Calatorii in simturi - Cum va place?

Rochia ii dadea o stare buna.
Ii mangaia trupul intr-un fel aparte si o facea sa-si imagineze ca pasii sunt rataciti in alta epoca. Nu pentru ca si-ar fi dorit neaparat perioada aceea, dar cu siguranta in acele momente se simtea la locul ei acolo.
Era deghizata!
Simtea cum rochia aceea neagra ii impune un alt ritm, cum o impinge sa spuna ce in alte momente ar fi parut ganduri necugetate sau impulsuri nefiltrate.
Declara!
Provoaca!
Si rochia o ajuta...
Trupul e acelasi, gandul e acelasi, simtul si dorinta sunt aceleasi.
Rochia e alta...
Se plimba prin multime cu un aer distant si voit rece. Atinge intentionat si trece mai departe afisand un zambet jucaus si rupt din adancurile ei fericite.
Se face ca nu cunoaste desi stie...
Se face ca poate desi nu stie...
Ochiul mintii transforma matasea neagra intr-un tumult rapace de forta.
Danseaza si isi potriveste pasii cu minciuna din jurul ei.
Canta in inima si rade la animozitatea aruncata la picioarele ei numai din simplul motiv ca rochia este spectaculoasa.
O muchie a cutitului perceptiei o impinge din ce in ce mai sus.
Gusta aroma provocarii din perspectiva timpului cand era stearsa si purta o pereche de blue jeans rupti si un tricou decolarat dar atat de moale pe pielea dornica.
Cum va place?
Cu rochie sau in jeans?
Machiata gotic sau zambind din toata inima?
Trupul si mintea poarta doar haine diferite....
Rujul rosu intens este doar conturul unei perceptii distorsionate a iluziei ca femeia nu vede...
Daca era numai de ochii lumii nu era necesar sa fie un adevar. Pentru ca nu avea pe cine sa supere o minciuna de conjunctura.
Nu putea sa fie o minciuna pentru ca anumiti ochi stiu adevarul.
Rezulta un adevar...pentru oricine are ochi sa vada...
Mana delicata mangaie petalele ofilite ale lalelelor de culoare mov.
Servetelul impregnat cu ruj cade in urma pasilor ei lasand doar semnul exclamarii cand usa se inchide si rochia se transforma in jeans-ii jerpeliti.
A incercat sa faca parte si din acest spectacol.
A fost cea mai buna.
Acum doar caldaramul ii masoara pasii striviti de gustul amar al unei minciuni de convenienta ce nu a folosit la nimic...

Calatorii in simturi - Eaa

Motto
Celor mai multi le lipseste convingerea. Pe cand cei mai rai sunt plini de o intensitate patimasa. W.B. Yeats

In momentele acelea isi dorea un abac. Nu pentru ca socotelile s-ar fi incheiat ci pentru a putea materializa franturile de amintiri in niste bile de piatra inofensive.
Absorbea prin toti porii toamna recenta si privirea albastra cauta in trecut panza marionetei uitata in mansarda si zborul ilar al unui fluture imortalizat pe un perete alb.
Cu un gest lasciv a lasat sa se desprinda dintre degetele lungi paharul in care coniacul se rasfata jucaus. Trupul, invaluit intr-o lene descendenta a schitat o miscare ce desena pe perete umbra nedefinita a dorintei.
Stia ca daca in acel moment inchide ochii, sub pleoapele obosite ar fi inceput sa se deruleze stampele fiorilor. Si mai stia ca isi va gasi cu greu cuvintele care sa razbata prin respectul pentru partenera ei alba.
Asa ca nu a inchis ochii. Coniacul ii zambea perfid din pahar in timp ce-si imprastia aroma in camera inundata de iedera din vecinatate.
I se parea un exercitiu bun sa-si croiasca visul cu ochii deschisi si sa lase toamna sa ii ravaseasca simturile.
Cu ochii mintii si cu degetele sufeltului povestea amintirilor a inceput sa se reverse peste masuta de sticla si bambus.
O rascolitoare sete de dincolo de ea a impins-o sa nu rastalmaceasca nicio traire.
Si-a amintit de femeia aceea de atunci pe care el o strangea in brate si ii soptea numele, iar el se daruise fara ca nimic sa-l mai retina.
Era un barbat puternic care aproape o strivea. Nu putea decat sa se agate de el, transfigurata de iubirea si pasiunea lui.
Nimeni nu a mai facut dragoste cu ea in felul acela. Era ceva ce ii depasea experienta. Simtea ca plutea deasupra propriului ei trup cu spiritul rasucindu-se intr-un dans sinuos, in ritmul pasiunii lui.
S-au agatat unul de altul in timp ce coborau tremurand spre nemiscare in betia mangaierilor.
A fost un moment de absoluta perfectiune....a fost o toamna...
Acum zambea amintirii. Trupul lenes picteaza umbre de degete insetate pe un pahar cu o licoare puternica.
Si-a aprins tigara...
Dintr-o data a simtit cum o coplesteste dorinta de a vorbi cu el.
Isi dorea sinceritatea lui, sensibilitatea aceea nemarginita invelita in zeci de straturi de marmura rubinie, generozitatea lui debordanta si lipsita de orice pata de egoism.
Dar el se afla la ani lumina departare. In tacerile lui zgomotoase.
Isi apartinusera unul altuia in intregime.
Acum?
O lacrima i-a brazdat obrazul alb. A simtit in momentul acela o umbra rautacioasa cum o invaluie, o creatura abstracta ce a venit sa-i spuna ca in timp au devenit proprietatea prea multor succesori.
E toamna...
Se revarsa in ea melodia frunzelor ce va sa cada si in anul acesta, amestecate in aroma coniacului ravasitor...

