10 locuri in care as merge cu tine...

Azi m-am enervat. Stiam ca nu era cazul dar totusi am simtit nevoia imperioasa sa injur. In cel mai vulgar si racoritor fel posibil.
Apoi am renuntat si m-am gandit ca in fond si la urma urmei nu trebuie sa uit niciodata ca in jurul meu exista frumosul chiar si in pofida vointei mele sau a altora...
Gandul asta mi-a dat multe idei. Gandul asta m-a facut sa-mi aduc in fata starea de ieri seara cand sorbeam cu atata pofta din licoarea aceea catifelata.
Si pentru ca pot, mi-am adus starea de gratie inapoi gandindu-ma la locurile frumoase pe care ti le-as arata.
Cea mai potrivita imbracaminte pentru o calatorie in simturi este o pereche de blugi vechi, un tricou lalau pe care se citeste o varsta matusalemica, geanta aruncata in scarba pe umeri, aparatul de fotografiat si ochelarii de mioapa cu clip-uri de soare.
Soarele placut de toamna mi-a readus zambetul pe buze si culorile in suflet.
Pasind pe caldaramul osandit de vreme mi-am ridicat privirea spre cer si am inceput sa-mi imaginez ca imi esti alaturi in periplul asta nebunesc de simturi si arome...

Urcam spre constructia asta ciudata si radem. Privim pantofii ce trec pe langa noi si incercam sa atribuim fiecarei perechi o poveste zambitoare si plina de culoare. Intr-un fel este usor pentru ca luam in consideratie si picioarele care-i poarta, ceea ce aduce, in mintea mea, un tavalug de arome. Iti spun ca cei rosii am senzatia ca sunt facuti din dulceata de capsuni. Razi...
Ajungem acolo. Abia ne mai tragem respiratia. Concluzionam ca aventuri din astea la inaltime nu sunt facute pentru lenea noastra ancestrala. Ne asezam pe platforma de lemn si lasam picioarele sa atarne in gol. Sentimentul este de beatitudine avand in vedere ca sub noi misuna oamenii asemeni unor furnici harnice si ordonate. Ne admiram incaltarile. Radem. Suntem clar o pata de haos pe monotonia ce ne inconjoara...
Coboram. E mai usor.
Ma gandesc ca moleseala ce m-a cuprins s-ar disipa in Livada..
Iti aduc la cunostinta ca o se mergem acolo. Zambesti si imi spui ca nu ai fost facut sa te plimbi. Rad. In niciun caz asta nu ma opreste sa te trag dupa mine. In capul meu gandurile alearga. Nu e o fuga umana. E o fuga spre ceva ce vreau sa vad cu ochii mei si sa palpez cu trairea haotica de toamna. Ciudat imi este ca nu ma simt deloc vulnerabila...
Ajungem in Livada...

Frunzele deja gusta din aramiul toamnei. E placut. Ma gandesc totusi sa nu intind coarda si imi indrept privirea spre o banca asezata sub un castan tanar ce se unduieste usor in adierea vantului. Decid ca locul este potrivit pentru o scurta odihna si pentru a savura o tigara.
Ne apropiem de banca.

- Demon! Uite Dilema...
Razi. Deja imi cunosti gandurile.
Ne asezam pe banca. Impartim ziarul in doua si ne pierdem in elucubratii intelectuale tragand cu sete din tigara. Ne place sa aberam. Privirile imi sunt atrase de o femeie spectaculoasa. Poarta o rochie din casmir in culori estompate. Rochia e scurta, deasupra genunchilor, si se muleaza pe trupul frumos ca o mangaiere de briza intr-o vara mai mult decat torida. Si ea, femeia, e torida....
Cizmele din piele cu tureac lung ii scot in evidenta picioarele frumoase. Poarta la mana bratari din lemn de diferite culori si modele.
Ne privim si ne dam seama ca fara sa spunem un cuvant vedem acelasi frumos din femeia ce trece volatila prin fata noastra.
Frumoasa faptura....
Abandonam ideea de a ne mai continua lectura si decidem ca acum ar fi potrivita o bautura mai aparte. Gandul nebun ce m-a scos din casa isi face loc spre iesire si decid sa mergem unde aseara eu, in negurile mele, am poposit si am lasat o mica urma pe un perete ce de la departare pare rece.
Ramai putin surprins de decizia mea dar totusi ideea de incita, avand in vedere ca totusi esti curios ce am scris pe acel bilet...verde...

Ajungem la Cafeteca. Refuz categoric sa ma asez la o masa pe terasa. Vreau acolo pe scaunele acelea inalte de unde vezi cum curg licorile clientilor in diferite recipiente si iti poti imagina cam ce fel de om este cel ce o va bea. Un joc frumos ce ma face sa zambesc din nou si sa-mi aduc aminte de personajul masculin ce aseara nu-si dezlipea ochii de pe sanii mei. Cred ca si acum am urme...
Ne asezam acolo, cu spatele la trecatori. Doar noi si ciocolata fierbinte amestecata cu coniac si lapte. In minte imi vin melodiile tanguitoare din noptile in care somnul fugea de noi. Nu spun nimic. Degetele cuprind cana de ceramica fierbinte si esarfa verde isi flutura lenea pe scaunul de langa mine....
Imi cuprind in brate starea de gratie ce ma infioara si sunt constienta ca mi s-a facut foame. Iscodesc memoria, o starnesc si o provoc sa-mi spuna...
- Demon plecam de aici...
- Unde?
- Ai sa vezi. Mi-e foame...

