Blind...

Azi mi-am privit blogul. Contemplam pagina de start in speranta ca imi pot aseza furtuna de trairi in cuvinte. Si apoi m-am oprit acolo...e ca o prabusire din aerul rarefiat al inaltimilor...
Am zambit. Valul cald al amintirilor m-a invaluit.
Imaginile acelea perfecte ale pervertirii au inceput sa se insire pe scenariul zambetelor mele. Starile de bine cand inhalam invatatura, cand urmam calea Lui cu o privire curioasa si cu trupul rastignit in placeri acceptate din orice motive, numai din curiozitate nu. Apoi "umilinta" care imi dadea puterea de a trage din placerea lui placerea mea. Extazul cu care inghiteam fiecare semn al dominatiei ca pe un firesc ce la altii ar parea o mizerie.
Nu Stimabile! Nu este declamativ si nu este nici macar murdar!
A fost in mine in toate felurile posibile si neimaginate de micii oameni care ne inconjurau. A fost in trupul si in mintea mea pe tot drumul faurindu-mi o coloana vertebrala mai tare decat a oricarui mamifer dovedit sau nu ca a trait pe pamantul asta.
Si am acum puterea sa recunosc, oarecum public, ca am fost slaba! Ca atunci cand am ajuns in acel punct de maxima dorinta a lui am cedat propriului meu egoism. Nu am vrut sa vad rascrucea ca pe un alt nivel de pervertire ci am vazut-o ca un om banal, un semn al Marii Umilinte. Locul unde eu, taraindu-mi coatele si genunchii pline de sangele cald, am avut tupeul sa reduc la zero sansa de a transcede in adevarata valoare a invataturilor Lui.
Intr-un cuvant mi-am dorit confirmari lumesti...
Si cand am realizat asta a fost mult prea tarziu pentru mine, pentru genunchii si coatele mele, pentru toata truda si intensitatea care mi-au fost daruite neconditionat.
Nu l-am aruncat pe el la gunoi, ci m-am aruncat pe mine intr-un hau abstract si nedefinit cu ochii sticlosi atintiti spre aerul rarefiat al inaltimilor.
Si asta am sa-l doresc mereu desi stiu ca nu o sa-l mai ating niciodata, pentru ca termenul de comparatie este infiorator de sus...
Azi zambesc. Si nu pentru ca mi-am gasit echilibrul ci pentru ca mi-a ramas atintita privirea acolo indiferent de noroiul in care ma scald.
Dar macar eu recunosc...am crescut la umbra Lui...
Voi nu sunteti porci decat atunci cand noi nu suntem FEMEI!
Dixit bestie!:))))
Cica recte:
Ofranda prea-respectabilului Ovidescu!

Ilogic...

Este absurd sa crezi ca toata lumea te place!
Este absurd sa crezi ca cineva o sa renunte la propriul confort numai pentru a-ti umple tie damigenele. Dar pana la urma le manaresti cumva si reusesti sa le vezi pline. Chiar nu conteaza cum ai reusit.
Apoi urmeaza o perioada cand iti doresti sa nu ti se mai invarta prin creieri intrebari existentialiste. Dar pacat ca ramane doar la stadiul de dorinta. Dorinta de a fi tamp se numeste asta! Ce frumoasa fantezie! Cum era vorba? Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor...bla bla bla...
Nu ai norocul asta! Asa ca o sa continui sa te balacesti in mlastina intrebarilor fara raspuns. Si asta o sa te oboseasca si apoi o sa te intinzi pe un strat de iarba verde si grasa, o sa iei atitudinea de bovina rumegatoare si o sa spui ca ti se falfaie! Hai ca am aberat destul:))))

In eter..

Imi imaginam acum o seara de vara, nici prea calda si nici prea racoroasa. Imi crestam in piele ochii tai dincolo de liantul lumii, imi croiam cuvintele in lumina unui intuneric abstract si linistit.
Apoi am incetat sa-mi imaginez si am inceput sa simt cum te zbati, ca un condor cu aripile puternice, sa te desprinzi de lume, iti palpam zbuciumul si imi cautam zgomotul propriului meu suflet ca sa il tin in palme sa iti pot hrani foamea de acel ceva pe care niciodata nu ai putut sa-l pui in cuvinte.
Apoi am inceput sa-mi doresc....
Un zambet de dincolo de sticla rece a ochilor, o mica tresarire transpusa in palma ta sau macar urma pasilor lasati in micul meu suflet zbuciumat si atat de zdrentuit.
Nu am obosit. Din contra. Undeva acolo intr-un loc, pe care sunt sigura ca il stii , am sursa de energie si liniste. Cu tot dorul si zbuciumul simt...
You are my secret life...
Si oriunde ai fi si oricat ai fi de chircit sub apasarea a ceea ce te inconjoara te simt...
Acum nu iti este bine pentru ca iarasi am avut visul acela....
Apropie-ti mana de obraz si o sa stii ca sunt acolo zambindu-ti de dincolo de tot ce poti sa iti imaginezi...