Scrisori in timp...dimineata

Refuz sa ascund!
O reminescenta de vara ce imi atarna la gat ca o piatra de onix prin care lumina isi rasfrange intensitatea.
Am adormit atat de tarziu incat pot sa spun fara tagada ca era prea devreme.
Am inchis ochii deruland in sertarele memoriei cuvinte potrivite pentru a descrie....
Trebuie sa recunosc ca starea de liniste ce ma domina acum nu este propice pentru a scobi cu sadism in tenebre uitate in timp. Pe undeva vrerea exista si asta m-a impins sa ma scufund acolo, in mine si departe de lume si sa deschid ochii in somnul ce ma invaluia cu perversiunea hotului ce intra in casa cand stapanii sunt acolo.
Am rascolit, cu ochii inchisi, in amintiri si am gasit acolo arta...
Simtul care te impinge sa creezi. Orice!
Zambet...desenat in caldura a ceea ce pluteste in jurul tau.
Conversatie...plinul de tine in momentele in care decizi ca stii ce sa faci cu singuratea.
Muzica...stropul acela de lacrima cristalina ce pleaca dintr-o regasire a cunoasterii.
Conformism...virgula necesara pentru a respira dincolo de banal.
Rigoare...o mana intinsa peste zidul aruncat in fata ipocriziei.
Atingere...doar zece secunde in care te prabusesti in palma ce se odihneste pe obrazul tau fara ca asta sa fie o slabiciune.
Tablou...cautarea imaginii ce a ramas in timp doar in sclipirea clipei.
Dorinta...as vrea sa descriu asta, dar cuvintele isi pierd sensul....
Si am adormit cu gandul sa-ti spun ca esti incredibil de usor de iubit, ca pana la urma nu este atat de greu sa fii suportat dar este cumplit sa-i fie omului dor de tine. Dar e bine ca tu sa nu stii asta...
Am sa mananc un ecler si asta chiar este o certitudine...

Hermeneutica iubirii la Platon...

