Imuabil...

In felul tau de insecta ratacita pe blocuri, ma aduci in tine. Si esti constient ca pot sa fiu acolo.
Imi place sa calatoresc in tine. E vascos si uneori atat de albastru ca doare. De cele mai multe ori peretii sunt netezi si ai si animalute ciudate pe acolo.
- Mai pot eu sa am un coltisor curat, Demon?
- Desigur. Si nu doar un coltisor. Fii o foaie alba pentru cel ce scrie povestea. Fii un perete alb pentru cel ce deseneaza in grafitti povestea...
Vreau prajitura aia perfecta din branza de vaci si fructe de padure...
Si mai vreau mlastinile alea ingrozitoare, nu pentru ca sa-mi confirm mie ca pot ci pentru ca mlastinile m-au aruncat mereu mai sus.
Vreau sa stiu ca mucegaiul e din milioane de punctulete si din bilioane de arome. Si mai vreau sa stiu ca ma satura intr-un fel dar nu ma va ostoi.
Am simtit in mine acel ceva pe care il doream, il vedeam cum se contureaza, cum se dezvolta doar din niste amprente pe care le intuiam. Un spectacol de culori in care ma simteam privitorul perfect.
Calatorisem pe coapsele umede ale scoicilor si in betia culorilor de amurg.
Imprastiasem in jurul meu nisipul fin al dorurilor stranse in palmele insetate de raspunsuri.
Am calatorit in ape albastre si verzi lasand in urma mea fiorul trupurilor ce isi cauta extazul si am inteles usoara tanguire a unor valuri izbite de pietre albe.
Si iarasi vreau...
Sa te vad respirand libera, razand si aruncand scantei incendiare pe suflete negre si nemangaiate.
Sa te vad topind munti de gheata doar printr-un gest copilaresc si razvratit.
Sa te aud ca vrei sa fii si nu vrei sa te supui.
Sa canti si sa alergi cu parul in vant strigandu-ti binele din tine si zdrobind sub talipile tinere inelegabila singuratate.
Am trecut prin toate starile de agregare....

Statueta de Tanagra...