Cica sunt femeie...

Una peste alta azi a fost o zi destul de echilibrata. De ce spun asta?
Pentru a compensa starile de ingrijorare din week-end am trecut la atitudinea de talent ce moare speranta si am prestat niste inregistrari. Hahahaha!!!
Era o prvocare! Dar bineinteles ca nu m-am conformat in a pune pe voce ce am scris eu. Nu era nimic interesant in asta.
Am pus pe voce un text care a generat reactia mea, pentru ca in oarecare masura se potrivea cu cocleala din mine.
In concluzie astept acordul autorului ca sa-l lansez pe teava trilulilului iar daca nu am acest acord, avand in vedere ca prezicerea este destul de sumbra (99% sic), o sa-l pastrez in arhiva mea pana cand si-l doreste "recitat"!
Cu respect a voastra coclita de azi:))))))

Starv si inger

La un moment dat am cedat tentatiei de a privi starvul sobolanului. Nu mi s-a parut deloc hidos. Era intr-o ipostaza de razboinic jertfit pe crinolina unei domnisoare crescuta intr-un pension obscur.
Numai la gandul ca a atins matasea crinolinei m-a umflat rasul. Apoi am pasit mai departe pe caldaramul plin de praf. Imi cautam muza. Imi cautam clipele de inspiratie si mai presus de toate imi cautam ritmul.
De undeva, din pacla ce invaluia strada, s-a itit capul blond si bucalat al unui baietel. Cand m-a vazut s-a oprit din alergare si m-a privit. Doi ochi imensi, albastrii, pusi pe o fata rotunda si un zambet ce parea nelalocul lui, mi-au sfredelit privirea. A ridicat degetul aratator in dreptul buzelor de culoarea zmeurei cerandu-mi linistea.
Intr-un gest de generozitate am intins mana spre el si i-am dat-o. A zambit si a plecat mai departe cautandu-si alte linisti.
Am plecat de pe strada ce acum mi se parea ca seamana cu starvul sobolanului de mai devreme. Si cat de egoista am fost in generozitatea mea. De ce?
Pentru ca am crezut ca ingerii nu au ochii albastrii si pentru ca am crezut ca primesc inapoi muza....
Poate alta data...

Miercuri spre joi...

Doua sfere. Una verde si una alba. Pripasite in palmele despartite de un intreg univers. Le privesc oarecum mirata si apoi ma arunc in vis. Un vis de nisip si covoare rosii.
Pasesc pe covorul din mijloc. Talpile mi se cufunda in asprimea rosului. Dinspre margini, un vant colorat impinge sub talpile mele firisoare de nisip monocolore. Palmele departate tin sferele protector. In jurul lor se formeaza o aura argintie ce parca imi asoarbe zbaterile pleoapelor.
Ajung in mijlocul covorului din mijloc. Eu si sferele mele ce incadreaza universul.
Nu stiu unde sa-mi indrept pasii. Ma agat de firele de nisip ce se tanguie sub talpile mele nesigure. Le cer sa-mi arate drumul, sa-mi arate covorul pe care sa calc. Imi raspund plictisite ca lor le este indiferent. Aura argintie a sferelor incepe sa palpaie. Oare ce vrea sa spuna?
Le privesc insistent asteptand ceva ce simt ca nu o sa vina. Si totusi astept. Talpile ma dor, fruntea mi se ineaca intr-o transpiratie sarcastica, nisipul se roteste sub talpile mele. Incepe sa imi fie frig.
Privesc in urma mea. Urma pasilor a fost acoperita de nisipuri calme si calde. Nu ma mai pot intoarce. Pleoapele sfasie lacrimile reci si sferele incep sa imi incalzeasca palmele. Inchid ochii si pasesc. Un pas. Apoi inca unul si inca unul. Nu mai simt nisipul. Nu stiu unde s-a refugiat. Asta ma face sa cred ca nu am plecat pe covorul bun. Dar simt inca asprimea de sub talpi si caldura sferelor din palma mea.
Deschid ochii. Lacrimile scrijelesc acum obrajii. Privesc in jurul meu. E doar verde si frig. Ma uit in spatele meu. Nu se mai distinge nimic.
Imi strang palmele si inchid sferele in ele....
Albul si verdele se contopesc, covoarele dispar, asprimea de sub talpi se transforma intr-o moliciune ciudata. Nu indraznesc sa o privesc. Ochii sunt hipnotizati de un spatiu bicolor...
Si ies din vis aruncand sferele. Nu mai vreau sa stiu pe care covor sa pasesc.
Nu mi-e mai frig. Simt doar cum verdele si albul lacrimilor mi-au obosit sufletul. Nu mai am puterea sa ma revolt pentru ca afara ploua....

