Unei femei....

Am fost la plimbare prin una din cele mai frumoase paduri aflate intr-un oras. E o alee de aproape 1 km. Era racoare si o liniste care-ti dadea posibilitatea sa-ti auzi propriile ganduri.
Plimbandu-ma mi-am adus aminte de vocea Lui, de felul cum ma tinea de mana si de blandetea cu care incerca sa ma faca sa inteleg ce se intampla cu mine si cu trairile mele.
Era o magie pe care niciodata nu am reusit nici sa o descriu si nici sa o inteleg.
Fiecare cuvant, gest si inflexiune a vocii lui imi sunt in minte atat de clar de parca e aici.
Vreau sa va spun ca nu erau sfaturi. Erau pur si simplu explorari.
M-am asezat pe o banca si mi-am aprins o tigara. Am inchis ochii si am lasat vocea lui tandra sa ma inunde.

“Vreau sa intelegi, iubita mea, ca orice traire a ta nu ma poate speria, si asta nu pentru ca as avea puterea sa ti le intuiesc pe toate, ci pentru ca simt prea intens tot ce te priveste ca sa ma sperie. Nu ma sperie nici macar ce ar naste in mine aceste trairi ale tale. Si o sa plec atunci cand nu o sa mai vrei sau nu o sa poti sa spui ce e in tine. Si nu o sa plec de frica sau nu pentru ca nu te voi mai iubi, ci pentru ca vreau sa raman cu exceptionalul".

Orice intamplare urata din trecutul unei femei are repercursiuni in comunicarea ei cu ea si cu cei din jurul ei. Pentru mine definitia dragostei este lipsa de teama, tandretea, pasiunea, locul acela unde pot spune orice si oricat si oricand.
In general femeile au tendinta sa creada ca ele sunt cele care “cara” in spate. Este o tendinta data de sentimentul matern. Dar este numai tendinta. Femeia “cara” in spatele ei atunci cand este nevoita de imprejurari, cand obligatiile sunt mai presus decat trairile ei.
Se spune ca orice barbat puternic are in spatele lui o femeie si mai puternica. Este in mare parte adevarat, dar asta numai daca exista o reciprocitate in acest "stat in spate".
Suntem puternice in momente de criza, mult mai puternice decat veti fi voi vreodata. Diferenta este ca nu stim sa fim puternice atunci cand suntem fericite sau cand intuim in preajma noastra fericirea. Si vina ne apartine in totalitate pentru ca de cele mai multe ori ne este frica de noi.
Prin definitie suntem niste lase si niste inhibate, niste introvertite si de cele mai multe ori folosim eterna scuza: Tu barbate nu intelegi!! Si mai si urlam asta in gura mare, cand de fapt nu stim ce vrem, nu stim si ne este frica sa decidem si sa spunem.
Si revin obsedant: pentru ca refuzam sa ne cunoastem, pentru ca uneori consideram ca ni se cuvine, pentru ca avem mai multe stereotipii in cap decat toti misoginii celebrii ai acestei lumi.
Dar am convingerea ferma ca in viata unei femei exista, sau va exista, un om care sa stie sa transforme toate astea in cunoastere de sine.
Si DA! Atunci este momentul magic cand cu adevarat devenim femei. Dar asta cu conditia sa vrem sa-l acceptam si sa ne recunoastem toate imperfectiunile in fata lui, sa nu ne mai ascundem dupa deget si sa nu mai aruncam cu noroi sub penibila scuza: Mi-e teama!
Nu stiu daca aceasta paralela in viata mea iti va folosi dar pot sa-ti spun ca pentru mine este magic.
Si pentru ca mi se intampla pot sa spun ca sunt norocoasa!

Asta ascultam cand am scris acestea....