23 noiembrie 2010

Calatorind cu tine...



Ce se intampla cu noi oamenii?

Uneori e atat de simplu cand privesti cum valurile se sparg de tarm. Unul cate unul. Poate nu iti dai seama de drumul superb al fiecarui val pana la tarm. Poate nici macar nu iti trece prin cap ca de fapt drumul acela aduna in el toata splendoarea trairilor. Privesti doar cu tristete finalul atat de stupid cand totul se izbeste de tarmul aparent indiferent. Vezi cum totul se sfarseste intr-un neant ce isi are definitia in nisip. Si nu privesti in urma lui. De cele mai multe ori dai acestei spargeri de tarm intensitatea unei tristeti a carei sursa nu o poti defini si uiti cat de plin de viata a fost drumul pana la tarm.
Se spune ca oamenii care sunt in coma aud tot ce li se spune si tot ce se intampla in jurul lor. Se spune ca auzul moare ultimul.
Te-ai intrebat vreodata de ce se intampla asta?
Eu cred ca acest simt ne-a fost dat ca mereu sa ascultam. Sa ascultam zgomotul si linistea si mai ales sa ascultam ceea ce vrem sa spunem.
Sa nu ne ferim si sa ne retragem din frumusetea valului ce se sparge de tarm intr-un final ce noi niciodata nu o sa-l intelegem.
Si pentru ca nu intelegem ne-a fost dat sa auzim. Sa definim miscarea simturilor ce se aseamana cu niste clopote grele de bronz ce vor sa isi strige bucuria de a se afla pe un drum ales.
Sa simtim in fiecare moment al vietii ca pe undeva singuratatea ne-a fost data ca sa intelegem si sa deslusim fiecare zgomot al sufletului de dincolo de tot ce ne inconjoara.
Uneori ne facem vinovati de ignoranta si ingamfare si de cele mai multe ori ne victimizam si ne plangem ca singuratatea este grea.
Eu cred ca singuratatea isi are propria ei muzica. O muzica ce o poti asculta doar auzind in tine zbuciumul drumului pe care la un momendat l-ai ales. Nu este un refugiu singuratatea.
E ca si tacerea ce mereu isi gaseste cuvintele si spune.
Spune despre tristeti, despre iubire, despre mii de ganduri ce zburda nestingherite printr-un univers prorpriu ce mereu isi modeleaza forma.
Refuzul fiintei umane de a modela propriul univers cred ca vine din instinctul acela de conservare si de pastrare a ceva atat de iluzoriu incat de cele mai multe ori te face sa zambesti.
Valurile nu isi doresc nemurirea. Ele mereu o sa se indrepte spre tarm nestingherite si urmandu- si propriul drum. Constiente de final si stiind in fiecare moment ca singuratatea drumului este locul perfect unde se pot auzi.
De ce oamenii is doresc o nemurire?
Undeva nemurirea asta isi are definitia in noi. Ne dorim asta cu ardoare. Vrem sa sapam in sufletele celor ce ne inconjoara imaginea propriului nostru suflet. Intr-o ipoteza niciodata demonstrata avem senzatia ca asa o sa fim nemuritori. O sa ramanem vii si dincolo de eternitate. Ne masuram egoismul in cat de multe suflete am reusit sa pasim si sa ramanem intr-un fel sau altul. Credem cu tarie ca mereu o sa avem posibilitatea de a mangaia un alt tarm, si un altul. Pana la infinit.
Nu ne pare rau ca ne-am izbit la un momendat de unul. Ne pare rau ca am fost vazuti facand asta si ca in momentul acela cu siguranta cei ce ne-au vazut nu au inteles bucuria acestei izbiri dure si finale.
Nu cred in frica, dar de cele mai multe ori o simt in mine. Ca un coral ce se unduie molatec in curentii adancurilor imprastiind in lumina ce se filtreaza prin apa culori atat de frumoase incat numai auzul le poate percepe uneori. Ochiul nu este suficient.
E o coma profunda in care imi palpez singuratatea si caut cuvintele nemuririi pentru a da forma tacerilor.
Ce se intampla cand fiinta pe care o iubesti e in bratele tale?
Cand simti sufletul ei pulsand in mangaierea nesfarsita a unui gest ce are ca nume nemurirea?
Ce ne da puterea sa resistam?Cine ne da dreptul sa plangem un val ce s-a spart de stancile mute?
Care forta divina imi poate spune ca nu stancile prin tacerea lor au chemat valul?
Doar auzul meu. Ochii nu pot sa faca asta. Ochii sunt prea mici si prea lumesti.Pentru ca auzul este ultimul care se stinge inainte de marele final. Si se stinge pentru ca asa e dat. Pentru ca stie ca daca nu s-ar stinge noi nu am intelege forta cu care s-a izbit de stanca. Suntem atat de marunti in comparatie cu darul care ne-a fost dat.....
Si suntem orbi...
Te intrebi de ce te iubesc?
Nu stiu de ce te iubesc stiu doar ca te iubesc oriunde te-ai afla...

Un comentariu:

Spune-ti parerea!!