Imaterial...

Daca as incerca sa reiterez acel “odata” ar fi ca si cand mi-as rasuci cutitul in suflet si ar curge doar fluviul simturilor.
Si atunci ma intreb! Cum este sa iubesti o iubire imateriala?
Este ca si cand ti-ai framanta in palme sufletul si ai darui secetei seva ta, este ca si cand caldura palmelor ar ingemana in ea toate aromele primaverii, este ca si cand ai palpa fiecare zbatere a unui zambet ratacit si dorit.
Nu obosesti sa fi lumina desi primesti inapoi doar intuneric si din cand o zbatere a unui demon care insista disperat sa spulbere acea linie infinita dintre doua lumi care niciodata nu se vor uni.
Te intrebi daca asta nu distruge?
Privit din lumea mea melodioasa as putea sa-ti arunc doar un zambet ca apoi sa-mi infig palmele intr-o furtuna dementiala si sa refuz sa mai simt rece.
Te intrebi daca asta nu te arunca in abisuri?
Privit din lumea mea tandra as putea sa adun perlele ivorii a lacrimilor intr-un pocal stralucitor si sa-mi adancesc alabstrul irisilor in haosul trairilor tale. Dar nu vreau sa ucid! Deci nu te mai intreba!
Ahile a fost vinovat ca a iubit si cineva i-a stiut vurnerabilitatea. Preoteasa ingenua a daruit dincolo de apocalipsa durerii….
Scutul nu cade ci doar se hraneste din pulberea unor furtuni carora le tine piept…dar intotdeauna calcaiul va exista…
Cum este sa iubesti o iubire imateriala……..

E toamna!

Au trecut clipele invartindu-se intr-un haos precipitat de ganduri. Mi-am regasit paginile albe plinde de dor si credinta. Am rasfoit culorile si am hotarat ca azi sa aleg din toamna.
Si atunci intr-o cutie de argint am pus o perla neagra. Avea forma unei lacrimi rupta din cerul unei dorinte ascunse. Am mangaiat-o cu varful degetelor infrigurata de asteptarea scurgerii ei pe obraz.
Era ceva nedefinit in toamna mea si nu vroiam sa regasesc nimic…rataceam…
Un light motiv monoton si plin de frunze aiurite.
Stiai ca frunzele sunt aiurite? Mai ales toamna?
Nici eu nu stiam. Mi-a spus un boschetar. Avea o fata ridata si oarecum ciudata.
Razi? E normal sa razi!! Tu credeai ca boschetarii nu stiu nimic?
Ooo da da…stiu multe, mai ales despre frunze. E revoltator! Si poate ca asa e mai bine!
Candva pestii vor vorbi! Stiai asta? Nu cred!!
Dar oricum o sa aiba multe de spus. Tu iti dai seama cate vad ei si noi nu vedem? Oare cum percep ei gustul? Oare pestii se mira?
Noi nu vedem. Noi suntem orbi. Noi nu avem oceane. Noi inventam oceanele. Si nu avem imaginatie!
E toamna dar nu e trist. E inca soare!
Stiai ca au venit ghetarii in vizita? Am uitat sa-ti spun. Au sunat la poarta cu degetele invinetite de frig. Ghetarii zambesc si sunt totusi calzi.
Ei mi-au spus ca oceanul nu e adanc si m-am mirat. Dar sti ca am si ras?
Tu spui ca minteau. Poate!
Dar am vrut sa-i cred. Si nu m-am prefacut. Daca ei au spus inseamna ca asa este. Eu nu am incercat oceanul, nu am ajuns la el.
Sti ce frumos povestesc ghetarii?
Mi-au desenat din vorbe o lume alba, inocenta, plina de flori perene, de flori colorate pe gheata. Erau viiiiii!!! Si caldeee!!!
E toamna dar nu e trist!!!!

Tie Razboinicule...

