Liniste?...

Oare ne vom opri vreodata din cautari?
Intrebare retorica si plina de subantelesuri. Nu stiu daca e dureros dar cu siguranta e sacaitor.
Azi am pierdut ceva frumos. Si asta pentru ca nu am avut curajul sa spun. Nu am spus din teama da a nu a fi respinsa, de a nu primi crudul recul al nepasarii. Jalnic motiv de consolare! Aici trebuia sa existe un zambet plin de amaraciune!
Si ce fac? Zambesc sardonic peste micimile care ma inconjoara si plang pentru lucrurile minunate pe care le pierd din lipsa curajului de a spune. Imi merit starea si mai mult de atat imi merit palma primita.
Nici macar primavara nu ma mai face sa zambesc…. Oare de ce doare atat de tare?
Cred ca de fapt doare gestul neputintei de a-mi aduna curajul si cred ca doare permanenta nesiguranta.
Candva o sa gasesc echilibrul…..si atunci iarasi o sa zambesc ….

Strigat...

Nu doream decat sa-mi smulg din piept durerea cu mainile sangerande de ranile falsului din tine…si nu am putut. Durerea a ramas in mine scancind asemeni pruncului lipsit de mama.
Poate daca de pe buzele mele ar fi iesit geamatul surd care imi macina sufletul zdrentuit as fi eliberat si durerea.
Am inchis ochii mintii si am lasat sa pluteasca in jurul meu incantarea amintirilor intr-un dans haotic si plin de culoare. Mi-as fi dorit sa zbor in cautarea lacrimilor si sa ma hranesc cu simturile trecutului. Mi-as fi dorit sa culeg nemarginirea placerii si sa impart dorinta in strafulgerari care sa-ti dea lumina.
Dar ai refuzat sa iesi din genunea aceea a nelinistii, din locul acela sterp si plin de colb argintiu….
Te doream invaluit in lumina placerii mele…dar m-ai aruncat afara din genunea ta, m-ai trimis la lumina, zambind si plina de dorinta si ai ramas in acel colb…trist…anost si luptandu-te cu proprile-ti cautari.
Cand vei dori eu voi fi la lumina si-ti voi darui zborul infinit al pasiunii si al iubirii….

Culorile de azi....

Undeva in fiecare din noi exista un spectru al culorilor.

E minunat sa iti poti trai culorile cu alta intensitate in fiecare zi, facand abstractie de un demential daltonism primordial.

Cand ne-am nascut am primit albul, amestecul tuturor culorilor. Dar nimeni nu ne-a invatat sa decelam semnificatia fiecarei culori.

Am ales-o noi pe parcursul anilor rasfranti in valtori de schimbari si trairi. Si asta a facut ca fiecare in parte sa avem propria semnificatie pentru fiecare culoare.Atat de vag si omenesc.

Atat de trist si totusi atat de semnificativ. Am dat culoare iubirii, tristetii, nostalgiei, regretelor, amagirilor, viselor…dar ne-am oprit in a da o culoare cuvintelor. Lame cu doua taisuri, cautari, retorica, deschidere, introvertire, amuzament. Nu ne-a cerut nimeni socoteala pentru asta, nu ne-a judecat nimeni, nu ne-a invinuit nimeni si astfel le-am lasat sa curga cu setea ratacitului intr-un imens, dogoritor si abstract desert.

Candva, cineva drag mie, mi-a spus intr-o noapte, pasind cu gandurile spre casa, ca acolo e soare. Am zambit si am admirat asta chiar daca era un soare rosu.

Am inclinat din cap a intelegere, izvorata poate din ratacirile mele spre un astru intangibil si i-am raspuns zambind ca soarele meu e doar cald.

E mult prea mult si mult prea regretabil cand ridicam intre noi cuvintele. De aceea imi plac tacerile.

Sunt lipsite de bariere si de prejudecati, nu au nevoiae de motivatii si justificari. Tacerile sunt culori calde …sunt razele sorelui nostru…asa cum le dorim si asa cum vrem sa le daruim.M-am oprit azi in a ma mai intreba.

Azi vreau sa traiesc doar culoarea infinita a unei calduri candva daruita….si am sa zambesc pentru ca nu ma simt vinovata cu nimic…

Tanguiri....

Nu stiam ca pietrele au o asemenea putere de convingere. Ca si cum m-ar fi auzit, raspundeau pasilor mei rataciti si fara un contur.

