Imaterial...

Daca as incerca sa reiterez acel “odata” ar fi ca si cand mi-as rasuci cutitul in suflet si ar curge doar fluviul simturilor.
Si atunci ma intreb! Cum este sa iubesti o iubire imateriala?
Este ca si cand ti-ai framanta in palme sufletul si ai darui secetei seva ta, este ca si cand caldura palmelor ar ingemana in ea toate aromele primaverii, este ca si cand ai palpa fiecare zbatere a unui zambet ratacit si dorit.
Nu obosesti sa fi lumina desi primesti inapoi doar intuneric si din cand o zbatere a unui demon care insista disperat sa spulbere acea linie infinita dintre doua lumi care niciodata nu se vor uni.
Te intrebi daca asta nu distruge?
Privit din lumea mea melodioasa as putea sa-ti arunc doar un zambet ca apoi sa-mi infig palmele intr-o furtuna dementiala si sa refuz sa mai simt rece.
Te intrebi daca asta nu te arunca in abisuri?
Privit din lumea mea tandra as putea sa adun perlele ivorii a lacrimilor intr-un pocal stralucitor si sa-mi adancesc alabstrul irisilor in haosul trairilor tale. Dar nu vreau sa ucid! Deci nu te mai intreba!
Ahile a fost vinovat ca a iubit si cineva i-a stiut vurnerabilitatea. Preoteasa ingenua a daruit dincolo de apocalipsa durerii….
Scutul nu cade ci doar se hraneste din pulberea unor furtuni carora le tine piept…dar intotdeauna calcaiul va exista…
Cum este sa iubesti o iubire imateriala……..

E toamna!

Au trecut clipele invartindu-se intr-un haos precipitat de ganduri. Mi-am regasit paginile albe plinde de dor si credinta. Am rasfoit culorile si am hotarat ca azi sa aleg din toamna.
Si atunci intr-o cutie de argint am pus o perla neagra. Avea forma unei lacrimi rupta din cerul unei dorinte ascunse. Am mangaiat-o cu varful degetelor infrigurata de asteptarea scurgerii ei pe obraz.
Era ceva nedefinit in toamna mea si nu vroiam sa regasesc nimic…rataceam…
Un light motiv monoton si plin de frunze aiurite.
Stiai ca frunzele sunt aiurite? Mai ales toamna?
Nici eu nu stiam. Mi-a spus un boschetar. Avea o fata ridata si oarecum ciudata.
Razi? E normal sa razi!! Tu credeai ca boschetarii nu stiu nimic?
Ooo da da…stiu multe, mai ales despre frunze. E revoltator! Si poate ca asa e mai bine!
Candva pestii vor vorbi! Stiai asta? Nu cred!!
Dar oricum o sa aiba multe de spus. Tu iti dai seama cate vad ei si noi nu vedem? Oare cum percep ei gustul? Oare pestii se mira?
Noi nu vedem. Noi suntem orbi. Noi nu avem oceane. Noi inventam oceanele. Si nu avem imaginatie!
E toamna dar nu e trist. E inca soare!
Stiai ca au venit ghetarii in vizita? Am uitat sa-ti spun. Au sunat la poarta cu degetele invinetite de frig. Ghetarii zambesc si sunt totusi calzi.
Ei mi-au spus ca oceanul nu e adanc si m-am mirat. Dar sti ca am si ras?
Tu spui ca minteau. Poate!
Dar am vrut sa-i cred. Si nu m-am prefacut. Daca ei au spus inseamna ca asa este. Eu nu am incercat oceanul, nu am ajuns la el.
Sti ce frumos povestesc ghetarii?
Mi-au desenat din vorbe o lume alba, inocenta, plina de flori perene, de flori colorate pe gheata. Erau viiiiii!!! Si caldeee!!!
E toamna dar nu e trist!!!!

Tie Razboinicule...