Am plecat spre Festival. Nu stiu ce mi-a facut localul asta. De prima data cand am intrat mi-a mers la sufletel. E boem si e dadator de inspiratie. Prin fiecare por respira eleganta si bunul gust. Imi zambesc mie si te iau de mana. Vreau in momentul asta sa pasim amandoi peste prag. Inchid ochii pentru cateva fractiuni de secunda si imi imaginez ca port o frumoasa rochita din tafta visinie pe care o intregesc cu o pereche de pantofi cu toc inalt si subtire de culoare neagra. Siguranta care mi-o confera combinatia asta se reflecta in batista de la reverul sacoului tau. Deschid ochii si visul meu pluteste sub bolta inalta cu vitralii a localului. Muzica ma invaluie in mantaua ei perfecta si ne asezam la masa. Totul mi se pare rupt dintr-un film in care amandoi ne simtim personajele principale.
Sunt constienta de faptul ca la un moment dat iti dai seama unde imi fug gandurile. Iti povestisem despre hedonismul bailor de aici si acum savurez curiozitatea ta. Iti absorb gradul de incitare si expectativa mascata de paharul cu coniac pe care il duci inspre buzele insetate. Nu e o sete fireasca si normala. E o altfel de sete, pe care eu o simt in felul meu. Atractia provocatoare pe care o afisezi ma face sa-mi duc "amenintarea" pana la capat. Ma ridic de la masa si iti fac semn sa ma urmezi. O faci natural si degajat si ne pierdem pe culoarul ce duce la bai. Zambesc privindu-te peste umar. Ochii iti sclipesc numai a provocare si asteptare.
Intram...la femei...
Nonsalanta cu care ti-ai dus la capat gestul m-a uimit. Visul se contureaza in peretii cu tapet de matase in care sunt incastrate imagini de femei in diferite ipostaze. Departe de a fi decente...
Ne zambim si stim ca am putea duce totul pana la capat. Asta ne da o stare de volatilitate si siguranta. Imi iei mana si in urmatorul moment iti simt buzele in palma. Mi-ai spus totul cu buzele umede lipite de fiorii ce imi incearca trupul plin de culori...
Acum chiar ai vazut de ce totul aici se rezuma la senzualitatea nuantelor...
Ravasiti si cu foamea ostoita pasim de mana afara, in soarele ce si-a molcomit dogoarea. Ne transformam iarasi in cei doi calatori imbracati lejer si dornici de haladuiala...
Inca sub impresia a ceea ce am simtit incerc sa ies din hatisul trairilor si sa caut locul spre care sa ne duca pasii curiosi. Caldaramul mi se pare cooperant si ma las sa curg.

Imi amintesc ca imi doream sa-ti fac o invitatie si te trag dupa mine inspre teatru.
Razi si imi spui ca esti mirat ca am ales locatia asta. Te asteptai sa savurezi ceva mai intens.
Acum rad eu si ma gandesc ca este inutil sa te intreb de ce ai presupus...
Ajungem in fata teatrului. Parcul de aici imi place mult.
Iti arat afisul si rasul tau devine o cascada incandescenta ce incorporeaza in ea acordul.
Construiesc un alt vis. Un vis caruia ii caut loc in lumea ta in asa fel incat sa nu fie invaziv.
Decidem ca suntem doi boemi din anii 60 - 70 care pasesc in mijlocul unei lumi plina de stereotipii. Alegem sa cumparam bilete la stal. Eu consider ca de acolo o sa putem privi spectacolul snobismului...
Ne place. Savuram totul cufundati intr-un ras de care ne era dor...
Dupa incheierea piesei parasim teatrul cu sentimentul ca protestul nostru a avut un mare impact.
- Mi-e sete Demon!!
- Bem bere?
- Daaaaa...
Oare care ar fi cel mai potrivit loc? ma intreb in timp ce tu astepti curios sa ma decid.
Hmmmmmm....for sale...

De cand te cunosc mi-am dorit sa-ti arat locul asta. Cu siguranta acum ai sa intelegi de ce. Totul este din lemn. Peretii sunt tapetati cu carti de vizita ale celor ce au trecut pe aici in timp. Cojile de la arahide se arunca pe jos iar lumina este difuza si se amesteca, intr-un melanj perfect, cu muzica...
Masa din colt, din a doua incapere. Acolo e locul meu preferat. Acolo mi-am vandut ganduri si bucati din suflet in speranta ca o sa primesc inapoi o betie adevarata. Si tu cunosti asta. Ne asezam la masa si incerci sa-mi pui in cuvinte tacerile. Zambesc si tavalugul amintirilor porneste spre tine in timp ce cojile de arahide se prabusesc pe bodea.
Ne place berea si intr-un fel savuram ceva de dincolo de noi...
- Vreau sa te duc intr-un loc unde lumina si intunericul seamana cu un covor magic....
- Du-ma!
Stiam ca daca printr-un miracol as fi simtit si cel mai mic fior de frica nu te-as mai fi dus acolo. Simt locul asta ca pe ceva foarte aparte.
Incarcati de o stare de nostalgie plecam spre alte culori. Tacerea ne face bine. Ne tinem de mana si asta e suficient. Calcam pe urmele miilor de pasi ce vor fi fost pe aici. Adulmecam separat si impreuna ciudate povesti ce ne incanta mintea. Si tacem...

Gangul acesta ma doare de cate ori trec prin el. Aroma permanenta de vanilie e cu atat mai pregnanta cu cat nu stiu de unde vine dar este mereu prezenta. Zambesc si iti spun ca mi se pare locul in care te poti saruta in voie pentru ca te vede toata lumea. Razi. Asta ma face sa ma strecor afara din tacerea mea si sa ma gandesc ca de fapt este un moment perfect sa te duc in locul unde se bea cea mai buna Sangria...
Nu stiu daca iti amintesti ca ti-am povestit ca aici am inceput sa recitesc "Incestul" lui Anais Nin. E un loc de care vreau sa te indragostesti. Nu pentru ca eu sunt deja indragostita de el ci pentru ca mie mi se pare ca in tot haosul simtirilor tale l-ai creat. L-ai creat din taceri si pasiuni, din revolte si linisti, din lacrimi si zambete. L-ai creat ca sa-l poti darui lumii. Iar eu cand l-am vazut prima data am simtit asta.