Nu stiu daca ma intrebam dar cu siguranta stiu ca trupul inert ma ducea pe caldaramul rece si nesemnificativ in acele clipe.

Un cinism sfidator se scurgea din trupul meu si cu o inversunare aproape catatonica sfidam vocile pietrelor pe care le calcam in picioare.

Rataceam in nesiguranta trairilor mele si parca un tavalug nevazut imi urmarea gandurile haotice ca intr-o incercare de a defini ceea ce eram in acel moment… un abis negru si plin te resturi ale sufletului sangerand in asteptarea unei infiorari care sa ma faca sa zambesc din nou.

Mi-am spus atunci ca este doar o clipa trecatoare din infinitele clipe ale vietii care ne definesc pana la urma urmei.

Muta si surda am continuat sa-mi tarai pasii pe caldaramul rece si am devenit o cercesetoare zdrentuita lipsita de curajul de a cere ceva. Era ca o revolta a spiritului si ratiunii.

Si ai venit atunci zambind si aruncand in mine clestare de bunavointa care mi-au produs in suflet o furtuna naprasnica. Refuzam sa cred ca eu, cea cu care ai impartit pana atunci acel minunat vis creat impreuna, pot arunca flacari ale unui gand real si crud lovind in tine. Dar asta am facut nejustificand mizeria cu care am improscat ceea ce aveam.

Am regretat? Da…sper doar ca nu am distrus…

Sufletul zdrentuit al cersetoarei din mine s-a materializat in pasii grabiti care fugeau pe caldaramul rece in speranta de a scapa de soaptele lui.

Am zambit si am deschis palmele spre acea timida raza de lumina care se strecura dincolo de abis si trairi incerte.

Am adunat in palme picaturile de lumina si le-am asezat in dreptul gandurilor calde si al promisiunilor facute mie insami.

Ochii tai nu merita tristetea, obrajii tai nu trebuie sa fie raniti de lacrimi de incertitudine si furtuni zbuciumate de lumi ce vor sa ne omoare spiritul.

Mainile tale nu merita inlantuite decat in chingile placerii iar zambetul tau nu trebuie zagazuit decat pe altarul frumosului.

Tu meriti sacrificiu pentru ca spiritul tau ma face sa zambesc…sa traiesc…sa nu simt sub talpile calde caldaramul rece si soaptele lui anoste…spiritul tau nu ma lasa sa fiu cersetoare….el ma inalta intr-o lume in care negurile mele nu ajung….o lume pe care mi-ai daruit-o aruncand sclipri de alabastru din putina ta fericire….angel si demon…

Masti de lut .....

Ma indreptam spre fantana de la poalele dealului.

Simteam sub talpi prundul aspru si incins. Dar nu ma dureau talpile ci urmele pasilor mei lasate in cararea ce ducea spre fantana.

Imi era foarte sete si gandul, stupid de altfel, ca voi ajunge la fantana si nu voi gasi apa punea stapanire pe mine dandu-mi o stare de neliniste profunda. Cu cat ma apropiam mai mult de fantana cu atat scartaitul lantului devenea mai pregnant adaugand gandului meu insetat imaginea unei fantani fara apa.

Am ajuns.

M-am aplecat peste marginea fantanii si am zarit ochiul de apa limpede si prietenos. M-am linistit. Parca nici nu imi mai era sete. Apoi mi-am privit chipul in adancimea fantanii si am inceput sa rad. Cascadele mele de ras s-au revarsat in negura fantanii la inceput amplificate si limpezi apoi estompate si lugubre.

Mi-am spus ca nu este firesc sa iti razi de propriul chip, dar nu puteam sa nu fac asta. Picaturile care cadeau din galeata pe jumatate plina imi distorsionau chipul si il faceau sa arate ca cel a unui om suparat atunci cand picatura atingea luciul apei. Radea in schimb atunci cand micile valuri generate de aceiasi picatura se indreptau spre peretii plini de muschi ai fantanii.

Si atunci de ce sa nu razi?

Nu oare asta este realitatea care ne inconjoara?

Nu acestea sunt mastile care trebuie sa le purtam atunci cand iesim in lume?Naturaletea este rara. Si tocmai de aceea sunt foarte putini cei care isi permit sa o afiseze.

