Ochii mintii..

E atat de placut uneori sa rasfoiesti albumul de amintiri. E ca si cum ai poposi in scaunul unui regizor care urmareste montajul unui film.
Iti trec prin fata ochilor flash-uri din viata care starnesc diverse reactii de care nici macar nu esti constient. Te impiedeci de cate o fotografie si incerci sa treci dincolo de imaginea surazatoare pentru a palpa ce ai simtit in momentele acelea. Inevitabil nu reusesti dar in nici un caz nu te revolti. Zambesti amar sau nostalgic, dupa caz, si mergi mai departe. Si la fel de inevitabil se nasc intrebari si poate regrete. Nu ai raspuns la intrebari iar regretele le tratezi cu o usoara ironie materializata intr-un zambet ambiguu ivit in colturile buzelor. Si iarasi treci mai departe.
Cineva imi spunea odata, intr-o discutie virtuala, ca este doar un gand si apoi la fel inevitabil se scurgeau melodiile, perfect pliate pe starile confuze, care imi confereau o stare de bine. Ma faceau sa trec dincolo starea acea dintre stanca si val, de dorinta de a fi si fluture si floare. Stia, gandul meu, cand imi este bine sau rau iar tacerea vorbea prin muzica. E un dialog atat de fidel si de linistitor incat pierzi notiunea de amagire, uiti sa dai filele albumului mai departe si refuzi sa bati cu picioarele in pamant in semn de revolta.
Si, iarasi inevitabil, ajungi la concluzia linistitoare ca nimic nu e complicat daca iei totul ca atare.
In acel moment lacrimile nu mai au gust sarat. Se amesteca involuntar cu un zambet luminos si poti pasi usor peste filele ingalbenite ale unui trecut cald sau zbuciumat acceptandu-l chiar si de dragul acelei lumini ascunse in simplitatea trairilor..
Si in fond ce daca aceea coperta e plina de praf?

Replica..

Cuvintele sunt ciudate. Uneori le cautam sensurile, alteori le aruncam in neant la intamplare si conform starii pe care o avem in acel moment . Nu ne definesc dar ne contureaza, nu sunt ceea ce simtim dar cu siguranta incercam a le impleti si a le cauta pentru a ne scoate pe noi insine la iveala..Cuvintele dor, cuvintele alina, cuvintele sunt definit si nedefinit. Nu vrem sa doara dar le primim durerea. Uneori le folosim pe cele folosite de altii si lovesc precum biciurile care incearca sa potoleasca instinctele crude din noi . Le aruncam pentru ca vrem, le aruncam pentru ca simtim ca asta trebuie facut si apoi regretele nu mai conteaza. Niciodata nu va fi ultimul cuvant, ele vor fi dincolo de noi si vrerea noastra daca odata le-am aruncat nu le mai putem lua inapoi..si ce daca..am ranit...am definit...am intors spatele prin cuvinte....si doare...

Ambiguu

Am revenit la paginile mele albe….
Intotdeauna cand revin la ele exista o motivatie puternica. Ceva ce ma face sau sa vars lacrimi sau sa zambesc.
Azi sunt undeva intre cele doua limite. E confuzie. E ca o ceata ce ma inconjoara si de care mi-e teama sa scap.
Hai sa incropim un dialog!
Ceva care poate sa invaluie in simboluri toate framantarile din noi, ceva ce poate sa defineasca permanenta cautare spre acea liniste mult dorita.
Iti spuneam odata cum vad eu iubirea. Iti mai aduci aminte?
Era un hamac asezat in umbra a doi tei. Erau piersici si zambete. Erau nopti calde de vara cu soapte si zambete…
Acum a trecut. Imaginea se estompeaza tot mai mult si nici macar regretul acelor nopti nu se mai razvrateste…s-au dus…desi credeam cu toata fiinta mea atunci ca nu se va sfarsi…
Dar nu e trist! Nu e trist pentru ca am trait asta, iar imaginile rasfrante peste prezent imi dau mereu sansa sa zambesc.
Te intrebi acum cu siguranta daca o sa mai revina acea imagine. Nu stiu sa-ti spun, desi de cele mai multe ori te astepti ca mereu sa am raspunsuri.
Imaginile de azi sunt altfel. Sunt calde ca o toamna timpurie, uneori sunt frante de lacrimi amare dar au loc si zambetele.
Nu ma redefinesc ci pur si simplu imi traiesc definirea.
Ce poate fi mai mult de atat?
Nu cred ca o sa stiu vreodata si nici nu vreau. A musca cu sete din fiecare felie zemoasa de viata pentru unii pare superficial. Pentru mine reprezinta ceva dincolo de minusculele mizerii ce ne inconjoara. Este ca un ochi limpede de apa din care mereu imi alin setea.
Ai sa ma intrebi acum daca asta este implinirea?
Nu stiu. Stiu doar ca asta e zambetul si reflexia dorintelor in viata de zi cu zi.
As fi vrut sa ai asternute sub talpi miile de ganduri negre. Nu ca sa le strivesti ci ca sa le ti in frau, sa nu-ti intineze ceea ce simti. Si de fiecare data dorintele mele se implinesc….in ceea ce te priveste. Zambeste si ai sa vezi ca am dreptate!!!