Bistro de L'Arte...
Masa din dreptul geamului. Imi strangi mana in mana ta. Nu stiu daca asta este o confirmare a ceea ce am simtit eu cand am trecut pe aici, nu stiu daca gestul asta atat de mic inseamna ca vezi ce am vazut eu, dar stiu cu siguranta ca muzica imi place mult...
Ne zdrobim buzele in paharele cu Sangria si totul ne impinge sa filosofam pe teme abstracte. De la inexistenta lui d-zeu si pana la inexpugnabila Anais...
Ma simt ca si cum in aceste momente ne ducem respiratiile intr-un balon perfect de sticla si refuzam sa mai ascultam zgomotele din jurul nostru...
Lemnul localului imi pare fierbinte iar lumina aceea difuza imi sparge pupilele ca un semn ca imi este cald in mine...
Si bineinteles o pofta incomensurabila de ceva foarte dulce. O sa razi, evident si o sa ma intrebi: Iarasi?
O daaaa... e acel o daaa...
Parasim localul si mergem pe straduta ingusta. Stiu ca la capatul ei ma asteapta un adevarat festin pe care, trebuie sa recunosc, l-am mai savurat, dar de care niciodata nu ma satur. Starea mea te amuza desi sunt putine dulciurile ce iti sunt pe plac...
- Aici Demon!!!!

Cand am venit aici prima data am ales sa fie intr-o dimineata in care sa-mi savurez cafeaua in alt loc. Acum...
Aceiasi Doamna frumoasa ne zambeste din spatele muntelui de dulcuri. Este imbracata intr-un costum national sasesc, care se numeste dindel. Pare rupta dintr-o carte ilustrata de povesti pentru copii cuminti.
Am ales sa luam cate o cafea si o prajitura din branza de vaci si fructe de padure. De ce este aici totul aparte? Pentru ca fructele din prajitura sunt proaspete. Le simti aroma incarcata de soarele toamnei si ai senzatia ca iti explodeaza in gura si in creier un adevarat caleidoscop de culori nescrise vreodata...
Iti place aranjamentul terasei si imi ceri sa-ti povestesc cum il vad eu. Iti zambesc si povestea mea prinde cu totul alt contur decat te asteptai. Adica ceva foarte simplu. Decorul imi da senzatia de liniste, de jumatati reintregite, de pasi iscoditori si de caldura...
Nu m-am inselat nicio secunda. Din nou am savurat un festin si mi-am satisfacut foamea de dulce...
As fi vrut sa-ti pot spune ca ce urmeaza a fost pur intamplator. Dar nu e asa. Stiam ca o sa se intample insa nu stiam daca o sa gasesc masina perfecta.
Te simt oarecum obosit si ma gandesc ca ti-ar prinde bine ceva mai in alt fel...
Zambesc si ma joc cu zambetele. Stralucesc intr-un fel aparte si imi doresc vant de seara in par si pe obraji, imi doresc spatii imense si ganduri razlete aruncate in neant, ape limpezi in care eu cu mine sa scaldam totul....

- Urca Demon! O sa conduc eu!
Esarfa verde zace in poseta si totul s-a transformat in culori si zambete.
- Blondie, blondie...
- Da, Demon, eu...
- Tu da....

Nu-i asa ca pantofii astia albastri au o poveste verde? Eu stiu sa desenez un zambet :)

Verde...

Ma simteam sufocata intre peretii casei. Aveam senzatia ca trairile de ieri fug de mine. Nu doream sa pierd din mine nimic.
Am iesit...
Pe strazi...
De data asta tacerea ma irita. Simteam ca isi arunca peste mine valul acela cenusiu din care nu poti realiza nimic. O simteam ca pe o panza de paianjen ce incerca sa ma cuprinda in ea si sa imi sece toate gandurile colorate.
Nu mai aveam nici macar energia sa-mi refuz revoltele care mocneau in sanul hranitor al negurilor ce isi faceau loc spre iesire.
Eram pe punctul sa revars pe obraji suvoiul de lacrimi reci ce imi juca in ochi.
- De ce nu ai sunat?
- Am sunat dar mi-a raspuns mesageria vocala...
Tumultul de neguri s-a retras. Ii simteam forta cu care isi ascundea revolta. Nu puteam sa inteleg cum negrul ma face sa vad culorile incandescente si nici nu aveam de gand sa imi explic asta. Am lasat totul sa curga spre dorinta de a manca ceva atat de dulce incat sa-mi inunde creierul. Eram sigura ca asta ar fi facut ca tot cenusiul sa dispara speriat in colturile cele mai intunecate ale zvarcolirilor mele.
Am pornit pe strada pietruita si lucioasa incercand sa imi aminetsc locul potrivit pentru vocea ta adanca si dorinta mea de dulce.
O daaa....
Cafeneaua...
M-am asezat la bar. Lumina aparte mi-a incalzit starile. Imi doream un amestec catifelat, dulce, ametitor. Dur si fin in acelasi timp.
Nu am cerut o recomandare. Am ales fara sa ma gandesc decat la senzatia ce ti-o poate da ciocolata fierbinte amestecata cu coniac si cu lapte....
Cana de ceramica, de culoare vernil, era mai fierbinte decat continutul. Am sorbit cu ochii inchisi. Licoarea de catifea s-a scurs in mine invocand fiecare celula amortita de negrul ce a incercat sa ma copleseasca.
Am zambit...ti-am zambit...purta o esarfa verde si ochii ii sclipeau in mii de scantei ce se asezau pe varful pantofilor cu toc inalt...
Si de aici totul s-a preschimbat intr-o pictura multicolora si abstracta. Simteam cum inspiratia ma inunda si in jurul meu totul a inceput sa vorbeasca.
Iti sopteam ce vad in jurul meu.
Chipul ei mi se parea total nepotrivit in decorul cafenelei. Fata ovala, incadrata de parul aranjat intr-o tunsoare moderna, imi amintea de o frantuzoaica macinata de regrete. Dar are ochii mari si expresivi desi buzele nu ma atrageau deloc. Parea o gura neterminata si care refuza sa exprime senzualitate. Sanii, zgribuliti de frigul de afara, mi-au evocat merele acelea crude de vara ce sunt moi desi par tari.
Am concluzionat zambind ca nu mi-as dori o asa femeie....
Starea toxica a disparut cu totul in povestirile despre locuri unde as vrea sa...
Calatoria asta mi-a dat inspiratia de a lasa, pe peretele dedicat biletelelor cu mesaje, o urma a trecerii mele pe acolo.
Verdele m-a invaluit si m-am departat cu amintirea licorii ce facea acum cercuri haotice in jurul buricului strigandu-si dreptul la simtire.
- Sa nu adormi Demon...
- Nu adorm Blondie...