Am coborat galeata in fantana si mi-am distrus chipul zambitor. Am umplut galeata cu apa limpede si am ridicat-o. Am refuzat sa imi mai privesc chipul in oglinda mult prea sincera a apei. Am baut din apa rece, astamparandu- mi setea si sfarsind gandul temator ca as fi putut gasi fantana secata si plina de colb.Am pus apa in galeata cu care venisem si am pornit spre deal, desculta, pe prundul aspru si incins si dorindu-mi sa nu mai clipoceasca in fata ochilor mei chipul trist generat de picatura care loveste luciul apei.
　
　

Foc si apa

Era o caldura placuta dar picaturile de ploaie ma faceau sa imi doresc sa fiu undeva unde soarele cald sa imi mangaie fata…..dorinta desarta. Gandul la o departare luminoasa si la ceva dominator si cald a trecut rebel prin mintea mea. Si apoi m-am gandit la foc si la stihia focului.
Focul poate distruge si incalzi, poate fi constructiv sau distructiv, poate sa se lase prada sentimentelor, sa paseasca in necunoscut, fara sa se gandeasca la consecinte, bazandu-se doar pe propiile forte, sa obtina victoria cu orice pret. Gandul meu a asociat toate astea cu omul care mi-a redat viata.
Focul indrazneste si invinge! Si atunci am inteles ca focul lui este asemenea fulgerelor ce strabat intunericul noptii. Si am zambit ……picaturile de ploaie nu ma mai deranjau…picaturile de ploaie nu ma mai impiedecau sa imi doresc soare…picaturile de ploaie m-au facut atunci sa inteleg ca am focul langa mine…am caldura si forta lui si trebuie doar …..sa zambesc.
Am plecat zambind in drumul meu si a venit clipa cand a trebuit sa ma gandesc la pamant si la tot ce inseamna el. Si m-am gandit…
Dealurile acoperite cu iarba cruda, pajistile insorite, campiile si vaile brazdate de drumuri – aceasta este imparatia pamantului. El reprezinta statornicia si stabilitatea.
Nu am incercat sa fac nici o asociere..m-am multumit doar sa opresc gandul pentru ca stabilitatea si statornicia pamantului va lua intodeauna ceva din pasiunea focului dar va fi constient, pamantul, ca focul nu va fi niciodata al lui….si am plecat mai departe zambind..pentru ca undeva in sufletul si in lacrimile mele am gasit echilibrul.

Rataciri

Am asezat palma pe pamantul umed si am simtit cum palma mea plange.

Mi-as fi dorit atunci sa pot explica in cuvinte plansetul palmei mele. Dar nu aveam cui. Si am renuntat avand convingerea ca explicatiile mele ar fi fost in van, si daca aveam cui sa le dau.

In mintea mea isi facea loc un gand rebel. Gandul de a-mi lasa palma sa planga pe pamantul umed pana cand prin lacrimile palmei mele intra in pamant si ultima umbra de tristete.

Dar era un gand rebel si nu i-am dat voie sa isi gaseasca un loc stabil in mintea mea. Daca faceam asta urmarea ar fi fost nedorita si insuportabila. Trebuia sa il hranesc, sa il ingrijesc si mai ales sa ii alimentez fobiile. Inutil.

Am ridicat privirea spre ramurile ciresului batran. Petece albastre de cer imi intepau ochii si o lumina calda imi alinta obrajii uscandu-mi lacrimile care nu ajunsesera in palma.

Mirosul copilariei is facea loc prin cararile mintii pentru a iesi la lumina.

Si l-am lasat sa iasa si atunci am si zambit, senin si cu ochii limpezi. Varsta inocentei a trecut dar amintirea ei este nepretuita.Mi-am plimbat mainile pe pamantul umed. Palmele mele nu mai plangeau. Intoarcerea in timp le-a oprit suvoiul de lacrimi. Nu stiu ce cauta palmele mele dar cu siguranta la un moment dat au gasit. Au zabovit putin si apoi au continuat sa se miste cu frenezie. Au uitat de lacrimi, au zambit copilariei si continua sa caute.

Nu le voi intreba niciodata daca au gasit, pentru ca ele vor sti cu siguranta unde sa se opreasca.Si atunci cand se vor opri le voi apropia usor de obrajii mei si urmele lacrimilor mele se vor sterge, nu definitiv, dar cu certitudine pentru o lunga vreme si asta pentru ca nu imi voi indeparta mainile de pe obraji.Si zambesc din nou spre micile petece de cer albastru……

Amintiri....

Experienta cea mai plina de semnificatii si invataturi din viata mea a fost cea in care am lucrat ca voluntar la o clinica de recuperare a consumatorilor de droguri.