Strang palmele spre o divinitate, nici nu are importanta care ii este numele.
Toata fiinta imi este inundata de dorinta de a transmite ruga. E ca si cum as tine in palme globul de lumina si as incerca sa impart razele lui. Cui?
Tie Luptatorule!
Sa incalzesc acele tenebre macinate de ganduri involburate si de stari dorite si neregasite, sa plimb usor razele luminii peste ochii inundati de umbre pe care adeseori mi le-ai aratat, sa descatusez din praful pietrelor dorinta ta ca eu sa fiu fericita.
Nu ma opreste nimic sa fac asta. Cautarile mele sunt cautarile tale si regasirile noastre doar iluzia fericirii.
Mi-ai asternut in timp pe pleaope lacrimi amare si lacrimi de fericire, mi-ai daruit o lume perfecta, singura lume in care puteam iubi….
Mi-ai asternut mansardele in voluptate si mi-ai ridicat aripile spre un cer nedefinit, ai luptat alaturi de mine si nu m-ai lasat sa ma cufund in pestera neagra….
Ai definit iubirea si irizarile ei mi-ai incalzit zambetele, ai atins cu mintea ta centrul echilibrului meu si asa, in felul tau rebel, tandru si dur m-ai pervertit…nu ai ucis nimic in mine doar ai cladit..
Si acum e randul meu sa ridic palmele impreunate si sa revars lumina acolo unde spui tu ca e intuneric…
Si o voi face pentru ca daca nu ai fi tu as fi fost si eu un om normal…

Aur si lumi paralele...

Niciodata nu am stat sa ma gandesc sau sa-mi analizez actiunile atunci cand a fost vorba de "Atingerea lui Midas".

Cineva a scris superb despre aceasta atingere.

De mult timp nu am simtit asta dar de foarte mult timp mi-am dorit sa o percep. Este ca un cerc vicios din care nu-ti doresti sa iesi, si nu pentru ca nu poti ci pentru ca mereu te retine ceva.

Un simbol superb!Si am simtit…..

Aurul pur, trairea desavarsita, abandonul acela la marginea nebuniei fara nici un filtru, fara a analiza…doar am simtit.

Lumi paralele, care in viata de zi cu zi le doresti unite. Zambesc la zambetul inocent, la nedumerirea aceea aproape copilareasca din barbatul care lupta cu copilul din el.

Incantare?

Mai mult de atat. Un aer rarefiat deloc distrugator. I-as spune chiar inspirator si cald. E ca si cum simti cum praful aurit din palma lui Midas iti invadeaza simturile si nu te face sa te simti mic. Din contra! Te ridica, poate mai mult decat ai merita, te inspira, mai mult decat ai visat, ciopleste in tine o dorinta de abandonare necalculata, te face sa zbori intr-o lume pe care doar ti-ai imaginat-o si pe care nu sti daca o doresti sau nu.

Misterul nu dispare!

Ramane ca un voal verde, imperceptibil dar mereu prezent care te face sa opresti in tine burlescul si stereotipia, te aduce undeva unde, candva in sperantele tale, credeai ca nu vei avea acces.

Foaia alba nu mi se mai pare acum atat de anosta. Cuvintele se regasesc in aurul lui Midas…inspirator…tangibil…

Zambesc si imi dau seama ca nu iti este dat in viata decat odata sa te bucuri de atingerea lui Midas….

Albatrosul ucis...

Haos...

Vag imi aduc aminte de nelinistile din mine. Si nu stiu cum sa definesc uitarea lor.

Pare un carusel aurit in care calutii isi intensifica zambetul de convenienta numai pentru a pastra cadenta.

Candva cineva imi spunea ca e atat de usor sa insiri cuvintele pe hartie atunci cand ai de transmis ceva ce ti-a intensificat un sentiment.

Acum zambesc la zambetul lui inocent si realizez ca pentru el e foarte simplu.

Nu stiu ce vreau sa insir pe pagina asta alba. Ideile sunt intr-o goana haotica si nici macar nu tind spre ceva. Mi-am adus aminte de culorile toamnei si cat de mult ma incanta.

Da! Este o intensificare a ceva…

M-au obosit simbolurile si tendinta asta de unitate in pluralitate, am cautat mantrele si drumul intrebandu-ma cat poate fi de util. Nu am gasit nici un raspuns si asta poate insemna ratacire.

Si totusi cred ca poate candva nu o sa mai simt raceala stiletului in piept atunci cand ceva ma dezamageste.

Frumoasa perspectiva, adaug cinic acum! Si evident zambesc. Apanajul intelepciunii inca nu imi este daruit.

Priveam fotografiile trecutului. Alb, negru, color si mult praf. Zambete venite dintr-o alta lume pe care parca nu o mai simt.

Dualism!! Poate asa e vrerea mea sau poate nelinistea cautarii ma face sa le privesc stratul de praf cu detasare. Nu mai simt legaturile acelea stranse. Parca undeva pe parcursul vietii s-au cufundat in noroiul pe care de multe ori l-am dorit.

