1 noiembrie 2011

Copacul din lumea mea...


Doua luminite. Mici, calde si de o forma abstracta...
Ca doi meteoriti ce se pravalesc pe cer impinsi de cararile insorite ale unui cimitir pagan si opulent.
Le zambesc luminitelor si ma bucur ca un copil de existenta lor. Le caut si le spun povesti ca sa le intretin sclipirea. Povestile ma bucura si pe mine...
Eu am o lume a mea. O lume in care totul are culoare si nimic nu este ordonat. Un loc unde nimic si totul are contur si arome. Am nevoie de lumea mea.
La intrare e o usa din stejar. Lemnul poarta patina intemperiilor din timp. Nu are cheie si mereu e deschisa indiferent de anotimp. Pragul este usor de trecut si nu este nicio capcana.
Dar e lumea mea...
Am pasit pragul cu zambetul pe buze asteptand ca ea, lumea, sa ma invaluie si sa ma rupa de ciclicitatea ce ma inconjoara zi de zi.
Imi era sete de mine in postura asta si simteam ca toamna isi alina frunzele pe talpile mele calatoare. Nu simteam nevoia sa stiu unde sunt ci doar sa absorb caldura molcoma din strazile tacute si frumos impodobite cu covoarele aramii de frunze. Sa tip in gura mare ca imi doresc ceva infernal de dulce si apoi sa primesc confirmarea hazlie ca toata lumea stia de acea ciocolata, numai eu nu...
Sa vad turnurile de racire ca pe niste OZN-uri lucitoare in soarele diminetii si sa-mi imaginez zborul curios si caderea penelor de pe ele. Sa imi asez palmele pe pamantul obosit de vara si sa numar panzele plutitoare de paianjeni ce imi taie calea. Setea asta m-a impins sa povestesc multe franturi din mine in timp ce picioarele depaseau cu mult starea de plutire a unui balon colorat si plin cu heliu.
Nu m-am intrebat in acele momente de ce nu am observat oamenii din jurul meu. Se intampla rar sa fac asta, dar tot setea asta infernala si egoista nu mi-a dat voie. Si am lasat-o sa nu imi dea voie.
Am fost egoista si poate mult prea incantata de starea ce ma domina. Nu puteam sa conturez in acele momente altceva decat postura vie in care imi luam fara jena fiecare picatura de aer rarefiat, o ascundeam sub haina si fugeam ca un copil facand in ciuda tuturor ca eu am si ei nu.
Zambesc...
Negrul amestecat in lumea mea i-a adaugat un alt contur. Nu stiu care din starile cu care m-am confruntat a fost mai intensa si nici nu vreau sa stiu asta. Cand privesti de afara iti spui ca este simplu sa redai o traire invaluind-o in finetea de matase a melodiilor din care se scurg zambete nedeslusite. Sau ca incrancenarea cu care cauti pasii perfecti sa o asezi pe stativul unui dirijor batran si surd. Credeam ca nu se poate. Si cred si acum asta. Mangaierea cafelei si dorinta de a strabate cu pasi multi si marunti repertoriul unor gesturi atat de simple nu este decat un buchet invaluit in fumul albastru ce se topeste in catifeaua coniacului.
Un copac...
Deschid ochii limpezi din somnul ce ma acaparese. Ii vad conturul pe cerul nefiresc de cald al inceputului de iarna. Am senzatia ca in el s-au ratacit milioane de sclipiri argintii ce asteapta sa se pravaleasca peste lume. In acel moment ma gandesc doar ca am primit in dar ceva foarte frumos si ca pentru asta lumea mea nu a fost in zadar...
Ma fac covrigel si ma cufund iarasi intr-un somn la care altadata nici macar nu visam.
- Blondie, Blondie...
- Da Demon. Eu...
- Copilule marel...

3 comentarii:

Spune-ti parerea!!