Primul fum...

Cu o voce stinsa am murmurat somnul ce ma razbea incet, incet...
Pleoapele au cazut cu zgomot peste irisii curiosi.
In fractiunea aceea de secunda mi-am dorit un vis frumos care sa ma faca sa raman, chiar si pentru cateva ore, intr-o lume in care sa ma odihnesc.
Am adormit...
Fara vise, fara chirciri si fara efort. Ca o cadere intr-un hau pe care mi-l doream cu ardoare si care refuza sa ma primeasca.
Si apoi dimineata...
O incantatie de toamna ce-si varsa peste lume frunzele ratacite in soarele bland.
Gustul cafelei si primul fum din prima tigara a zilei, pe pervazul ferestrei ce imi pune la picioare o lume pestrita.
Chiar daca in acele momente mi-as fi propus sa nu fug in lumea mea, nu as fi putut. Strangand pe mine halatul gros am inchis ochii si am ratacit printre multele imagini ale trecutului.
Chipuri, sunete, suflete, locuri, trairi, simturi in trairi si doruri...multe doruri.
Pentru ca priveste lumea intr-un fel anume nu cred ca ar fi fost motivul de a-l iubi.
Pentru ca ma priveste intr-un alt fel anume il urasc.
Pentru ca...
Mainile cu degetele lungi si armonioase ce imping senzatia de forta in fiecare mangaiere sunt acele amanunte care ma fac sa-l iubesc. Chipul, atat de limpede si cald din momentele in care buzele ratacesc pe randuri de poeti morti din motive banale, e acel ceva ce ma infioara. Ochii atat de negri in nemarginita furie a unei neintelegeri ce m-a facut sa-l privesc cu atat de mult curaj sunt acei ce ma fascinau.
Rasul si plansul cuprins intre tample injosite de alegeri gresite sunt acele ce ma faceau sa devin calina.
Slabiciunile atat de putine si totusi atat de statornice sunt cele ce ma faceau sa inteleg periplul deznadejdii.
Geamatul de placere din urma atingerii, respiratia sacadata si fierbinte din atingere, sarutul si nemarginirea neadaptarii sunt acele ce imi dau viata fara sa traiesc in trecut...
Alegerea mea este pedeapsa mea pentru mine...
Nu pentru ca exist, nu pentru ca iubesc, nu pentru ca traiesc dupa toate astea, nu pentru ca sunt vie si vesnic o calatoare, ci pentru ca acel contur inefabil al acelor clipe a fost perfect raportat la mine....E EL...
Pentru ca pastrez in mine frumosul acela.
Am deschis ochii si am privit strada prin fumul albastrui al tigarii.
Am stiut atunci si stiu si acum ca am atins si am trait acel vis.
Cuprind in brate dimineata de toamna cu soare blajin si aroma de covrigi cu susan. Imi termin cafeaua si ies in lume zambind starii frumoase din ochii mei.
Buna dimineata, Demon! Am dormit!
Buna dimineata, Blondie...eu nu...

Filtru de aur...

M-ai scos in lume ca pe o tarfa de lux.

Deliberat...

Voyeur-ul din tine isi cerea in acel moment dreptul la a savura ceva ce s-ar fi putut, intr-un fel sau altul, sa ramana pentru cateva secunde gravat in memorie. Stiai ca stiu asta si mai stiai ca niciodata nu as fi acceptat asta daca pe primul loc nu era placerea mea intr-o astfel de ipostaza. Aproape de fiecare data imi explorezi tendinta asta spre...

Nu te-ai exprimat in cuvinte. Si acum, pregatita sa ma indrept spre localul indicat de tine, imi rasuna in minte intensitatea cu care spuneai...taci...taci...

Zambesc si intru in local. Mirosul pregnant de ambra imi inunda narile umede si lumina difuza ma face sa ezit cateva clipe. Refuz sa ma inteleg de ce am acceptat pentru ca, probabil daca as face-o, as renunta imediat. Te privesc. Esti sprijinit de bar intr-o atitudine mai mult decat degajata. Sacoul din stofa fina si lejer, combinat cu o camasa de culoare inchisa, imping privirile spre mainile frumoase. Zambetul, in momentul in care ma vezi, se transforma in cea mai intensa imagine a sarcasmului si nu poate fi indulcit de sclipirea din ochii negri. E un amestec de furie si imaginatie care face sa se simta in jurul tau unde asemanatoare socurilor electrice.

Asta ma amuza si in consecinta zambasc ducandu-mi la buze degetul aratator ca si cum ti-as sugera sa taci. Nu pentru ca in acele momente te-ai fi exprimat in cuvinte, ci pur si simplu pentru ca fiecare fibra din trupul tau vorbeste.