Sous le vent...

Candva scriam intr-un loc deschis numai anumitor oameni despre o clipa de imponderabilitate, despre o exorcizare dureroasa dar necesara.
Undeva intre viata si moarte...
Azi totul a inceput de la o melodie...Sous le vent...
Azi mai multi oameni au reusit sa ma faca sa zambesc. Am citit multe amintiri si, paradoxal, nu m-am intristat. Azi cineva mi-a spus ca se bucura ca inca mai scriu pe hartie..
A nins! In ianuarie a nins!
Rasfoind printre amintiri, si comparand cu azi, foarte multe s-au schimbat. Atitudini, stiluri, abordari. Dar nu asta m-a uimit ci punctul comun al acestor schimbari.
Recele!
Lipseste caldura, pasiunea, sclipirea. Acel ceva ce se numeste "condei".
Tot azi am incercat sa-mi adun resursele de rabdare si cu o incapatanare vrednica de o "nuca" am pornit in cautarea condeiului.
Si l-am gasit. Unul singur...si asta intr-adevar m-a intristat...
Sous le vent...

De revenire...

Ce povara port in mine atunci cand mi-e frica sa ma privesc?
Retoric si ingrozitor de obositor.
Priveam zilele trecute pe fereastra cum picaturile de ploaie cadeau pe cimentul rece. Se nastea o pelicula sticloasa si rea. Eram constienta ca orice incaltaminte as alege tot as cadea daca as pasi pe pelicula aceea. Am zambit...
Am conchis in sinea mea ca placuta caldura din casa e ca un zid protector. De ce mi-as macina capul cu ce sa ma incalt?
Am parasit locul de la fereastra lasand ploaia sa-si faca de cap in absurda ei prezenta pe timp de iarna. M-am refugiat intr-o carte bogata in descrieri care mi-a dat o stare de bine.
Oare a fost bine ca nu am vrut sa incerc pelicula sticloasa cu o pereche de cizme vechi? Am izbucnit in ras...
Mi-e sete si mi-e dor de iarna. De o iarna fara ploaie si intrebari, de o iarna fireasca in care sa fiu curajoasa...
Si ce daca imi este dor?
Inafara de suferinta orice se poate inlocui...

2009...

Nu stiu cu ce ar trebui sa incep aceasta prima scriere din 2009!
Nu pot sa-i spun un nou inceput, pentru ca nu este.
Nu pot sa-i spun nici macar sfarsitul inceputului, pentru ca m-as depasi pe mine in aberatii.
Deci ce este?
Intr-un mic orasel din centrul Transilvaniei este sursa de liniste la care ma intorc invariabil.
Este locul unde imi gasesc mereu intacte redacinile prin care absorb echilibrul atat de mult dorit. Fac asta plimbandu-mi pasii printre minunatele legende ale locului unde am tipat prima data, dand dovada incontestabila ca am venit pe lume.
Burg medieval plin de oameni aparte, prieteni carora le daruiesti cu placere din ceea ce inseamna o liniste dorita. Si mai presus de toate te simti ca o mica divinitate cand oasele tale iti marturisesc cu o zi inainte ca o sa ninga.
A nins pentru ca cineva, drag mie, si-a dorit asta, a nins spre bucuria celor ce nu-si imaginau ca pe lumea asta mai exista oameni care sa te uimeasca. Oameni a caror privire nu mai distinge aproape nimic dar a caror spirit este dincolo de orice neguri.
Un inceput de an cu totul aparte in care am pasit cu liniste, cu mult zambet, cu multa copilarie si cu foarte foarte foarte multe stelute...
Mi-e cald acum in suflet si pentru asta va multumesc.....tinereilor!
Apropos! Stiti cum miroase cozonacul cu mac?
Daca nu stiti o sa va spun eu. Aici are cu totul alta aroma....