Stanci...

Am ras ca la gradinita
Lipsita de orice fel de gand, de orice fel de grija. Am ras!
Mi-a placut si rad si acum!
Rad de toate prostiile care fara sa simt m-au facut intr-un fel prizoniera...
Nu e nimic paradoxal in asta.
E o colivie cu zabrele din zambete si rasete. E un loc in care pot sa-mi asez sufletul fara sa-mi fie frica si mai ales un loc unde pot sa spun tot. Si pot sa rad.
Sa descriu senzatia?
E ca si cum prind intre degete mustatile fabuloase ale inteleptului taciturn si el se gadila. Si rade!
E ca si cum copilul din tine ma impinge spre sotronul viu colorat dintr-un parc special construit.
E ca si cum intind mana catre ceea ce stiu ca e acolo si nu are curaj sa vina la mine. Simt in degete puterea telekineziei care va misca totul. Sunt totusi doar un copil in magazinul de dulciuri. Nu ma pot abtine sa imi doresc, nu ma pot abtine sa ma servesc.
Ce as putea face?
Daca voi nu ma serviti?
Sa astept?
Ce?
Sa va vina mintea la cap? Sa ma intelegeti?
Nici chiar eu nu visez atat de mult, desi visez mai mult decat asta.
V-am spus pana acum o gramada de lucruri. Adevarul e undeva intre noi (asa se zice). In fapt voi nu puteti raspunde la ce imi doresc eu si eu trebuie sa va caut mereu scuze.
Ce sa fac cu voi?
Ce sa fac cu mine?
Sa continuam dialogul surzilor?
Sa ma inchid?
Sa nu mai vorbesc cu voi?
Sa va spun un viers de la Phoenix: "Si totusi ca voi sunt"
Nu. Nu sunt ca voi.
Si nu pentru ca nu as fi om ci pentru ca inca zambesc, inca rad si inca fericesc copila balaie din mine jucand sotron in parcuri colorate fara nume.
Nu sunt surda si nici oarba. Nu judec si nici nu ma zbat.
Si stiu ca daca acea copila balaie din mine va zambi mereu, pot atinge cu mana ceea ce misca totul in mine. Si asta nu e putin
E o pasare ce mereu o sa renasca.....e un nebun de alb purtand cheia in dintii sortii...e un sotron cu pietre in piatra....