Intr-o ceasca de cafea protapita pe masa plina de scrum am gasit lingurita de mucegai fara de savoare. Mi se parea un albastru inutil si diluat in picaturile ce se voiau de fapt a fi un grotesc invidios.
Ielele au uitat sa-si puna in cap fustele brodate si transparente. Gestul asta m-a facut sa privesc la peretii uniformi si atat de placid zugraviti in alb. Am ales una din ele. Nu stiu motivul pentru care am ales-o pe ea. Cred ca a fost asa o perturbare a unui gand jilav ce ratacea in triunghiul pe care de multe ori l-am visat echilateral.
Ranjetul submisiv nici macar nu mi-a dat de gandit. Prea era cufundata in mlastina gretos de miscatoare a pacatului trait dar nespus.
Nici macar nu mi-a dat de gandit ca as putea percepe veninul dorintei ei ascunse. Si-a sprijinit sanul plin si dornic de lapte pe mana intrebarilor retorice. Nu voia raspunsuri care sa o supere, nu accepta raspunsuri care ar fi putut sa-i descalifice statutul de fiinta mistica. Pur si simplu astepta cuvinte care sa o ridice de acolo si sa-i confirme ca exista doar pentru a exista.
Un dezgust plin de zat de nechezol a batut la usa curiozitatii mele. Ma gandeam ca daca fac pasul acela mic spre a pune in cuvinte neintelegerea ei o sa cladesc undeva in ea o scara imperceptibila dar vie.
Inutilitatea acestei miscari mi s-a aratat sub forma mucegaiului. Am zambit sarcastic la pata de culoare de pe fusta ei transperenta si am refuzat categoric sa ii arat.
Unii ar spune ca a fost o rautate, altii ar fi zambit nostalgic la intruchiparea nevoalata a pacatului din dorinta, iar altii ar fi perceput totul ca pe o scoarta plina de furnici infometate.
Mararul din ciorba, praful de pe rafuturile bibliotecii, nicotina infipta adanc in perdele, sirul inefabil al banalitatii sufocante....
O ielelor ce imagine apocaliptica!!!!
As fi implorat un chip had sa ma tina departe de scarba ce ma invaluia usor. Mi-am dat seama insa ca netraind micimea acestui sentiment de repulsie mi-e imposibil sa percep magnitudinea cu care vulcanul din mine fierbe.
Am lasat-o sprijinita cu sanul pe intrebari si am privit-o condescendent cum isi indreapta credinta spre ciorba ce clocotea pe aragazul impecabil. Matematica gustului ii era in acele momente total necunoscuta. Singura ecuatie, a carei rezolvare o intuia, avea X-ul inscriptionat pe mararul ud ce i se lipea de degete cu incapatanarea unui copil tamp ce ranjeste in fantana si nu stie de ce raspunsurile sunt egale cu tipetele lui.
Nu cred pentru ca trebuie sa cred.
Ironia din zambetul meu i-a dat de inteles ca revarsarea cuvintelor peste zagazul pus cu intentie s-ar putea sa transforme buruiana aromata intr-o planta otravitoare ce o sa-i macine incipient credinta ca locul unde nu sunt intrebari e cel mai sigur.
Am uitat intentionat sa ii spun ca platforma singurantei este doar punctul initiatic in acceptarea nestiintei. Pentru ea e mai sanatos sa nu afle si pentru mine este de un milion de ori mai incitant sa stiu ca drumurile deja parcurse nu mai au savoarea junglei plina de viermi ce nu stiu decat ca le este foame.
Viermilor nu le place mararul dar mereu sunt insetati pentru ca nu au fost haraziti sa bea decat din cadavre nimicite de banalitate.
O daaa!!!
Va rog respectuos sa imi scuzati blazoanele intiparite pe balcoanele voastre. E marca inconfundabila a unei respiratii aromate intr-o lume a umilintei putrede....
Sah si mat iarasi! Dar pana cand?

Cuvinte fara de cuvant...

O stare de gratie si o incercare timida de a potenta un echilibru pe care in fapt nu il doresc....
Asta simt azi. O zi ploioasa care contrazice toate previziunile despre cum ar arata vara asta. O zi in care simt o nevoie inexplicabila de a ma reintoarce in cuvinte si la tacerile din ele.
A cauta. Caut. Cautare....
A tacea. Tac. Tacere...
Intre conjugare si declinare mi se pare potrivit sa asez orice formula substantivata si sa trec cu nonsalanta peste definitii ce se raporteaza la perceptii. Unii spun ca amanuntele importante dau importanta intregului.
In fapt totul este personalizat. Binele, raul, frumosul, uratul....
Tehnic notiunile atribuite in circumstante ciudate nu ne fac decat sa stam in loc si sa privim ramele desuete ale unor picturi ce dau esteticii uratului o nuanta total aparte si deloc lipsita de rebeliune.
Intranzitivitatea verbului "a tacea" mi-a dat mult de gandit in orele in care paseam linistita prin somnul ratiunii. Una din maximele ce a inconjurat de milioane de ori pamantul spune ca tacerea este de aur. Sublimul si nobilul metal vorbeste in aroganta lui tacuta si superioara. Nu o face nici prin gesturi si nici prin mimica. O face printr-o grea apasare a nevorbirii si nepasarii fata de ceea ce il inconjoara. O face elegant si printr-o mutenie revoltatoare care de fapt scoate strigate si prelungi tanguiri.
Si totusi este de aur...
Ma gandesc la saramnul Midas, mort de foame pentru ca marul din care dorea sa muste cu sete devenise tacut. Tacut din aur. Ma gandesc la disimularea perfecta a tacerilor ce ascund de fapt rautate si intransigenta. Ma gandesc ca de cele mai multe ori afisul lipit de avizier pare sa surada si sa te impinga intr-o laguna de bunatate. E o isipita dulce ce te atrage. E ceva ce nu suporta niciun fel de teorie a conspiratiei si nici macar nu injoseste zambetul.
Aurul este incoruptibil in tacerea lui. Si-a facut din ea arma perfecta si mereu indreptata spre un scop destul de banal.
Linia de mijloc a tolerantei nu este pentru multi drumul ales. Intre cuvinte ce exprima nimic si tacere, diferenta consta doar in forta pe care o pui in cuvintele goale si lipsite de atingerea inefabila a sufletului si simtului.
Si atunci cand peste incercarile tacerilor se lasa o imensa singuratate verbul "a cauta" imbraca forma tranzitiva a dorintei de a sti ce sa faci in ipostaza de izolare voita.
Si atunci cand esti inzestrat cu darul de a gasi o singura persoana in intreaga viata care sa-ti simta aurul din taceri si profunzimea cuvintelor poti sa spui ca nicio clipa singuratatea nu mai conteaza....
Come on baby light my fire si apoi tigara de dupa .....cinismul este apanajul celor ce mereu stiu ce vor...