Daca in aceste pagini vreau sa conturez lumina si intunericul din viata mea cu siguranta aici am gasit aproape numai intuneric.

Imaginile stocate, chiar si acum dupa ani, imi revin mereu in minte. Este ceva care probabil nu voi uita niciodata.

M-a dus la acea clinica pictorul. Avea acolo o cunostinta.

Cand am intrat prima data in clinica am avut senzatia ca pasesc pe un taram a carui hotare sunt invizibile pentru oamenii obisnuiti.

Aici am invatat ce inseamna dependenta sub toate aspectele ei, teama, slabiciunea, lasitatea, durerea sub aspectul ei cel mai mizer, lipsa de comunicare si tot ceea ce trebuie sa inlaturi din viata ta.

Am inceput activitatea intr-o zi de luni a unei toamne superbe. Prima sarcina a fost sa duc mancarea pacientilor si sa ii ajut pe cei care nu puteau sa manance singuri. A fost pentru mine primul soc. Nu mai intalnisem niciodata atatia ochi goi de sentimente la un loc. Asezam farfuriile in fata lor si priveam si ma intrebam daca acei oameni mai vreau sa manance pentru a se mentine in viata sau pur si simplu asta a deveit un automatism al subconstientului.

Imi era frig in suflet cand priveam la mainile injectate cu cine stie ce fel de ace si seringi, cand vedeam ca singura luminita care se aprindea in ochii lor era aceea cand auzeau ca se vorbeste despre drog.

Imi era ger in suflet pentru ca nu stiam ce sa fac, pentru ca nu stiam cum sa ajut. Frustarea mea crestea odata cu intunericul care punea stapanire pe cei care ma inconjurau.

Posibilitatile materiale ale clinicii erau mult sub cerinte si din aceasta cauza lucrau mai mult cu voluntari.

Personalul calificat era insuficient, cel administrativ la fel. Posibilitatile de a le oferi o alta alternativa la drog erau minore si de cele mai multe ori ineficiente. Nu am putut sa cred ca imaginatia si perseverenta medicilor poate atinge asemenea culmi.

Majoritatea rezidentilor erau dezinteresati de ceea ce se intampla si asta m-a revoltat.

Replicile acide pe care le-am schimbat cu cativa dintre ei nu cred ca au avut mare influenta asupra atitudinii lor dar cel putin mi-am facut publica atitudinea fata de indiferenta lor.

Cu cei cu care m-am inteles foarte bine erau baietii si asta pentru ca eram o buna ascultatoare, spuneau ei, si ei aveau bagaje grele de probleme.

Am invatat foarte multe in acea clinica. Am invatat ca fiecare zgarietura de pe perete in perioada de sevraj e urma unei frustari adanci, a unei dureri pe care in fond nu vrei sa o arunci din tine desi ea vrea sa iasa.

Linistea pacientului de dupa sevraj e asemenea cu linistea dinaintea furtunii care urmeaza si tu ca privitor sti asta dar nu poti patrunde in mintea lui pentru ai deslusi intelesurile si atunci mai sti ca ceea ce va urma este un joc al hazardului.

Un joc pe care tu, cel dinafara lumii lui, il accepti dar niciodata scorul nu va fi in favoarea ta.

M-am gandit adeseori ca tineretea sufletului face intodeauna abstractie de varsta fizica si ca varsta fizica isi incetineste evolutia daca ti-e sufletul tanar. Cred ca este un stereotip dar cu siguranta este exprimarea cea mai aproape de adevar si sunt probabil putine cuvintele care sa poata reda starea asta.Am ras si am plans alaturi de pacientii de acolo, am trecut prin clipe grele si disperante dar am avut si mici victorii. Mi-am imbogatit sufletul cu viictoriile si mi-am mentinut echilibrul cu invingerile.

Nu am sa pot uita niciodata prima invoire acasa a unui pacient. O dorinta realizata si o speranta, credeam noi ingrijitorii lui, ca a iesit la lumina. Dar de cele mai multe ori nu era asa.

Lupta asta acerba cu mintea si dezamagirea lor invaluite in ceata drogului care le macina sanatatea fizica si mentala este ceva ce cineva din afara nu realizeaza.

Credinta? In ochii lor goi nu avea nici o valoare indiferent ca era calauzita spre Dumnezeu sau spre altceva mai laic. Si a te lupta cu lipsa de credinta e ca acea lupta a eroului cu morile de vant.

Victorii putine si infrangeri multe si foarte dureroase de ambele parti.