni nu ne-a invatat sa decelam semnificatia fiecarei culori.

Am ales-o noi pe parcursul anilor rasfranti in valtori de schimbari si trairi. Si asta a facut ca fiecare in parte sa avem propria semnificatie pentru fiecare culoare.Atat de vag si omenesc.

Atat de trist si totusi atat de semnificativ. Am dat culoare iubirii, tristetii, nostalgiei, regretelor, amagirilor, viselor…dar ne-am oprit in a da o culoare cuvintelor. Lame cu doua taisuri, cautari, retorica, deschidere, introvertire, amuzament. Nu ne-a cerut nimeni socoteala pentru asta, nu ne-a judecat nimeni, nu ne-a invinuit nimeni si astfel le-am lasat sa curga cu setea ratacitului intr-un imens, dogoritor si abstract desert.

Candva, cineva drag mie, mi-a spus intr-o noapte, pasind cu gandurile spre casa, ca acolo e soare. Am zambit si am admirat asta chiar daca era un soare rosu.

Am inclinat din cap a intelegere, izvorata poate din ratacirile mele spre un astru intangibil si i-am raspuns zambind ca soarele meu e doar cald.

E mult prea mult si mult prea regretabil cand ridicam intre noi cuvintele. De aceea imi plac tacerile.

Sunt lipsite de bariere si de prejudecati, nu au nevoiae de motivatii si justificari. Tacerile sunt culori calde …sunt razele sorelui nostru…asa cum le dorim si asa cum vrem sa le daruim.M-am oprit azi in a ma mai intreba.

Azi vreau sa traiesc doar culoarea infinita a unei calduri candva daruita….si am sa zambesc pentru ca nu ma simt vinovata cu nimic…

Tanguiri....

Nu stiam ca pietrele au o asemenea putere de convingere. Ca si cum m-ar fi auzit, raspundeau pasilor mei rataciti si fara un contur.

Nu stiu daca ma intrebam dar cu siguranta stiu ca trupul inert ma ducea pe caldaramul rece si nesemnificativ in acele clipe.

Un cinism sfidator se scurgea din trupul meu si cu o inversunare aproape catatonica sfidam vocile pietrelor pe care le calcam in picioare.

Rataceam in nesiguranta trairilor mele si parca un tavalug nevazut imi urmarea gandurile haotice ca intr-o incercare de a defini ceea ce eram in acel moment… un abis negru si plin te resturi ale sufletului sangerand in asteptarea unei infiorari care sa ma faca sa zambesc din nou.

Mi-am spus atunci ca este doar o clipa trecatoare din infinitele clipe ale vietii care ne definesc pana la urma urmei.

Muta si surda am continuat sa-mi tarai pasii pe caldaramul rece si am devenit o cercesetoare zdrentuita lipsita de curajul de a cere ceva. Era ca o revolta a spiritului si ratiunii.

Si ai venit atunci zambind si aruncand in mine clestare de bunavointa care mi-au produs in suflet o furtuna naprasnica. Refuzam sa cred ca eu, cea cu care ai impartit pana atunci acel minunat vis creat impreuna, pot arunca flacari ale unui gand real si crud lovind in tine. Dar asta am facut nejustificand mizeria cu care am improscat ceea ce aveam.

Am regretat? Da…sper doar ca nu am distrus…

Sufletul zdrentuit al cersetoarei din mine s-a materializat in pasii grabiti care fugeau pe caldaramul rece in speranta de a scapa de soaptele lui.

Am zambit si am deschis palmele spre acea timida raza de lumina care se strecura dincolo de abis si trairi incerte.

Am adunat in palme picaturile de lumina si le-am asezat in dreptul gandurilor calde si al promisiunilor facute mie insami.

Ochii tai nu merita tristetea, obrajii tai nu trebuie sa fie raniti de lacrimi de incertitudine si furtuni zbuciumate de lumi ce vor sa ne omoare spiritul.

Mainile tale nu merita inlantuite decat in chingile placerii iar zambetul tau nu trebuie zagazuit decat pe altarul frumosului.

Tu meriti sacrificiu pentru ca spiritul tau ma face sa zambesc…sa traiesc…sa nu simt sub talpile calde caldaramul rece si soaptele lui anoste…spiritul tau nu ma lasa sa fiu cersetoare….el ma inalta intr-o lume in care negurile mele nu ajung….o lume pe care mi-ai daruit-o aruncand sclipri de alabastru din putina ta fericire….angel si demon…