Ianina...

Cunosti plajele acelea cu nisip alb si multa umbra?
Nu trebuia sa te intreb asta. Zambesc si amintirile ma invaluie intr-un fior placut si lasciv.
La Capri...
Kiros se numeste. E un grec trecut de prima tinerete, jovial si pervers. A construit acolo mici casute din lemn cu strictul necesar. Intime si pierdute in umbra maslinilor si leandrilor.
Kiros este un barbat frumos, trecut de 50 de ani. Are mainile batucite de soare si sare, o privire conturata in ochii aproape negri este indulcita de ciocul alb atent ingrijit. Harul lui Kiros se concretizeaza in mancarurile pe care le gateste. Nu e nimic specific in ele. Totul este rodul imaginatiei si dispozitei lui fata de cei ce-i calca insula.
Lui Kiros ii plac femeile inalte, blonde, cu ochi albastri, femeile cu sani voluptosi si buze carnoase care sa le contureze privirile scaldate in dorinte greu de pus in cuvinte.
Intimitatea insulei iti da senzatia ca te afli intr-un colt de lume ce nu poate sa fie privit de nicaieri si totusi expus intr-un fel decadent si plin de dorinte. Se spune ca undeva, pe o stanca ce domina plaja linistita, Kiros are un loc in care mediteaza. Stiu ca el minte. Meditatia lui de grec trecut prin valtoarea pasiunilor nu este de fapt decat o lunga poveste a unui privitor rafinat. Din umbrarul lui de pe stanca priveste femeile ce se scalda in apa marii. Desi goale in fata lui, niciodata nu a putut sa "vada" totul.
Te-ai imprietenit cu el. Asta imi dadea o adevarata senzatie de placere pe care incercam sa o reprim pentru a deschide ochii spre perspectivele unor zile pline de surprize. Savurezi din plin povestirile haioase si uneori dramatice spuse intr-o engleza destul de stalcita. Kiros iti prepara mereu bauturi ciudate pe care le bei cu o curiozitate nedisimulata.
In dimineata aceea, usor adormit si plin de lene, te-ai indreptat spre barul din stuf ascuzand in tine o pofta de ceva aparte. Privesti imensitatea aceea albastra de apa si nu incerci sa cauti ce iti doresti. Ai senzatia ca daca lasi totul la voia intamplarii apa ce iti invaluie gleznele o sa fie cea care iti va implini dorinta.
Zambesti! Kiros te priveste si in coltul ochilor i se contureaza ridurile de expresie intr-un mod ce iti spune ca de fapt el stie ce cauti.
Te-ai asezat comod pe unul din scaunele inalte ale barului. Cu siguranta o cafea s-ar potrivi perfect. Fara sa spuna nimic, Kiros te serveste. Langa ceasca de cafea aseaza un pahar lung cu o licoare vernil ce invaluie cuburile de gheata. O privesti mirat. Grecul iti zambeste pe sub mustata si te imbie sa gusti. Iti explodeaza in gura o puternica aroma de menta amestecata cu o tenta de gin. Undeva in mintea ta e gheata. Te infiori si inchizi ochii. Tot trupul ti se scalda in ceva rece dar atat de fierbinte incat strangi pumnii pentru a retine in tine senzatia ce te invaluie. Il privesti pe Kiros. Zambesti. Nu sti inca ce vrei si nu sti ce vrea. Nu incerci sa afli. Te lasi usor pe spatarul scaunului si privesti marea. E o liniste sfidatoare si neintrebatoare. Vocea lui Kiros taie linistea intr-un mod care te face sa tresari....
- Ianina!!!!