M-a inspirat un rebel azi.
Printre munci prestate, shopping de bikini, frig si vant de mi s-au strepezit oasele in mine, vine acest tanar si ma face sa ma intreb.
Nu neaparat existentialist dar oricum la modul la care definitia normalitatii are un singur punct comun cu ceea ce traieste fiecare in particular: dejectiile tot la canal ajung pana la urma.
Intr-un mod, sigur bizar, azi mi s-a plans o gramada de lume de plictiseala. Cred ca schimbarea temperaturii si trecerea brusca de la slapi la pantofi ne afecteaza in sensul in care ne doare capul tot mai putin de chestiile marunte.
Consecinta a fost ca am cumparat sase perechi de chiloti desi nu aveam nevoie de ei.
Chestie de transhumanta neimpozabila pana la urma urmei.
Daca o sa decida mai marii ca se impoziteaza o sa rup fashul si o sa imi asez tendoanele la geamul marinimiei soldatilor ce nu cred ca in ziua de azi mai poarta AZP.
Dar sa revin la vagabonteala hermeneutica dintre mine si rebelul inspirativ.
Sunt o fiinta comuna?
Da, asta in cazul in care aceasta definitie ar fi universal valabila prin sabloane fixe.
Sunt o figuranta?
Nu toti suntem? Ca tot ne plac etichetarile puse in rame scumpe!
Sunt nebuna?
Categoric da! Motivele nu se pun la bataie pentru ca ar insemna omucidere si eu nu sunt de la protectia copilului.
Sunt proasta?
Indoi-m-as si n-am cui, indoi-m-as codrului. S-ar putea sa ma cred si eu pana la urma.
Sunt desteapta?
Se spune ca desteptaciunea este anexa inteligentei in care stocam informatia si o folosim la momentul oportun. Unde dracu e camara mea?
Sunt mincinoasa?
Cu asta m-am nascut si cu asta mor. Daca nu ar exista minciuna m-as plictisi si "detectivul" din mine ar fi un mos insipid si chior care sforaie noaptea pe urechi.
Sunt lasa?
Hmm, asta este echivalentul unei alegeri in raport cu dimensiunea conjuncturii. Pi e constant! Si cainii alearga in jurul cozii doar cand le este a manca iarba.
Sunt tupeista?
O oglinda sublima a unui fond intrinsec diamantin. Buna scuza!
Sunt bagaboanta?
Trebuie sa recunosc ca nu am stiut care este femininul de la "golan". Mi-a raspuns promt rebelul cu aplombul tineretii: bagaboanta.
Bagaboanta mereu castiga pentru ca are pe buze gustul vietii. Tinerilor, sperma se pune si in cazul asta asa ca sa nu ma faceti curva!
Sunt iubita?
Si minciuna isi are demnitatea ei dar, de la inaltimea tocurilor de 10 cm pe care le poarta iluzia, ma simt iubita. Dati voi cu pietre ca mie mi s-a rupt apa.
Ma uraste cineva?
In mod sigur ca da. Dar imi place asta pentru ca este cel mai curat sentiment. O sa ma bucur de asta si o sa scap de pupatul libidinos in cur!
Sunt extremista?
Hai ma lasi!
Sunt un nimeni?
Iubesc hermeneutica ta, omule! Nu e loc decat pe luna, nebunule!!
Amandinele au fost divine azi.
Imi sterg delicat din coltul gurii o urma de ciocolata orgasmica si va pup pe cerebel din lumea mea abstracta de chiloti mov si de cele mai multe ori inutili!

Amandina din pendulul gravitational sau sutul in cur academic...

Azi amicul meu de strategie m-a inspirat. Si asta trebuie sa o recunosc.
M-a inspirat prin simplul fapt ca mi-a cerut un raspuns clar la o intrebare abstracta. Da sau nu!
Componentele unui raspuns sunt invariabil sursa de siguranta pe care ne imaginam ca o constituim asteptand un feedback. Asta ca sa definim "sutul in cur" in termen academic.

Ca si fiinte umane avem componenta de perversitate necesara sa ne dorim sa auzim ceea ce vrem. Si astfel unele raspunsuri le dam in asa fel incat sutul in cur sa fie cel care ne convine, cel care ne creeaza iluzia unei confirmari, a unei pseudocertitudini.
Dupa ce amicul meu a plecat sa-si faca somnul de frumusete, m-am proptit in fata paginii albe incercand sa realizez cat de mare importanta au raspunsurile care, in mintea lui tanara, ne-ar da certitudini.
Avand un dezgust declarat pentru generalizari, iar locul acesta nu imi permite decat sa personalizez la nivel de teorie, ma rezum doar la experientele prin care am trecut eu, fara sa dau nume.
Acum am certitudinea ca mananc o amandina. Este prajitura mea preferata. Insa niciodata nu pot sa pretind ca am certitudinea ca o sa simt la fel mancand aceasta prajitura in zilele ce vor urma. Nici macar nu am certitudinea cand o sa mai mananc.
Dar asta categoric nu ma face sa nu sper ca savurand ciocolata topita in prajitura in alt moment nu o sa fie si mai intens.
Nu poti extinde aceasta teorie asupra oamenilor. Zambesc afirmand asta si facand o comparatie.
Indiferent cate momente intense am trait niciun om din viata mea nu a avut, cel putin pana acum, savoarea acestei prajituri.
Amandina nu ma va dezamagi niciodata si prin extrapolare nici oamenii. Asta atata timp cat imi doresc sa mananc, sa savurez, sa gust, sa sorb, sa dau intr-un mod neconditionat fara sa astept sa primesc ceva in schimb.
E doar o chestiune de alegere in a lua totul asa cum este fara incercarea criminala de a schimba, de a pune in cineva ceea ce iti doresti numai ca sa primesti un feedback iluzoriu care sa-ti construiasca zidul de siguranta.
Esti cel mai bun pentru ca simti asta in tine. Esti cel mai bun pentru ca vezi asta in reusitele tale si nu pentru ca ai pus intrebarile in asa fel incat raspunsul sa fie cel dorit de tine.
Sentimentele nu au culoare, ele plutesc in noi si dinspre noi. Si mereu o sa ne incurce in emiterea de teorii stiintifice in ceea ce le priveste.
Si totusi...
Miscarea de oscilatie este in esenta o proiectie liniara a unei miscari de rotatie. Corpurile care se rotesc isi pastreaza planul de rotatie.
In timp ce oscilezi in plan vertical, pamantul sub tine se roteste....
Unde este punctul de sprijin?
Doamne cat de perfecta este amandania asta:)))))
Somn lin tinere!