Nu mi-am permis sa port ceea ce tu ai sugerat deoarece stiam ca nu mi se potriveste. Am ales eu si gestul asta ma face sa ma simt mult mai sigura pe mine in ipostaza de tarfa de lux expusa prin voia ta si alegerea mea. Rochia neagra din bumbac fin, mercerizat, imi mangaie trupul si pielea mi-o simt fierbinte si alba. Pliul, destul de larg, al rochiei aproape ca nici nu se observa in ritmul pasilor. Pantofii cu toc inalt si foarte dcoltati imping gambele sa se arcuiasca ferm si copasele sa muste cu sete din ciorapii fini de matase ce isi prelungesc senzualitatea in banda de dantela.

In rest nimic...

Doar piele cu miros de migdale incalzita de fiorii ce se strecoara in mine prin sita ochilor tai revoltati de nesupunerea mea.

Incerc sa aleg cat mai repede locul unde ma voi aseza. Ma tenteaza scaunele inalte din lemn de la bar. Mi se par un refugiu in fata maniei tale dar si o apropiere aproape revoltatoare.

Aleg...

Ma indrept spre bar, de data asta pasind in cu totul alt fel. Pliul rochiei se desface revoltator si coapsa se expune marginita de dantela neagra a ciorapului. Senzatia pe care mi-o da materialul rochiei pe piele ma impinge sa-mi umezesc usor buzele cu limba si ochii mei capata o culoare aproape diabolica. Machiajul gotic se estompeaza sub presiunea buzelor rosii si dintii se infig in ele cu sete. Iti privesc mana ce tine paharul cu coniac. Stiu ca in momentul acela pofta ta de sange este aproape palpabila si strang mai tare buza vinovata intre dinti. Acum sunt vinovata de adevarata nesupunere si gandul imi zboara spre pedeapsa ce o merit. Insa nu imi permit mult sa zabovesc gustandu-mi sangele cald si dulce amarui. Ajung langa scaunul de la bar. Ma intorc cu fata spre tine sfidand orice fel de regula a supunerii...

Ma ridic pe scaun impingandu-mi sanii plini spre revolta ta in constanta crestere. Zambesc lingand de pe buze firicele imperceptibile de sange uscat. Ma asez comod si piciorul drept, incatusat in pantoful perfect, trece lasciv peste celalat odihnindu-si respiratia pe coapsa stransa in ciorap. Sunt constienta de faptul ca paharul din mana ta nu este decat un mic obstacol dar totusi gestul tau ma uimeste si ma face sa strang coapsele intr-o fractiune de secunda in care am senzatia ca ma pierd. Degetul tau aratator s-a cufundat in licoarea catifelata si miscarea lui mi se pare revoltator de calma in comparatie cu scanteile din ochii tai. Acum zambesti dar sarcasmul a pierit undeva in amestecul acela de fum de tigara si ambra decadenta.

Degetul pareste paharul si il asezi pe buzele tale. Iti simt acum pe limba gustul ametitor si degetele frang in ele neputinta de a linge totul de acolo. Stii ca acum ai nascut in mine o frustrare pornita din nesupunere. Si totusi iti expui mai departe dorinta aceea cruda ce ma determina sa imi cuprind sanul in palma si sa strang violent carnea rapusa de revolte. Aproape ca imi scapa pintre buze tipatul de placere si dintii raman consternati in imposibilitatea de a musca cu sete.

Imi mut privirea pe mana ta. Imi dau seama in momentul asta ca paharul va deveni ceva ce doar tu iti poti dori.Se sparge brusc im mii de cioburi cristaline si licoarea se revarsa cruda printre ele atingandu-ti palma ranita. Sangele cald si impins de alcool se rezvrateste in cadere si deseneaza pe bar imense pete vii ce par sa se miste asemeni mercurului. Pe fata ta nu se vede nimic. O sclipire intensa in ochi ma face sa tresar si sa imi readuc aminte ca sunt in public. Zambesti la regasirea mea...

Nu te decizi daca sti sau nu...

Asemeni unui arc scapat din stransoare parasesc scaunul barului si pasii ma duc spre tine.

Privesc hipnotizata sangele de pe lemnul valoros al barului. Ma atrage ca un magnet imens. Mana ta se misca incet. Strange si elibereaza picaturile lente, le da forta si le contureaza in pofta mea infinita.

Imi simt trupul violat de privirile celor din jur desi nu vad in fata mea decat ochii tai ce spun...taci...taci...

Sunt langa tine. Lipita de camasa impecabila, cu sanii flamanzi si buzele uscate de setea infernala a gestului ce mi-l doresc de mult viu. Imi cuprinzi gatul cu mana cealalta. Atingi usor si cautand catifeaua din carotida ce-ti palpeaza in palma. Cunosti fiecare impuls si mai ales cunosti setea incomensurabila ce ma face sa trec dincolo de mine si sa ma expun...

Docila ating...

Fiecare picatura cazuta acolo, calda si rece in acelasi timp. Amestecata cu aroma coniacului perfect echilibrat, dulce amaruie si rosie. Buzele imi vibreaza si dintii incoltesc in ele samburi de fiori pe care nu i-am mai simtit pana in clipa asta. Gust si apoi beau din propria-mi dorinta. Incerc sa ma satur dar mana ta ma opreste. Insangerata!
Intr-un gest ce sfideaza calmitatea imi cuprinzi obrazul in palma si degetul mare imi striveste buzele de dinti apasand in mine si ultima farama de echilibru. Nu mai am nici picul acela de vointa de a inchide ochii. Buzele ti se apropie si mai mult de respiratia mea sacadata. Iti atingi degetul cu ele si apoi iti treci limba peste buzele mele. Simt ca explodez in milioane de culori ce se rasfrang pe negrul ce ma inconjoara. Sfidez fiecare traire printr-o replica ce-mi imortalizeaza mintea undeva departe de toti cei ce ma inconjoara...

Vocea ta in dreptul urechii ma aduce de acolo voit si intens.