Nedumerit, deoarece nu ai auzit numele asta pana acum pe mica insula, intorci privirea spre plaja inundata de soare.
E inalta. Picioarele lungi si armonioase. La glezna poarta o bratara din corali. Trupul ii e zvelt si uniform bronzat. Fata ovala capata stralucire datorita ochilor mari si verzi. Parul aramiu si lung, usor carliontat, ii cade greu pe spate. Ingheietura mainii drepte e infasurata intr-o bratara de piele pictata. Invaluita intr-un sarong de in, de culoare verde pal, legat deasupra sanilor, da senzatia ca e purtata de o adiere de vant. E aproape ireala, cu sanii fermi ce se misca liberi sub materialul fin. Buzele sunt conturate intr-un suras limpede ce dezveleste o dantura alba, frumoasa. Pe obrazul drept citesti umbra unei gropite ce apare si dispare in ritmul surasului.
Se apropie de tine Ianina si te invaluie intr-o vraja palpabila ce face ca gustul bauturii se se schimbe pe buzele tale uluite de frumusetea ei. Iti spune ceva in greceste. Nu intelegi dar glasul acela cristalin si jucaus te face sa tresari din nou. Kiros o cearta amuzat si tu nu intelegi de ce. Ianina zambeste si iti spune in engleza:
- Buna dimineata Armand! Nu doresti sa faci o plimbare impreuna cu mine?
Iti cuprinde mana in mana ei si te trage inspre mare. Simti cum trupul ii arde si cum fiecare adiere a brizei o mangaie si ii intensifica trairile. Apa ii inconjoara gleznele subtiri si atinge coralii din bratara. Sunetul frumos te face sa iti atintesti privirea spre gleznele ei. Te intrebi cum de pielea unei femei poate sa aiba culoarea aceea.
Ianina canta!
Canta ceva ce categoric nu intelegi. Pieptul i se ridica in ritmul melodiei si sanii frumosi isi cauta scaparea pe undeva. Mana ta strange mana ei. Miroase a mare si a scoici, a nisip si a soare.
Briza desface sarongul si privirea ta se opreste pe linia coapselor frumoase, cu pielea neteda, abdomenul plat si buricul ce ascunde in el o mica bijuterie rosie. Vantul ti-e potrivnic. Ii inveleste Ianinei trupul la loc.
Usor frustrat o tragi usor spre tine. Parul lung ii invaluie fata. Il adulmeci, il mirosi si il absorbi cu tot trupul. Nu poti sa definesti a ce miroase, dar simturile iti sunt starnite.
Ianina iti zambeste si citesti pe fata ei perfecta, neconditionarea. Citesti ardoarea si totala daruire si dorul acela imens de libertate. Intr-un gest aproape nepotrivit cu faptura ei delicata, Ianina arunca sarongul de pe ea si se refugiaza in apa marii.
Te uiti dupa ea, nu indraznesti sa mergi mai departe. Te gandesti ca m-ai lasat dormind....
Ianina e deja departe in valuri. O zeitate intrupata intr-o femeie pe care o privesti cu o dorinta nedisimulata.
Te arunci...
Kiros imi zambeste si imi toarna in pahar vinul rece. Umbrarul e acum cupola lumii. Imi ia mana in mana lui si citesc acolo in gestul acela toata tandretea pamantului si a marii.
Grecul batran si privitor...
Ianina! Cadoul facut pentru cei ce impreuna definesc fericirea totala si separat unul de altul reprezinta doar clipe de fericire intensa pentru altii...
Eu...aceiasi...
Tu si Eu...
O insula unde ai senzatia ca de nicaieri nu se vede...
E doar o senzatie....
　
　

