In fond sunt singura vinovata. Degeaba incerc sa inlatur instinctul acela animalic de a sfasia uniforma conductorului. El va continua sa zambeasca plin de iluzia cunoasterii si apoi o sa treaca mai departe.
Cine l-a construit pe idiotul asta?
Stupida intrebare. Cert este ca in loc de inima i-a pus o bucata implacabila de plastelina care nici macar nu lasa sa treaca apa cruzimii dinspre inafara inspre lantul lui trofic.
Nu mi-e sila dar cu siguranta l-as vrea torturat. Nu ma gandesc la ceva clasic. Dar as vrea sa inghita fulgii felinarelor inguste ce lumineaza un drum aproape diabolic, as vrea sa soarba gemetele tuturor vestalinelor si suspinele mainilor ce i-au modelat inima.
Nu sunt rea. Nu sunt nici macar dezamagita si in nici un caz nu imi doresc un calus in gura lui infecta numai de dragul de-ai privi zvarcolirile. Astept sa imi faca un semn.
E aproape ora cinei si sunt curioasa daca acel semn are de data asta ceva nou in el. Mancarea sigur nu o sa aiba, dar cel putin ceva din trenul asta sa se schimbe. Au mai trecut cateva minute. Tacerea surda a rotilor trenului mi-a dat de inteles ca foamea mea este doar o iluzie rasfranta pe o inima de plastelina.
Mi-e sila sa-i vad semnalul si in acelasi timp mi-e dor sa aud sunetul cutitului pe portelanul unei farfurii ce niciodata nu mi-a apartinut. E o foame desarta. E o foame de nisipuri si ape namoloase.
Nu e vinovat idiotul de foamea mea. E vinovat doar ca anunta momentul cand se va servi masa.
Il privesc.
E la capatul culoarului.
Zambeste satisfacut privindu-ma in ochi.
Este atat de sigur pe el ca nu am intuit ce are sa faca. Dar se inseala. Ii urmaresc degetele diforme cum se indreapta spre buzunarul pantalonului, apoi cum dispar in negura lui. Zambesc ironic. Clopotelul este atarnat de degete. Privirea lui este tintuita in ochii mei. Satisfactia ranjetului s-a disipat in lungul culoarului, inghitita de covorul rosu. Si-a dat seama ca am intuit gestul. Pare dezamagit si totusi nu incearca sa aduca nici o schimbare. Acelasi gest, acelasi clinchet disperat, aceiasi ora, aceiasi cina fada si acelasi scancet al cutitului pe farfuria de portelan fin....
Cina este servita!!!
Si a disparut in haul dintre vagoane lasand in spate speranta mea ca ceva se va schimba.
Mi-e foame de foame si iarasi am sa manac.....
Cine l-a construit pe idiotul asta?
Stupida intrebare. Cert este ca in loc de inima i-a pus o bucata implacabila de plastelina care nici macar nu lasa sa treaca apa cruzimii dinspre inafara inspre lantul lui trofic.
Nu mi-e sila dar cu siguranta l-as vrea torturat. Nu ma gandesc la ceva clasic. Dar as vrea sa inghita fulgii felinarelor inguste ce lumineaza un drum aproape diabolic, as vrea sa soarba gemetele tuturor vestalinelor si suspinele mainilor ce i-au modelat inima.
Nu sunt rea. Nu sunt nici macar dezamagita si in nici un caz nu imi doresc un calus in gura lui infecta numai de dragul de-ai privi zvarcolirile. Astept sa imi faca un semn.
E aproape ora cinei si sunt curioasa daca acel semn are de data asta ceva nou in el. Mancarea sigur nu o sa aiba, dar cel putin ceva din trenul asta sa se schimbe. Au mai trecut cateva minute. Tacerea surda a rotilor trenului mi-a dat de inteles ca foamea mea este doar o iluzie rasfranta pe o inima de plastelina.
Mi-e sila sa-i vad semnalul si in acelasi timp mi-e dor sa aud sunetul cutitului pe portelanul unei farfurii ce niciodata nu mi-a apartinut. E o foame desarta. E o foame de nisipuri si ape namoloase.
Nu e vinovat idiotul de foamea mea. E vinovat doar ca anunta momentul cand se va servi masa.
Il privesc.
E la capatul culoarului.
Zambeste satisfacut privindu-ma in ochi.
Este atat de sigur pe el ca nu am intuit ce are sa faca. Dar se inseala. Ii urmaresc degetele diforme cum se indreapta spre buzunarul pantalonului, apoi cum dispar in negura lui. Zambesc ironic. Clopotelul este atarnat de degete. Privirea lui este tintuita in ochii mei. Satisfactia ranjetului s-a disipat in lungul culoarului, inghitita de covorul rosu. Si-a dat seama ca am intuit gestul. Pare dezamagit si totusi nu incearca sa aduca nici o schimbare. Acelasi gest, acelasi clinchet disperat, aceiasi ora, aceiasi cina fada si acelasi scancet al cutitului pe farfuria de portelan fin....
Cina este servita!!!
Si a disparut in haul dintre vagoane lasand in spate speranta mea ca ceva se va schimba.
Mi-e foame de foame si iarasi am sa manac.....
E ora mesei in trenul conductorului macabru.
RăspundețiȘtergereRanjetul lui sadic si masochist in acelasi timp nu prevestea ce avea sa urmeze. Nimeni nu si-ar fi inchipuit ca intre cutite si scrasnetul lor pe portelanul fin zac mii de gandaci si viermi sectionati in fel si chip dupa placerea macabra a fiecaruia. Paharele de cristal stau cuminti alaturi, pline cu sangele caldut al celor mai putin norocosi care nu au reusit sa se bucure de masa bogata asa cum asteptau. Si totusi ei vor lua parte la masa. Ei vor fi vinul si friptura. Cei care au reusit sa treaca de aceasta etapa vor avea de ales ca un mic moft facut de conducatorul acestui joc pe viata si pe moarte. Vor putea servi o ceafa de porc, un file de nesimtit sau o ciorba de burta provenita dintr-un fanatic al berii.
Sinele gem in noapte sub durerea crunta a rotilor care le zdrobesc.
Calatoresti singura, dar o sa fiu langa tine cand vei sari :) (pentru ca o s-o faci) :D
RăspundețiȘtergere@Andu - regala cina simbolistica Maestre:) mi-a placut!!!
RăspundețiȘtergere@oana - nu ca sar este problema, draga mea prietena, ci cum o fac. Dar stiu ca vei fi acolo daca va fi cazul. Pup cu drag fata:)
Sincer mi-a placut postarea asta pentru ca initial imi era greata si la sfarsit am ajuns flamand batand cu tacamurile in masa. Mai vreau din astea, dar daca se poate fara trenuri ca tocmai a fost ziua unui CFR-ist din al carui tren de 2 ani de zile tot cobor.
RăspundețiȘtergerePS: Cine spala vasele?
Oare fochistul sa fie de servici la spalat portelanuri?:D Daca da, Maestre, ai pus-o ca ramai sa conduci trenul pana la cina urmatoare:P
RăspundețiȘtergere