Strang palmele spre o divinitate, nici nu are importanta care ii este numele.
Toata fiinta imi este inundata de dorinta de a transmite ruga. E ca si cum as tine in palme globul de lumina si as incerca sa impart razele lui. Cui?
Tie Luptatorule!
Sa incalzesc acele tenebre macinate de ganduri involburate si de stari dorite si neregasite, sa plimb usor razele luminii peste ochii inundati de umbre pe care adeseori mi le-ai aratat, sa descatusez din praful pietrelor dorinta ta ca eu sa fiu fericita.
Nu ma opreste nimic sa fac asta. Cautarile mele sunt cautarile tale si regasirile noastre doar iluzia fericirii.
Mi-ai asternut in timp pe pleaope lacrimi amare si lacrimi de fericire, mi-ai daruit o lume perfecta, singura lume in care puteam iubi….
Mi-ai asternut mansardele in voluptate si mi-ai ridicat aripile spre un cer nedefinit, ai luptat alaturi de mine si nu m-ai lasat sa ma cufund in pestera neagra….
Ai definit iubirea si irizarile ei mi-ai incalzit zambetele, ai atins cu mintea ta centrul echilibrului meu si asa, in felul tau rebel, tandru si dur m-ai pervertit…nu ai ucis nimic in mine doar ai cladit..
Si acum e randul meu sa ridic palmele impreunate si sa revars lumina acolo unde spui tu ca e intuneric…
Si o voi face pentru ca daca nu ai fi tu as fi fost si eu un om normal…

Aur si lumi paralele...

Niciodata nu am stat sa ma gandesc sau sa-mi analizez actiunile atunci cand a fost vorba de "Atingerea lui Midas".

Cineva a scris superb despre aceasta atingere.

De mult timp nu am simtit asta dar de foarte mult timp mi-am dorit sa o percep. Este ca un cerc vicios din care nu-ti doresti sa iesi, si nu pentru ca nu poti ci pentru ca mereu te retine ceva.

Un simbol superb!Si am simtit…..

Aurul pur, trairea desavarsita, abandonul acela la marginea nebuniei fara nici un filtru, fara a analiza…doar am simtit.

Lumi paralele, care in viata de zi cu zi le doresti unite. Zambesc la zambetul inocent, la nedumerirea aceea aproape copilareasca din barbatul care lupta cu copilul din el.

Incantare?

Mai mult de atat. Un aer rarefiat deloc distrugator. I-as spune chiar inspirator si cald. E ca si cum simti cum praful aurit din palma lui Midas iti invadeaza simturile si nu te face sa te simti mic. Din contra! Te ridica, poate mai mult decat ai merita, te inspira, mai mult decat ai visat, ciopleste in tine o dorinta de abandonare necalculata, te face sa zbori intr-o lume pe care doar ti-ai imaginat-o si pe care nu sti daca o doresti sau nu.

Misterul nu dispare!

Ramane ca un voal verde, imperceptibil dar mereu prezent care te face sa opresti in tine burlescul si stereotipia, te aduce undeva unde, candva in sperantele tale, credeai ca nu vei avea acces.

Foaia alba nu mi se mai pare acum atat de anosta. Cuvintele se regasesc in aurul lui Midas…inspirator…tangibil…

Zambesc si imi dau seama ca nu iti este dat in viata decat odata sa te bucuri de atingerea lui Midas….

Albatrosul ucis...

Haos...

Vag imi aduc aminte de nelinistile din mine. Si nu stiu cum sa definesc uitarea lor.

Pare un carusel aurit in care calutii isi intensifica zambetul de convenienta numai pentru a pastra cadenta.

Candva cineva imi spunea ca e atat de usor sa insiri cuvintele pe hartie atunci cand ai de transmis ceva ce ti-a intensificat un sentiment.

Acum zambesc la zambetul lui inocent si realizez ca pentru el e foarte simplu.

Nu stiu ce vreau sa insir pe pagina asta alba. Ideile sunt intr-o goana haotica si nici macar nu tind spre ceva. Mi-am adus aminte de culorile toamnei si cat de mult ma incanta.

Da! Este o intensificare a ceva…

M-au obosit simbolurile si tendinta asta de unitate in pluralitate, am cautat mantrele si drumul intrebandu-ma cat poate fi de util. Nu am gasit nici un raspuns si asta poate insemna ratacire.

Si totusi cred ca poate candva nu o sa mai simt raceala stiletului in piept atunci cand ceva ma dezamageste.

Frumoasa perspectiva, adaug cinic acum! Si evident zambesc. Apanajul intelepciunii inca nu imi este daruit.

Priveam fotografiile trecutului. Alb, negru, color si mult praf. Zambete venite dintr-o alta lume pe care parca nu o mai simt.

Dualism!! Poate asa e vrerea mea sau poate nelinistea cautarii ma face sa le privesc stratul de praf cu detasare. Nu mai simt legaturile acelea stranse. Parca undeva pe parcursul vietii s-au cufundat in noroiul pe care de multe ori l-am dorit.

Cat de cinic!!!

Cuiva...

