Vreau sa scriu pur si simplu!
Uneori pagina alba din fata ma frustreaza. Nu pentru ca e alba ci pentru ca nu poarta cuvinte. Tavalug imi vin in minte si pagina nu e in stare sa le prinda. Nu ma iubeste, nu ma citeste, ma impinge dincolo.Crede ca nu o pot aranja.
Dar foaia alba uita ca eu sunt stapana ei. Eu imi las semnul pe ea si ea ma invita mereu sa ii las semne. Eu sunt stapana ei si ea este stapana mea. Ea, prin goliciunea ei, ma invita, ma inspira, sa o posed, sa o murdaresc... in puritatea ei de alb cu gandurile mele de zinc.
Nu se revolta si nici nu suspina. Nu isi sterge fata palida marcata de biciurile ordinare si asta pentru ca ma iubeste si mai mult ma adora, pentru ca stie ca doar eu o iubesc atat de mult incat sa imi pun sufletul pe ea.
Nu e a mea si nu sunt a ei....
Ce crede foaia mea alba despre mine?
Tacere..
Ea doar ma vede si imi arde trairile in cerneluri de dincolo de cuvinte dure, imi amesteca si apoi imi pune in fata ceea ce sunt. Eu pun piesele la locul lor si ea doar imi arata cum le-am pus. E nu ma iarta si nici eu nu o crut.
Nu este nici pe departe un joc. Este mereu rana ei deschisa si acceptarea ei. Este mereu urma mea lasata in ea. Ea e frumoasa ca e alba si sigur mandra ca mi-am lasat urmele pe ea.
Pana la urma ce e o foaie alba fara mine?
Maculatura?
Cum suntem? Ca la inceput?
Eu pot face foaia manuscris si ea ma poate face scriitor.
Cum suntem totusi?
Cum a ramas?
Danseaza foaia mea alba....
Uneori pagina alba din fata ma frustreaza. Nu pentru ca e alba ci pentru ca nu poarta cuvinte. Tavalug imi vin in minte si pagina nu e in stare sa le prinda. Nu ma iubeste, nu ma citeste, ma impinge dincolo.Crede ca nu o pot aranja.
Dar foaia alba uita ca eu sunt stapana ei. Eu imi las semnul pe ea si ea ma invita mereu sa ii las semne. Eu sunt stapana ei si ea este stapana mea. Ea, prin goliciunea ei, ma invita, ma inspira, sa o posed, sa o murdaresc... in puritatea ei de alb cu gandurile mele de zinc.
Nu se revolta si nici nu suspina. Nu isi sterge fata palida marcata de biciurile ordinare si asta pentru ca ma iubeste si mai mult ma adora, pentru ca stie ca doar eu o iubesc atat de mult incat sa imi pun sufletul pe ea.
Nu e a mea si nu sunt a ei....
Ce crede foaia mea alba despre mine?
Tacere..
Ea doar ma vede si imi arde trairile in cerneluri de dincolo de cuvinte dure, imi amesteca si apoi imi pune in fata ceea ce sunt. Eu pun piesele la locul lor si ea doar imi arata cum le-am pus. E nu ma iarta si nici eu nu o crut.
Nu este nici pe departe un joc. Este mereu rana ei deschisa si acceptarea ei. Este mereu urma mea lasata in ea. Ea e frumoasa ca e alba si sigur mandra ca mi-am lasat urmele pe ea.
Pana la urma ce e o foaie alba fara mine?
Maculatura?
Cum suntem? Ca la inceput?
Eu pot face foaia manuscris si ea ma poate face scriitor.
Cum suntem totusi?
Cum a ramas?
Danseaza foaia mea alba....
Nimic nu a ramas. Nimic nu ramane la fel ci totul se transforma. Albul a devenit incolor dupa evadarea vaporilor acizi al tuturor substantelor care ne macina creierul prea ocupat cu ziua de ieri sau cu cea de maine. Niciodata cu ziua de azi. Cineva spunea ca ne nastem, traim si murim, dar noi tindem sa uitam cel mai important lucru. VIATA. Noi doar ne nastem si apoi murim Ne stingem usor, bne transformam asa cum sunetul de foaie scrijelita se transforma in liniste. Punct si de la care capat?
RăspundețiȘtergereAoleu Andu:D m-ai lasat masca :)
RăspundețiȘtergereNu stiu de la care capat dar se pare ca tu esti in alta etapa a creatiei ceea ce trebuie sa recunosc ma uimeste si ma incanta in aceiasi masura:P
Frumos dansul vostru. Frumoase randuri...
RăspundețiȘtergerescriitorul/area si foaia sa: dualism indestructibil. si cat de nedreptatita este foaia! niciodata mentionata ca partenera, fie ea si minora a scrierii.
RăspundețiȘtergereSuntem niste egoisti. Totul o facem prin puterea proprie. Totul este realizat doar de noi fara ajutorul nimanui. Nu spunem nimic de foaie si cu atat mai putin de pana. De pana mandra care se inalta din foaie pentru ca apoi sa se scufunde in adancul calimarii pentru a saruta cerneala amara de calamar proaspat servit. Unde e cerneala? Unde e calimara? Unde e foaia si unde e pana smulsa din aripa unui corb rapus de tristete?
RăspundețiȘtergere@ Andu - undeva in mintea ta "aberanta" ai creat o fotografie. Ochiul si mana nu ti-au tremurat cand ai focusat calimara. Dar trecand de asta ti-ai rastalmacit propria pana printr-un efluviu de cautari....
RăspundețiȘtergereDin nou surprinsa de simbolismul tau Andu:)
@val - eu de foaie vorbeam:))) si la foaie ma plangeam :))
RăspundețiȘtergereAi grija....foaia nu te va mai asculta daca o vei brazda cu taieturi, impecabilitatea ei va suferi transformari, care, ulterior te vor seca pe creier pentru ca ceva nu a fost perfect.Respectele mele, stimata doamna ! :)
RăspundețiȘtergere