- Nu sunt nici calau, nici condamnat! Sunt pedeapsa...

True story...

Zidul e acelasi. Poate cu mai putina tencuiala.
O alta toamna deja. Frunzele isi schimba infatisarea...
O alta noapte trecuta fara ca pleoapele sa se uneasca in somn.
O alta dimineata in care racoarea isi face loc pe fereastra deschisa.
O alta cana cu o cafea arzanda si o tigara sprijinita pe scrumiera timpului.
Cenusa...
Derogare de la simtul intens al verii, recurs la procesul vinovatiei si plata in avans pentru durerea ce va sa fie.
Un inger slut s-a asezat pe felinarul ruginit si isi roade unghiile cu indarjire, ignorand forfota din jurul lui.
E absent prin prezenta lui plina si colorata.
O sete de teama ma invaluie azi. Ceva atat de intunecat incat ma face sa cred ca aproape imi beau propria-mi sete.
Repros sau ateism?
Lucifer, cel mai iubit dintre ingeri...
Bine sau rau?
Lilith cea mai iubita din femei. Cea primordiala intoarsa cu fata spre crima...
Mit sau realitate?
Doar alegere si o sete neinfranta de a masura durerea.
Zilele trecute m-am intors in timp. Am palpat in cuvinte simturi incatusate in colturi pe care le stiam. Incercam cu disperare sa cantaresc. Sa gasesc unitatea de masura cea mai potrivita ca sa redau intensitatea.
Am ramas acolo agatata palpandu-mi sufletul acru si calator in dorinta de a lasa se se vada.
Poate ca in clipele acelea a fost o incapatanare de copil, sau poate numai un regres. Dar am vrut cu toata fiinta sa fie sublimul, sa fie alegerea aceea care sa arunce peste lume mutenia cuvintelor mari.
Vinovatii ce nu ne apartin. Luate haotic pe umerii deja incarcati de vina existentei. Un spectacol ce in alte circumstante ar trebui sa starneasca teama, nu face decat sa ma umple de un dezgust profund.
Inlatur starea de nimic si privesc frunzele ce isi schimba infatisarea. Ingerul slut ranjeste si arunca in oameni cu inele de piatra ivorie. Amintiri sfruntate si purtate pe degete ce nu vor mai bea de acolo niciodata. Pentru ca au spus un NU machiavelic.
Nu intelegi?
Durerea e durere si fara regrete.
Nu intelegi?
Durerea fara de regrete e mult mai violenta. Nu are limite si se compara doar cu intensitatea sentimentului ce a nascut-o. Acolo e singurul egal plauzibil si fara de repros...
De ce Demon?
Pentru ca pot, Blondie...

Love her Madly...

Ma intrebam adesea de unde vine echilibrul unei fantani...
Mi-am intors privirea spre punctul acela maxim in care am simtit setea.
In primele clipe nu am vrut sa privesc decat limpezimea si pietrele curate din apa aproape inuman perceptibila. O apa rece care iti taie respiratia cand o atingi, o apa ce isi aduna puterea din alte ape si apoi daruieste cu dezinvoltura unui singur loc. E locul acela unde si-a sapat propriul culcus. Unde se simte intreaga si implinita in toate segmentele de memorie pe care cei de afara nu le percep decat superficial.
Am ridicat privirea albastra ca sa pot multumi unui necunoscut pentru ptivilegiul de a atinge, de a palpa si de a mangaia locul acela.
Privirea si pasii au trecut subit de la cimitire anoste si seci spre taramuri uscate si pline de praful grohaitor al renuntarilor. Au strabatut apoi mlastini urat mirositoare incercand sa evite scufundarea in pamanturi miscatoare de o atractie fatala. Gandul era acolo cu ei, cu pasii amortiti de insecte crude si negre ce abia asteptau sa-si ostoiasca foamea de verde.
Apoi o liniste amagitoare a amestecat sireturile pantofilor lasand speranta ca locul acela sa fie complet.
M-am descaltat la intrare. Nu imi doream sub nicio forma sa pangaresc locul in care apa, devenita lina, isi spunea povestea singuratatii acceptate si utile.
Imi era sete. Voiam sa sorb totul ca apoi sa pot sa raman in memorie cu luciditatea locului acela inconjurat si pazit de negura deasa.
Stiam ca in clipa in care o sa ating cu buzele si cu gandul apa aceea, o sa stiu....
O sa stiu de ce nevoia ei de a acumula lumina trece prin forta cu care imparte umbre si cosmaruri de neinchipuit
O sa stiu ca fiecare parte din mine se va rupe in mii de cioburi casante ce isi vor primi dreptul la intuneric pentru a putea straluci.
O sa stiu de ce fiecare picatura de viata din mine se va fi scurs in smaraldul adanc al apei linistite.
Si atunci apa mi-a vorbit...
In taceri, in culori, in cuvinte de dincolo de o lume perceptibila, in povestiri aproape cantate de o melodie vie si de foarte putini cunoscuta.
Si atunci apa m-a lasat sa cred mai departe...
In lacrimi, in zambete, in mangaieri de clape de pian lasat pe un taram privilegiat.
Si atunci apa m-a lasat sa vreau...
Alte taceri, in alte lacrimi, in alte zambete si in alte muzici neintelese dar curgatoare.
Si atunci apa m-a lasat sa curg...
Din lumina in intuneric, din liniste in sete, de sus spre atat de jos incat abia am putut respira.
Si atunci apa a tacut...
In miez de noapte cand ielele se scalda sub luna plina inganand melodia unei seductii fara margini.
Cand o sa intorc spatele apei o sa stiu ca fiecare fir de teama din mine o sa moara asfixiat in dementa unicului loc unde ea poate sa verse acumularile din anii ce vor fi fost plini.
Si atunci probabil o sa pot dormi...cand va fi fost un ras in somnul limpede al unei ape ce nu isi gaseste iesirea din intuneric...
Dormi Blondie?
Nu Demon...desi astept asta de secole...
Dar tu trebuie ca sti. Esti mult mai batran decat mine...
　