Cat de cinic!!!

Cuiva...

Palmele mele au adunat in ele roua plina de sclipiri a diminetilor in care ne-am regasit. Picaturile imi zambeau in palme si nu aveau intrebari..erau limpezi si multumite ca se aflau in causul protector.M-am gandit....o frantura de dorinta....sa ti le daruiesc in amintirea diminetilor in care te regaseai. Si apoi am realizat ca doar cuvintele nu vor putea smulge din tine visul cenusiu al cautarilor.Si atunci....atunci aseman cuvintele sarace cu un zbucium albastru si profund ca o cautare perpetua.

Un vis?

Petale asternute in urma pasilor tai tristi ca sa nu mai privesti inapoi.

O dorinta?

Un zambet plin de lumina si vei sti ca hrana sufletului o sa alunge pustiul din cei din jurul tau.

O realitate?

Alaturi mereu peste tot ce inseamna sclipitor si negru...Alaturi imaterial, ca un val fin si plin de pasiune unduitoare pe aripile unei dorinte strivite in imposibil.Crud?....poate...dar departe de un fosnet amar.Liniste si teama intr-un manunchi de sclipiri si o dorinta de picaturi de roua in causul ocrotitor.Sunt aici si voi fi atata timp cat ai un suflet ranit si trist. Iti voi da zambetul si dorinta numai ca sa stiu ca nelinistea din tine va ramane in urma pe o cararuie prafuita...

Biharea si Tara Zarandului

Am pasit spasita in spatiul in care mi-am trait copilaria.

Mi-am adunat toate amintirile pentru a le asterne de-a lungul drumului.

Am privit intr-o stare de caldura placuta urmele pasilor mei pe acolo.

Marunti, uneori incerti alteori fermi.

Mi-am revazut rasul inocent si lacrimile si am zambit.

Am mangaiat iarba si am sorbit din fosnetul padurilor, am deschis sufletul cararilor prafuite si am citit in ochii matusii octogenare nazbatiile mele.

Totul parca se oprise in jurul meu. Parca intrasem intr-o alta dimensiune. O lume in care timpul s-a oprit.

Caldura era aceiasi, si aromele copilariei ma invadau in cascade limpezi si repezi.

A fost….

Ruga...

Am lasat pleoapele sa se izbeasca de albastrul din mine. Imaginile se derulau nebune in fuga lor catre liniste.

Erau frunze zdrobite de picaturile incrancenate de ploaie. Era un cer apasator si sumbru pe care privirea mea nu vroia sa-l creada.

Am deschis ochii refuzand sa ma uit spre cerul vascuos.

Undeva intr-un colt umbrit sedea marioneta dezgolita de jocurile copilariei.

Zambetul ei hidos si stirb m-a facut sa zambesc. Picioarele si mainile ii erau contorsionate intr-un gest de rugaminte arzanda. Era imaginea neputintei dezgolita in lumina difuza. Rugamintea ei era un strigat surd si absurd. Voia sa fie undeva unde soarele e vesnic. Voia sa rada si sa fie "ea".

Ii simteam strigatul asemeni unui pumnal de gheata infipt in inima. Si nu era durere … era altceva…nedefinit…frant..

Am intors privirea brusc spre oglinda.

Mi-am vazut sufletul pereche. Imi zambea. Un zambet sarcastic si infinit, o amagire a unui vis cautat, o regasire si o lupta.

Am privit infrigurata spre chipul sufletului meu pereche si atunci tipatul marionetei a izbucnit dincolo de pumnalul de gheata. S-a transformat in lacrimi arzande, fierbinti si dureroase….

Zdrobita de imaginea hada a marionetei am inchis pleoapele si am lasat gandurile sa zboare in neant.

Stiam ca ma auzi, ca imi simti tradarea din ochi …….si ai fi vrut sa strangi in palmele tale lacrimile. Dar nu ai putut sa faci asta pentru ca odata ti-am spus ca daca tu vei fi fericit si eu voi fi fericita…..si tu nu esti fericit.Chipul tau e al marionetei. Chinuit si bantuit de indoieli, de sperante desarte, de nesiguranta si dorinta de mai mult….Am atins verdele cu mana uda de lacrimile mele si mi-am unit palmele intr-o ruga eterna….. cauta-ti fericirea suflete….sa pot fi si eu fericita….