Renata...

Parfumul stropilor de roua de pe petalele de trandafir intr-o dimineata racoroasa de vara langa nesfarsita mangaiere a parfumului nostalgiei ce inconjoara singuratatea dragostei.
Acest tablou il aveam in fata atunci cand am prelungit cuvintele de dincolo de nemarginirea simtului si nu m-am temut nicio clipa de tacerea din ele pentru ca ele compun versurile stropilor de roua ce se astern in suflet atunci cand totul se cufunda intr-o tacere abisala.
Aduc in causul palmelor dimineti rupte din tavalugul unei pasiuni neintelese si incerc sa strabat un drum din trecut spre dincolo de mine, atunci.
Un drum pavat cu spini de cactusi tociti de talpile goale ale copilului ce alearga nestiutor prin viata dupa un vis si intinde cu speranta mainile spre un cer ce nu-si defineste culoarea decat in curcubeul trairilor inalte. Se intreaba cat de scumpa e iubirea acelui vis plin de sperante sfasietoare.
O plateste in cuvinte, o incearca intr-un suflet sfasaiat de treceri pe langa mesteceni batrani si fosnitori.
Taceri in cuvinte si cuvinte tacute ce nu pot sa inmanuncheze in ele pasiunea.
Am simtit in decadenta acelui abis furtuna din mine pana in cele mai innegurate colturi ale unui suflet ce a incercat multe trairi.
Si-am deschis ochii de copil din sufletul meu. Mi-am vazut tainele si puterea de a fi intr-un fel anume. Am citit in ridurile timpului intensitatea cu care am pornit spre acele clipe insetate de nebunie. Am stiut in fiecare clipa masura dorintei mele si nemasura infinitului treptelor ce ma asteptau curioase.
Am urcat fara teama si goala in fata valurilor ce se izbeau de trupul si mintea mea incercand sa imi spuna ca drumul pana acolo doare.
Nu mi-am adus in vis nici trecut si nici viitor. Nu am gustat nimic inafara clipei tanslucide. Nu am masurat niciun spin si nu am incalcat ardoarea aromei din pasiune.
Am asimilat si am stratificat in timp clipele din care este construita fericirea fara sa pun in balanta opusa nicio greutate care sa-mi incetineasca pasii.
Renasti cand urci acolo.
Renasti cand acolo sus simti pasiunea cu care ti-a fost biciuita fiinta.
Renasti cand cazi in abis zdrobindu-te de urmele tale lasate pe stancile colturoase.
Renasti cand ridici capul din cenusa a ceea ce a fost ca sa poti sa simti pe buze gustul inefabil al pasiunii.
Necantarind, nemasurand...
Neconditionand!
Si atunci pasiunea nu moare. E acolo in tine mereu si asteapta sa ii arati din nou un drum in care ai aruncat samburii sufletului tau.
A fi gheata nu inseamna a nu arde...
A clocoti dincolo de gheata este doar o alegere...

Jocuri Anonime...