Kill me if you dare...

O unda de soc a ruperii neputintei?
Cretina intrebare.
Utilitatea volatila a mainilor legate in catuse se rezuma la faptul ca iti dai seama mai acut cat iti este de sete.
Limita asta a suportabilitatii proprii nu ma face decat sa cred ca pe undeva umanitatea isi are si ea rostul ei.
Constructia unui suflet negru este egala cu Taj Mahal-ul din fiecare dar la proportii mult mai mici. Nu ne permite buzunarul sa punem in marmura atatea trairi.
Ma plimbam azi pe o carare ce duce spre un izvor. Praful de pe caldaram mi-a dat de inteles la un momentdat ca nu e bine ce fac. El, praful, nu poate decat sa separe in bine si rau. Nu il duce constiinta mai mult chiar daca inteligenta ii este suficienta pentru a emite unele sentinte.
E atat de simplu sa spunem ca nu suntem intelesi. E un refugiu perfect si o amagire perpetua.
Ne ascundem in spatele plugului care ne ara trairile numai pentru ca avem senzatia ca fierul nu poate sa fie infrant.
Alta idiotenie!!!
Rugina s-a nascut tocmai din aceasta cauza. S-a inrudit cu rabdarea nemarginita de a macina.
Nu stiu de ce am ales fierul si rugina. Poate din lene sau doar din nevoia de a masca ochii deschisi spre ceva ce presupun ca nu o sa inteleg.
Cat de complicat poate sa fie sa accepti ca iti asumi sansa sa fii strivit de peretii unei acceptari si sa astepti sa-ti curga pe nas sangele unor definitii neconditionate?
Intre principiul corpului scufundat si perpetuum mobile nu sta decat pariul cu acel perpetuum mobile de speta intai.
Corpul scufundat este conditionat de existenta unui recipient si a apei. Perpetuum mobile poate sa fie definit atunci cand nu este dependent de existenta a ceva care pana la urma sa il puna in randul stereotipiilor.
Cat poate sa fie de greu de realizat?
Cate sfere poate sa cuprinda acest perpetuum mobile?
Cat poate sa acopere din ipocrizia si uzul de fals?
Nimic din ceea ce iti doresti "nu trebuie" nu este pus in oglinda de "trebuie sa nu iti doresti nimic"...
Poate sa fie asta un perpetuum mobile sau e numai o axioma a neputintei matematicii?
Ce rost isi mai are toata istoria omenirii cand nimeni nu a putut sa urce atat de sus incat sa spuna ca intrebarea "de ce?" a devenit inutila?
Neputinta nu este o premisa.
Inima este un organ format dintr-un muschi mai aparte.
Creierul este definitia stiintifica a glucozei.
Sufletul...
Nu cautam un perpetuum mobile. Cautam de fapt concretul unei definitii aruncate de un nebun pe sablonul amagirilor noastre....
Si atunci?
Am supravietuit atatora, scap si de data asta!
Doar daca vreau...somewhere over the rainbow...

Calatorii in simturi - Toamna mea...

Privesc scara spre mansarda cu o indoiala atat de palpapila incat mi se pare ca isi schimba culoarea.
Ma gandesc doar ca a trecut foarte mult timp de cand nu am mai urcat la marioneta hada si vorbitoare.
Pasesc pe prima treapta si sentimentul de indoiala dispare pe masura ce urc.
Usa de la intrare in camera ei mi se pare acum o banala portita spre o lume ce m-a parasit. Un taram care acum imi este mult prea cunoscut incat sa mai fiu surprinsa de ceva.
Intru in camera...
Mereu aceiasi. Atarnata in cuiul ruginit, marioneta mea absoarbe racoarea diminetii. Starea de expectativa i s-a intiparit pe ridurile de lemn si ochii par totusi plini de viata.
E hada...
Zambesc si linistea din mine o face sa tresara si sa-si indrepte odioasa fiinta spre mine. Parca nici nu indrazneste sa schiteze vreun gest. Determinarea cu care imi asteapta pasii este impresionanta. Sforile ii atarna pe peretele decojit si picioarele inerte par a incerca sa se mobilizeze intr-o revolta.
Asez cafeaua pe podea, imi aprind tigara si iau loc pe scaunelul ce imi permite sa o vad in toata splendoarea ei.
- Ai calatorit mult in ultimul timp, imi spune cu un ton de repros greu de ascuns.
- Da.
Nu schitez niciun gest.Tind sa cred totusi ca in lemnul putred s-a petrecut o schimbare majora. Ochii, acum mult mai spalaciti, isi coboara spre mainile mele opacitatea. Ma priveste curioasa si obosita oarecum. Starea ei mi se pare destul de acceptabila avand in vedere ca nu am mai vizitat-o de luni multe.
Astept...
Mirarea ei se transforma in sarcasm si am ciudata impresie ca lemnul a inceput sa luceasca printre cariile perseverente si multe ce il macina. E un ranjet ce o face sa devina aproape umana in ura ei. Niciodata nu i-au placut asteptarile mele si niciodata nu a stiut de ce ele exista.
- De data asta ce ai cautat in calatoriile tale? ma intreaba pe un ton destul de retinut.
- Pe mine. Ca intotdeauna.
- Mi-as dori sa ma minti cu dezinvoltura. In fond si la urma urmei sunt doar o bucata de lemn.
- Ti-am gasit pereche in calatoriile mele.
- E frumoasa?
- Nu. E mai hada ca tine. Dar in mod cert atarna de un cui mult mai interesant. Tu in timp ai devenit previzibila si ura ce te macina nu mai are culoare. A devenit un aluat juvenil si lipicios ce ma face sa cred ca nu iti meriti cuiul in care esti atarnata.
- Asta te va face sa-mi schimbi locul.
- Nu, draga mea. Il meriti cu prisosinta. Nu eu am ales acest loc. Tu ai facut-o prin revoltele tale inutile si decrepite.
- Ma poti iubi?
- Da, pentru ca sunt singura care te poate face sa dansezi pe o muzica ce iti este de cele mai multe ori straina.
- Si totusi aceasta muzica ma face sa pot sa tin pasul cu tine.
- Nu muzica te face sa poti asta. Ci sforile pe care le tin eu in mana...
Sorb din cafea. Zambesc. Privesc in jurul meu. Camera e luminoasa si vie. In mine creste muzica mea. In acorduri ample si clare. Ma decid sa dansez sub privirile marionetei.
Miscarile mele o fac sa suspine. Inchid ochii si ma arunc in muzica ce imi sfredeleste creierul. Fiecare pas si fiecare unduire e ca o rana pentru ea. Nu intelege. Vrea si nu vrea sa se revolte. Indoiala o cuprinde si pentru cateva momente constientizeaza cat de utila a fost in timp. Asta o umple de o mandrie aproape sacra.
O las sa se tavaleasca in maretul sentiment de satisfactie. Ma simt generoasa ca i-am putut da ceva.
Opresc muzica din mine. Imi iau tigarile si cana cu cafea si ma indrept spre usa.
- Deja pleci?
- Am vazut ce aveam nevoie sa vad si am dat ce ai cerut.
- O sa te mai intorci vreodata?
- Probabil ca da. Iubesc mansarda asta in diminetile cu soare. Iar tu esti ridul din sufletul meu calator ce mereu incearca sa para mai important decat este. Asta m-a fascinat intotdeauna.
Ies inchizand usa in urma mea cu un sentiment imens de liniste.
Cobor treptele abrupte si ma indrept spre gradina...
Oare e timpul sa dorm?
Somnic lin sa ai Blondie, copilule marel :-*