Imaterial...

Daca as incerca sa reiterez acel “odata” ar fi ca si cand mi-as rasuci cutitul in suflet si ar curge doar fluviul simturilor.
Si atunci ma intreb! Cum este sa iubesti o iubire imateriala?
Este ca si cand ti-ai framanta in palme sufletul si ai darui secetei seva ta, este ca si cand caldura palmelor ar ingemana in ea toate aromele primaverii, este ca si cand ai palpa fiecare zbatere a unui zambet ratacit si dorit.
Nu obosesti sa fi lumina desi primesti inapoi doar intuneric si din cand o zbatere a unui demon care insista disperat sa spulbere acea linie infinita dintre doua lumi care niciodata nu se vor uni.
Te intrebi daca asta nu distruge?
Privit din lumea mea melodioasa as putea sa-ti arunc doar un zambet ca apoi sa-mi infig palmele intr-o furtuna dementiala si sa refuz sa mai simt rece.
Te intrebi daca asta nu te arunca in abisuri?
Privit din lumea mea tandra as putea sa adun perlele ivorii a lacrimilor intr-un pocal stralucitor si sa-mi adancesc alabstrul irisilor in haosul trairilor tale. Dar nu vreau sa ucid! Deci nu te mai intreba!
Ahile a fost vinovat ca a iubit si cineva i-a stiut vurnerabilitatea. Preoteasa ingenua a daruit dincolo de apocalipsa durerii….
Scutul nu cade ci doar se hraneste din pulberea unor furtuni carora le tine piept…dar intotdeauna calcaiul va exista…
Cum este sa iubesti o iubire imateriala……..

E toamna!

Au trecut clipele invartindu-se intr-un haos precipitat de ganduri. Mi-am regasit paginile albe plinde de dor si credinta. Am rasfoit culorile si am hotarat ca azi sa aleg din toamna.
Si atunci intr-o cutie de argint am pus o perla neagra. Avea forma unei lacrimi rupta din cerul unei dorinte ascunse. Am mangaiat-o cu varful degetelor infrigurata de asteptarea scurgerii ei pe obraz.
Era ceva nedefinit in toamna mea si nu vroiam sa regasesc nimic…rataceam…
Un light motiv monoton si plin de frunze aiurite.
Stiai ca frunzele sunt aiurite? Mai ales toamna?
Nici eu nu stiam. Mi-a spus un boschetar. Avea o fata ridata si oarecum ciudata.
Razi? E normal sa razi!! Tu credeai ca boschetarii nu stiu nimic?
Ooo da da…stiu multe, mai ales despre frunze. E revoltator! Si poate ca asa e mai bine!
Candva pestii vor vorbi! Stiai asta? Nu cred!!
Dar oricum o sa aiba multe de spus. Tu iti dai seama cate vad ei si noi nu vedem? Oare cum percep ei gustul? Oare pestii se mira?
Noi nu vedem. Noi suntem orbi. Noi nu avem oceane. Noi inventam oceanele. Si nu avem imaginatie!
E toamna dar nu e trist. E inca soare!
Stiai ca au venit ghetarii in vizita? Am uitat sa-ti spun. Au sunat la poarta cu degetele invinetite de frig. Ghetarii zambesc si sunt totusi calzi.
Ei mi-au spus ca oceanul nu e adanc si m-am mirat. Dar sti ca am si ras?
Tu spui ca minteau. Poate!
Dar am vrut sa-i cred. Si nu m-am prefacut. Daca ei au spus inseamna ca asa este. Eu nu am incercat oceanul, nu am ajuns la el.
Sti ce frumos povestesc ghetarii?
Mi-au desenat din vorbe o lume alba, inocenta, plina de flori perene, de flori colorate pe gheata. Erau viiiiii!!! Si caldeee!!!
E toamna dar nu e trist!!!!

Tie Razboinicule...