Rubensiene si venusiene, niciodata indigene.
Ratacite ratacind, nicodata invocand ci doar criticand.
Rima umilintei asezata pe diagonala unor fantezii niciodata imaginate dar mereu copiate. Mancand si analizand, somnifere cersind... in spume de mare si de acra valtoare.
Migrand si plangand pe umeri de nuferi rotunzi, mila implorand si pe oricine acuzand.
Metal intre dinti si mucegai cu zimti, imprastiat si reflectat in neuron deturnat....Offff Zeitati!!! ....cu bratele rupte, in marmuri abrupte!!!
Cruciada lombara lovita de bara, mistic sorbind si suferind...gerunziu perpetuu...analfabetul...
Chistoc de tigara aruncat intr-o doara, cu scrumul sortit sa fie-asuprit si murdarie-n gingasie...mi-e dor de genunchi si de rarunchi adunati in manunchi...
De silabe rotunde si desuet profunde, de mixturi impletite in vorbe-uneltite, de vantul de seara si giulgiul alb de vara... si blonde dezinvolte cu buze-n revolte si unghii rotunde, cu norme nebune in nopti albe de mure...
De curve stilate, de altii sondate si mereu inhibate....dihotomie in nebunie si sluj fara macheta, intr-o lume concreta.
Si-am ras lacrimand de interesul profund pentru stele ce ard in cosmaruri de smarald, de vieti imprumutate si masti asumate pe fete infierate de riduri pagane si iluzii de cadane....
Eu pot sa te-ncant si sa te descant, tu poti doar sa spui in tipat adanc cat esti de frant si de infrant...de viata, de trai si de tristul malai...ca un alai de dorinte fierbinti, platite de sfinti...si rupte in dinti...
Azi imi place dulceata de malin alb...

Moartea panzei de paianjen...

Priveam panza in razele soarelui.
O dimineata in care roua poposea sa hraneasca frunzele.
O dimineata in care niciun fel de intrebare nu tulbura starea de gratie, in care savoarea cafelei nu face decat sa improspateze starile ce plutesc in jurul meu.
O femeie complexa...
Putea spune asta despre ea. In anii in care experimenta fiecare parte a trupului ei niciodata nu s-a gandit ca asta ii poate aduce o astfel de profunzime.
Ciudat si contrar asteptarilor nu a ajuns in punctul de a spune ca nu mai gaseste motive de incercare.
In fiecare din clipele traite s-a creat un punct de pornire spre altceva. In fiecare trasarire a trupului s-a cladit o alta calatorie inspre ea, inspre abisurile acelea de care mereu e constienta si niciodata satisfacuta de cunoasterea lor.
O panza de paianjen...
Croita intr-un perpetuu periplu inspre trepte ce urca mereu spre un necunoscut dezirabil si oarecum inspaimantator, constienta in fiecare secunda ca orice treapta ce urca inseamna si o treapta ce coboara in neguri neexplorate vreodata.
Simteam asta in desavarsirea fiecarei atingeri de oamenii ce ma inconjoara. Spuanad sau tacand agatam de cer o dorinta neinhibata de cuvinte, de cele mai multe ori inutile in perceptia fata de ceilalti.
Mi-am intors privirea spre un dorit senin si am incercat sa imi dau seama daca intr-adevar eu croiesc panza de paianjen sau ea este croita in jurul meu.
Atractia spre cinism si nemernicie e o ispita atat de vorace incat uneori ai senzatia ca ceva in tine se frange daca nu atingi acele culmi. Mi le doream cu o sete inegalabila si mai doream sa palpez acele stari cu propriul meu suflet hoinar.
Una din clipe?
Acum zambesc, oarecum nonsalant, la acele clipe si zile cumulate intr-o lunga perioada ce se poate defini simplu ca fiind un haos aproape perfect.
O placere diabolica nascuta din aceiasi durere acuta m-a facut sa vad cu ochii mintii perfectiunea panzei ce se infasura insistent in jurul meu si facandu-ma prizoniera propriei mele dorinte.
Nimeni nu m-a legat mai strans de mine niciodata.
Senzatia pe care am trait-o nu cred ca imi va fi dat sa o pot pune in cuvinte care sa masoare reala ei intensitate.
Dependenta, acuratetea simtului, libertatea nemarginita in lanturile de fier ale unei perfecte custi de aur au intrecut cu mult imaginea cu care ne-au obisnuit paianjenii si constructiile lor aparent fragile dar atat de dure incat sa asigure hrana.
Asa eram!
Un prizonier intr-o temnita intunecata, lipsita de apa si hrana. O fiinta coborata in cele mai primitive ipostaze si hranita cu forta proriei mele alegeri.
Privit de afara acest context bizar ar putea sa inspaimante. Dar traind clipele in postura de insecta prinsa in panza aceea nimic si nimeni nu imi poate demonstra contrariul placerii. Legata in propriile-mi lanturi si umilita in placere nu imi doream decat sa pot sa vad dincolo de mine, dincolo de ceea ce inseamna o ferecare in libertate a oricarui sentiment.
Si unde sa reversi multitudinea de trairi?
Unii ar spune ca panza de paianjen ar fi fost foarte aproape si s-ar fi constituit perfect in tomberonul necesar in acele momente.
Nu am ales asta. Mi se parea extrem de banal sa ma folosesc de ceva atat de vizibil si disponibil. Mult prea la vedere si mult prea previzibil.
Am ales sa ma intorc la punctul initial de negociere dintre mine, insecta ravasita, si panza irezistibila ce imi dadea senzatia ca mereu urc. Decizia asta, neinfluentata de niciun sentiment palpabil, m-a facut sa tip cu regularitate ca nu pot desavarsi placerea neavand punctul stabil.
Nu e nimic stiintific in asta. Este un instinct de aparare ce are apanajul constientizarii ca de fapt daca nu hranesti panza aceea cu propriul tau spirit totul devine o mlastina ce pana la urma te inghite.
Mereu legata in libertate si mereu libera sa ma leg....
Nu e nimeni vinovat de asta. Ar fi absurd si inutil sa caut vinovatii.
O panza s-a rupt...
O femeie complexa...
Privirea albastra si senina e acolo. Cautand si dorind o libertate nemarginita in lanturi ce niciodata sa nu o faca prizoniera..."pe tine te urasc cel mai mult. Caci tu ma atragi, dar nu esti atat de puternic sa ma tii!"
　