Prostitutie sentimentala de doi lei...

Prostitutia...
Hazard universal si definitie incompleta.
Nu stiu de ce m-oi fi trezit in cap cu ideea de a pune in cuvinte asta.
Cea mai veche meserie din lume. Simpla dar atat de complexa incat niciodata nu cred ca cineva a atins limitele intinderii ei.
O gasesti in toate aspectele vietii, difera doar imbracamintea.
Am momente cand apreciez starea ei pura.
Dezgolirea aceea de tot ce inseamna inhibitie si respectabilitate.
Nonconformismul din conformismul schimbului banal. Iti dau placere tu asigura-mi cornul si laptele ca sa pot sa imping imaginatia spre ceva ce nu ai gandit niciodata.
Cinismul cu care se varsa in vintre dorinta de exibare, de golire de ceva ce in simplul fapt este doar o necesitate fiziologica de ambele parti. Si la mijloc banul. Forta intrinseca ce conduce lumea.
Celor mai multi aspectul acesta li se pare fetid, josnic dar in sinea lor mereu isi vor pune intreabarea de ce face parte din viata.
Ma face sa zambesc mereu aspectul de prostitutie sentimentala.
Asta este si mama si tata prostitutiei in acelasi timp.
Inceputurile probabil ca isi au radacinile in nevoia noastra de a fi iubiti si acceptati. Insa tot ce e dincolo de aceasta nevoie trece sub semnul acestei prostitutii.
“Daca m-ai iubi”, “te iubesc dar…”, “nu ma iubesti cat te iubesc eu”, “eu te iubesc mai mult” si toata pleiada aceasta de bla bla-uri cu arabescuri de pseudointelepciune.
Cine are aparatul de masura al cantitatii si calitatii iubirii?
Sunt gata sa imi sacrific intreaga avere pentru el.
Consecinta?
Un ocean de prejudecati. O mare de oameni care cred ca detin intelepciunea necesara ca sa-ti puna etichete si sa presupuna despre tine, de cele mai multe ori in necunostinta de cauza.
Ei bine asta ma face sa rad in hohote!!Oameni care cred in posesia unei alte fiinte umane, oameni care cred ca individul se schimba numai pentru ca iubeste, oameni care cred ca in viata exista si alte certitudini inafara de nastere si moarte.
Daca sug pula sunt curva, daca nu o sug sunt frigida si daca mai am si tupeul sa spun ca imi place sa o sug…….nu vreti sa stiti cum sunt catalogata!
Culmea este ca acesti oameni isi permit sa judece. Culmea ingamfarii este ca acesti oameni nici macar nu au forta sa priveasca in ei cu sinceritate. Culmea este ca acesti oameni chiar cred ca ceva li se cuvine.
Cum dracu sa nu razi? Cum dracu sa nu te amuzi si sa nu privesti cu ingaduinta asemenea atitudini?
You don’t need eyes to see, you need vision!

Toamna...

Banalul inseamna sa poti zambi cand o calimara de cerneala se varsa peste "notite".
Exceptionalul este atunci cand zambesti stiind ca acele "notite" le porti in mintea si sufletul tau, indiferent cate oglinzi te mint.
Candva...
Amintirile o sa-ti insenineze ochii!
Candva...
Zambetul o sa fie darul tau!
Candva...
Te voi fi vazut profesor hranind setea lor cu tine...
Candva...
Numele tau o sa fie pe coperta unei carti!
Candva...
O sa mangai adierea vantului de pe campurile tomnatice zambind si aruncand spre cer dorinta de furtuna. Asa cum am promis...
Candva...
Dupa primavara si vara doar o toamna a acceptarii...
Eu, oriunde te vei afla...
.....anonimus...

Umbra...

Sunt prea obosita sa astern in cuvinte...
Doar zambesc si il ascult.
Cuvinte insirate inainte de vreme.
Inainte de mine, inainte de tine
Cu mult inainte de noi...