Strang palmele spre o divinitate, nici nu are importanta care ii este numele.
Toata fiinta imi este inundata de dorinta de a transmite ruga. E ca si cum as tine in palme globul de lumina si as incerca sa impart razele lui. Cui?
Tie Luptatorule!
Sa incalzesc acele tenebre macinate de ganduri involburate si de stari dorite si neregasite, sa plimb usor razele luminii peste ochii inundati de umbre pe care adeseori mi le-ai aratat, sa descatusez din praful pietrelor dorinta ta ca eu sa fiu fericita.
Nu ma opreste nimic sa fac asta. Cautarile mele sunt cautarile tale si regasirile noastre doar iluzia fericirii.
Mi-ai asternut in timp pe pleaope lacrimi amare si lacrimi de fericire, mi-ai daruit o lume perfecta, singura lume in care puteam iubi….
Mi-ai asternut mansardele in voluptate si mi-ai ridicat aripile spre un cer nedefinit, ai luptat alaturi de mine si nu m-ai lasat sa ma cufund in pestera neagra….
Ai definit iubirea si irizarile ei mi-ai incalzit zambetele, ai atins cu mintea ta centrul echilibrului meu si asa, in felul tau rebel, tandru si dur m-ai pervertit…nu ai ucis nimic in mine doar ai cladit..
Si acum e randul meu sa ridic palmele impreunate si sa revars lumina acolo unde spui tu ca e intuneric…
Si o voi face pentru ca daca nu ai fi tu as fi fost si eu un om normal…

Aur si lumi paralele...

Niciodata nu am stat sa ma gandesc sau sa-mi analizez actiunile atunci cand a fost vorba de "Atingerea lui Midas".

Cineva a scris superb despre aceasta atingere.

De mult timp nu am simtit asta dar de foarte mult timp mi-am dorit sa o percep. Este ca un cerc vicios din care nu-ti doresti sa iesi, si nu pentru ca nu poti ci pentru ca mereu te retine ceva.

Un simbol superb!Si am simtit…..

Aurul pur, trairea desavarsita, abandonul acela la marginea nebuniei fara nici un filtru, fara a analiza…doar am simtit.

Lumi paralele, care in viata de zi cu zi le doresti unite. Zambesc la zambetul inocent, la nedumerirea aceea aproape copilareasca din barbatul care lupta cu copilul din el.

Incantare?

Mai mult de atat. Un aer rarefiat deloc distrugator. I-as spune chiar inspirator si cald. E ca si cum simti cum praful aurit din palma lui Midas iti invadeaza simturile si nu te face sa te simti mic. Din contra! Te ridica, poate mai mult decat ai merita, te inspira, mai mult decat ai visat, ciopleste in tine o dorinta de abandonare necalculata, te face sa zbori intr-o lume pe care doar ti-ai imaginat-o si pe care nu sti daca o doresti sau nu.

Misterul nu dispare!

Ramane ca un voal verde, imperceptibil dar mereu prezent care te face sa opresti in tine burlescul si stereotipia, te aduce undeva unde, candva in sperantele tale, credeai ca nu vei avea acces.

Foaia alba nu mi se mai pare acum atat de anosta. Cuvintele se regasesc in aurul lui Midas…inspirator…tangibil…

Zambesc si imi dau seama ca nu iti este dat in viata decat odata sa te bucuri de atingerea lui Midas….

Albatrosul ucis...

Haos...

Vag imi aduc aminte de nelinistile din mine. Si nu stiu cum sa definesc uitarea lor.

Pare un carusel aurit in care calutii isi intensifica zambetul de convenienta numai pentru a pastra cadenta.

Candva cineva imi spunea ca e atat de usor sa insiri cuvintele pe hartie atunci cand ai de transmis ceva ce ti-a intensificat un sentiment.

Acum zambesc la zambetul lui inocent si realizez ca pentru el e foarte simplu.

Nu stiu ce vreau sa insir pe pagina asta alba. Ideile sunt intr-o goana haotica si nici macar nu tind spre ceva. Mi-am adus aminte de culorile toamnei si cat de mult ma incanta.

Da! Este o intensificare a ceva…

M-au obosit simbolurile si tendinta asta de unitate in pluralitate, am cautat mantrele si drumul intrebandu-ma cat poate fi de util. Nu am gasit nici un raspuns si asta poate insemna ratacire.

Si totusi cred ca poate candva nu o sa mai simt raceala stiletului in piept atunci cand ceva ma dezamageste.

Frumoasa perspectiva, adaug cinic acum! Si evident zambesc. Apanajul intelepciunii inca nu imi este daruit.

Priveam fotografiile trecutului. Alb, negru, color si mult praf. Zambete venite dintr-o alta lume pe care parca nu o mai simt.

Dualism!! Poate asa e vrerea mea sau poate nelinistea cautarii ma face sa le privesc stratul de praf cu detasare. Nu mai simt legaturile acelea stranse. Parca undeva pe parcursul vietii s-au cufundat in noroiul pe care de multe ori l-am dorit.

Cat de cinic!!!