Caramizi negre...

Azi am revolte. Nu stiu de ce, dar cert este ca vulcanul din mine si-a emis pretentiile.
Macar de m-as teme de pretentiile lui. Poate asa as reusi sa vad o alta fata a mea, desi conjunctura se repeta.
Teoria spune ca frica este aceea care te tine in viata. Usor de probat asta. Si nici nu am de ce sa contest. Ar fi inutil sa dobor mitul adrenalinei atata timp cat de mii de ori i-am simtit gustul si clar a fost secretata de frica. Ea, adrenalina, ca sa fim bine intelesi!
Ce ma tine in viata?
Siberia din mine incalzita in dorintele acelea care se izbesc de centrul vulcanului si il fac sa supure intai. Si apoi sa izbucneasca.
Daca privesti pe fereastra asta ti s-ar parea ca asa ceva nu se poate. Orice se poate daca miopia este protejata de ochelari scumpi. In niciun caz roz! Sa fie clar!!
De ce oare azi s-au starnit dorintele astea atat de clare?
Visez...
Ma visez izbita de clitorisuri blonde si lipita de peretele stancos al dogmei fricii. Frica de mine in ipostaza asta kantiana si procesuala.
E ca un strange-ma de gat in asa fel incat sa-mi zdrobesti fiinta de mine si sa izbucnesti intr-un ras malefic si controlat. Sa-mi dai senzatia aia de prabusire in adancul a ceva ce niciodata sa nu pot palpa. Sa-mi spui ca nu stiu si ca nu inteleg numai de dragul ruletei rusesti ce isi joaca glontul pe niste terasamente ce nu se potrivesc deloc cu as-ul din maneca.
Sarmanul Tolstoi cat de inocent a murit cu gandul ca ar fi patruns jocul cu adevarat!
Nu pot sa fiu Tolstoi, iar Karenina a decis sa moara plangand....
Stupid!
Mi s-a reprosat adesea ca mereu imi strig in gura mare dorintele.

De ce nu as face-o?

Ma invart in jurul principiului stereotip ca macar stiu ce vreau, desi e atat de greu sa pui in cuvinte dorinta de amestec.
Vulcanul isi intinde cenusa spre inalt. Vad prin ea nenumarate forme senzuale ce pot trece granita unei placeri atat de intense.....
Vreau sa le dau viata, sa ma cufund pana la ultima respiratie in marea lectie a umanitatii si sa scuip pe orele suplimentare de cautare, sa simt vibrand in trupul meu trupul lor si invers, sa intorc roata lumii spre ochii mintii si sa filtrez totul prin sita unui suflet inexistent....
E neputinta mea sau neputinta lor?
Aud glasul tenebru al reprosului nesigurantei din mine si nici macar nu am reusit sa sting revoltele initiale, ca se nasc altele...
Nu exista niciun fel de logica strategica in simturile astea.
E doar un opis al multitudinii formelor dorite si un pendul ce se misca haotic pe pamanturile miscatoare.
Sunt vinovata, da!
Pentru ca nu caut vinovati, pentru ca trec nepasatoare peste micisme si pentru ca am simtit gustul sangelui pe buze atunci cand setea era eterna...
Trimite-mi buzele fierbinti. Trimite-mi sanii rascoliti de incertitudini si clitorisurile blonde revoltate. Trimite-mi coapsele insetate si fine. Trimite-mi lentoarea din ochii pierduti in orgasme cosmice ce imprastie praf de stele peste micimile ce ma inconjoara.
Si atunci am sa te biciuiesc ca sa-ti simt carnea arsa si tremuranda in pragul limitei ce ti-o impui. Nu trec dincolo decat avandu-te in lanturi si dorindu-ti sange.
Altfel totul ar fi banal Femeie!
In alt fel totul ar fi ce a mai fost si ce mi-am mai dorit...
De ce Demon?
Pentru ca trebuie sa reinveti sa dormi, Blondie...