E umbra aceasta pe care
O semeni in sufletul meu,
Cu mila si trista mirare
Voi duce-o cu mine mereu.
S-apoi intr-o zi oarecare
In care-mi va fi cel mai greu,
Voi pune-o in vechi calendare
Duminica trupului meu.


Fiori prin mine umbla si nu am trebuinta
Te rog pe tine umbra sa redevii fiinta.


Flamand de iubirea intreaga
Pe vremi cu-amurg mohorat,
Cand zorile noaptea-si dezleaga
Ma satur c-o umbra s-atat.
Si sufletul meu te mai roaga
Magnetic catarg doborat,
Tu umbra tacuta si draga
Aseaza-ti fularul la gat.


O umbra se-nchide in mine,
O umbra prin mine trecu.
E atat de rau ca e bine,
A atat de mult "da" ca e "nu".
Bacovia-si iese din sine
Si rade in "a" si in "u",
O umbra in viata ma tine
Si umbra aceea esti tu.

Nicu Alifantis - Umbra


Daca nu ai fi fost, nu as fi putut sa te inventez.
Dar asa, esti!
Si mereu o sa ma reinventez in umbra...
Nici nu mai conteaza al cui este meritul.
Ti-am spus azi ca te iubesc?

Unul si aceiasi...

Am facut saptamana trecuta o mare greseala, desi la momentul acela nu simteam decat nevoia de a ma dezgoli, daca mai era ceva de dezgolit in tot amalgamul de trairi ce ma invaluie.
Conotatia de "greseala" nu este aceea vulgara. Trece peste definitia dictionarului. Tin sa precizez asta avand in vedere ca simbolismul imi este aproape dar, de foarte multe ori inutil in a exprima fara echivoc ceva.
De ce greseala?
Zambesc si acum la gandul ca a trecut foarte multa vreme de cand nu am mai scris o scrisoare pe care sa o semnez si apoi sa o asez intr-un plic asteptand cu infrigurare sa-si realizeze drumul spre destinatar. Are o savoare aparte gestul acesta. Tot timpul acela pana ajunge la destinatar iti confera niste senzatii aparte. Si cea mai intensa este aceea data de faptul ca e scrisa si trimisa si nu mai poti interveni in a sterge sau adauga ceva.
Iti creeaza o emotie aparte faptul ca pe parcurs ideile te invadeaza si constientizezi ca ai fi putut sa scrii si asta, sau asta. Ca ai fi putut sa stergi asta si cealalta. Dar nu mai poti. Ai primit chitanta cu suma aferenta expedierii si o privesti neputincios.
Am scris-o si nu regret asta. Chiar a fost ceva aparte....
Si iarasi intreb, unde greseala de fapt?
In faptul ca am tacut, in faptul ca am pus speranta si dorinta fara sa spun.
Si mai ales greseala pentru ca, in naivitatea mea sublima, am crezut ca dezgolita fiind pana in maduva oaselor celor mai mici se va stii cat mi-am dorit.
Nu pot sa ma hazardez in presupunerea ca s-a stiut dar s-a tacut. Nici chiar eu nu sunt atat de optimista. Si in fond imi port partea de vina si o recunosc.
Poate speranta sa mentina fantezia in aerul rarefiat al inaltimilor?
Da. Poate!
Cum?
Doar necoborand in banal. Femeia a coborat in banal, tu ai coborat in banal si invariabil m-am rostogolit si eu in haul a ceea ce detest cel mai mult: banalul!
Mi-am dorit-o cu toata forta mea de femeie, mi-am dorit placerea izvorata din forta a doi oameni care stiu si pot atunci cand vor.
Tacerea mea a fost consecinta tacerii tale. Fantezia a ramas aceiasi. Diferenta este ca eu acum nu-mi mai doresc femeia aceea.
E mult prea banal pentru gustul meu.
Fascinatia drumului pana sus o sa fie o noua incercare ce o sa-mi repuna fantezia la locul meritat.
Candva mi-ai spus ca doar eu am puterea sa aleg. Nu am ce sa aleg. Eu sunt tot eu, dorintele mele le cunosti mai bine decat mine uneori.
Ce pot sa fac?
Sa aleg o alta femeie care sa fie langa mine cand urc, care poate si vrea exceptionalul. Si asta da, chiar este o alegere!
Restul?
A ramas de mult in urma. S-a banalizat si s-a acutizat in acelasi timp.
Si asa cum scriam in scrisoarea fara intoarcere, printre randuri, nu oamenii se schimba ci conjuncturile.
Aceiasi, a ta, oriunde te-ai afla....