O zi ploioasa...

“Nu este o virtute sa vrei, ci este o virtute sa stii ce vrei si cum vrei. Nu este o virtute sa iubesti, ci este o virtute sa stii cum sa iubesti liber.”

Privea mirata, cu mainile stranse la piept de parca nu voia sa dea drumul firescului din ea. Ploaia cadea implacabila sorbind din pamat caldura. O intrigau picurii uniformi si transparenti. Sub impulsul unui sentiment de razvratire a pasit in colbul ravasit de ploaie. Muzica din trupul ei lovea in ritmul inimii. A inceput sa danseze....

Radea in ploaia calda de vara incercand sa-si strecoare degetele printre stropii joviali ce o invaluiau. Nu se mai intreba nimic. Doar dansa, invartind pe varful degetelor lumea nebuna a perceptiilor. Isi simtea trupul inundat de apa simturilor si lasa totul sa se rasfranga in desenul aproape imperceptibil al privirilor din jurul ei. O camasa a vietii, din cel mai scump material, lipita pe trupul fierbinte….

Dintr-un colt al ratiunii o priveau doi ochi. O privire ce vorbea despre proteste si cautari, despre o liniste ireala si mai ales despre frumusetea unei carari ce strabate o padure renascentista.

- Ei, dar nu trebuia. Am zambit doar!

Totul se intampla intr-un ritm nebun, ca o cavalcada ce ii da senzatia ca este intr-un vis demult uitat. Ii place asta pentru ca nu trebuie sa gandeasca, fiind invaluita de placerea momentului.

Si-a desfacut palmele spre cer. Stia cum este acolo sus si refuza sa se mai intrebe de ce a incercat sa se inveleasca intr-o haina a sobrietatii de culoarea unui banal desuet. Cuvinte ce vorbesc, cuvinte ce tac, cuvinte ce spun….

O ploaie inchisa in sertare din care se ivesc pe neasteptate ochi de culori intense ce sfredelesc simturile. Isi daruia ploaia cu generozitatea fiintei care a strabatut un drum lung si plin de animozitati. Isi daruia dansul fara reprosuri si regrete. Primea darul muzicii cu o nonsalanta de gesturi ce parea sa abstractizeze totul in jurul ei…si zambea…mereu zambea…

Un tipat fara de inteles strabate norii grei.

Privirea ei albastra il percepe ca pe un stilet de gheata ce se afunda tot mai adanc in colbul batatorit de dansul picaturilor. Si apoi o tacere imensa in care nimic nu mai este formal. Mainile ii cad lenese pe langa trup. Camasa zdrobita si grea de apa respira aburii ce o inconjoara dandu-i puterea sa inalte privirea spre vocea calda ce improspateaza linistea. Un concret atat de bun si de inocent o face sa striveasca sub talpi pietrele din ganduri.

Ii este sete sa strige, sa vorbeasca, sa puna in versuri orice fel de simt asumat. Nu se teme de asta, se gandeste doar ca atunci cand va redeschide ochii cerul o sa aiba alta culoare.

Nu este fabuloasa.

Este doar acolo in momentul in care vocea aceea calda repeta la infinit muzica unei iubiri colorate…

Freedom...

Divine si pulsatile augmentine...
Incepusem sa cred ca starea de gratie si-a gasit un alt colt colorat. Si am ales un patrat. Nu din cauza faptului ca patratul se afla in proximitatea unei perfectiuni la care se raporteaza pana si filosofia. Ci pentru ca m-am gandit in acele momente ca fiecare latura a patratului poate sa insemne ceva, pornind doar de la o simplitate ce sta la baza constructiei numita om.


Ce vad?
Un chip ce reflecta interiorul. O armonie pe care la un moment dat o invidiam. In momentul cand scriu aceste randuri mi-as dori sa pot picta imaginea din minte. As porni de la o mare...
Un tumult de apa verde - azurie ce-si unduieste sub briza nonsalanta un vesnic dor. Ii uramaresti miscarea lasciva si te gandesti la razvratirea din intunericul adancurilor. Un frig aproape fierbinte ce lasa cu ingaduinta sa fie inconjurat de vietuitoare ce isi cauta lacasul de liniste si siguranta.
Ce aud?
Cobor pleoapele peste irisii obositi de uratul din jurul meu. Vocea calda si surprizantaor de puternica se revarsa in minte spunandu-mi lucruri atat de simple si de cunoscute incat momentul se transforma intr-un infinit pe care il poti palpa doar fara sa te gandesti. Tumultul marii se transforma in sunet armonios si egal cu zbuciumul din mine amintindu-mi cu inocenta ce uitasem cu mult timp in urma....sa nu ma pierd decat in propria-mi mare....
Ce gust?
Zambete dulci si cascade de note ce definesc simplitatea gandului care le impinge spre aroma de ambra a tenebrelor ce ma imping spre mine. Si atunci imi aduc aminte de after eight, ciocolata cu menta. Catifeaua ciocolatei amestecata cu racoarea mentei imi creeaza o stare in care orice forma geometrica se distorsioneaza. Micul meu univers se inchina usor in fata acestui melanj ciudat si opozabil. Pe buzele insetate de uitari se usuca sarea din apa...si tot buzele duc inspre mare sarutul nedefinit al starii de gratie ce se naste dintr-o liniste aromata.
Ce ating?
Un carnaj al propriilor mele forme geometrice. Si nu fug de asta. Savurez cu incapatanare statusul de luptator si mai ales impertinenta nociva de a vrea. Si atunci se iveste din neant mana intinsa spre mine care imi ofera sansa de a desena pe stampele timpului. Imi arata unealta usor roasa de timp care o defineste. Forta mainii ma pune in situatia sa decid, desi in acele momente haosul ma inavluie usor. E un fel de corespondenta muta si intrinseca intre mana intinsa si slabiciunea mea pentru adancuri.
Zambesc acum si imi vad starea de gratie in coama unui leu auriu in ochii caruia se scalda definitia unei alte geometrii a lumii....
Si e starea mea de gratie colorata....
Coltul intunecat a disparut in neantul pe care deja il cunosc...