Palmele mele au adunat in ele roua plina de sclipiri a diminetilor in care ne-am regasit. Picaturile imi zambeau in palme si nu aveau intrebari..erau limpezi si multumite ca se aflau in causul protector.M-am gandit....o frantura de dorinta....sa ti le daruiesc in amintirea diminetilor in care te regaseai. Si apoi am realizat ca doar cuvintele nu vor putea smulge din tine visul cenusiu al cautarilor.Si atunci....atunci aseman cuvintele sarace cu un zbucium albastru si profund ca o cautare perpetua.

Un vis?

Petale asternute in urma pasilor tai tristi ca sa nu mai privesti inapoi.

O dorinta?

Un zambet plin de lumina si vei sti ca hrana sufletului o sa alunge pustiul din cei din jurul tau.

O realitate?

Alaturi mereu peste tot ce inseamna sclipitor si negru...Alaturi imaterial, ca un val fin si plin de pasiune unduitoare pe aripile unei dorinte strivite in imposibil.Crud?....poate...dar departe de un fosnet amar.Liniste si teama intr-un manunchi de sclipiri si o dorinta de picaturi de roua in causul ocrotitor.Sunt aici si voi fi atata timp cat ai un suflet ranit si trist. Iti voi da zambetul si dorinta numai ca sa stiu ca nelinistea din tine va ramane in urma pe o cararuie prafuita...

Biharea si Tara Zarandului

Am pasit spasita in spatiul in care mi-am trait copilaria.

Mi-am adunat toate amintirile pentru a le asterne de-a lungul drumului.

Am privit intr-o stare de caldura placuta urmele pasilor mei pe acolo.

Marunti, uneori incerti alteori fermi.

Mi-am revazut rasul inocent si lacrimile si am zambit.

Am mangaiat iarba si am sorbit din fosnetul padurilor, am deschis sufletul cararilor prafuite si am citit in ochii matusii octogenare nazbatiile mele.

Totul parca se oprise in jurul meu. Parca intrasem intr-o alta dimensiune. O lume in care timpul s-a oprit.

Caldura era aceiasi, si aromele copilariei ma invadau in cascade limpezi si repezi.

A fost….

Ruga...

Am lasat pleoapele sa se izbeasca de albastrul din mine. Imaginile se derulau nebune in fuga lor catre liniste.

Erau frunze zdrobite de picaturile incrancenate de ploaie. Era un cer apasator si sumbru pe care privirea mea nu vroia sa-l creada.

Am deschis ochii refuzand sa ma uit spre cerul vascuos.

Undeva intr-un colt umbrit sedea marioneta dezgolita de jocurile copilariei.

Zambetul ei hidos si stirb m-a facut sa zambesc. Picioarele si mainile ii erau contorsionate intr-un gest de rugaminte arzanda. Era imaginea neputintei dezgolita in lumina difuza. Rugamintea ei era un strigat surd si absurd. Voia sa fie undeva unde soarele e vesnic. Voia sa rada si sa fie "ea".

Ii simteam strigatul asemeni unui pumnal de gheata infipt in inima. Si nu era durere … era altceva…nedefinit…frant..

Am intors privirea brusc spre oglinda.

Mi-am vazut sufletul pereche. Imi zambea. Un zambet sarcastic si infinit, o amagire a unui vis cautat, o regasire si o lupta.

Am privit infrigurata spre chipul sufletului meu pereche si atunci tipatul marionetei a izbucnit dincolo de pumnalul de gheata. S-a transformat in lacrimi arzande, fierbinti si dureroase….

Zdrobita de imaginea hada a marionetei am inchis pleoapele si am lasat gandurile sa zboare in neant.

Stiam ca ma auzi, ca imi simti tradarea din ochi …….si ai fi vrut sa strangi in palmele tale lacrimile. Dar nu ai putut sa faci asta pentru ca odata ti-am spus ca daca tu vei fi fericit si eu voi fi fericita…..si tu nu esti fericit.Chipul tau e al marionetei. Chinuit si bantuit de indoieli, de sperante desarte, de nesiguranta si dorinta de mai mult….Am atins verdele cu mana uda de lacrimile mele si mi-am unit palmele intr-o ruga eterna….. cauta-ti fericirea suflete….sa pot fi si eu fericita….

Suflete pereche...

Candva ma luptam cu negurile din mine. Nici acum nu am renuntat si nu cred ca o sa renunt vreodata.
Lacramioarele!!
Un simbol superb. Niste flori care mereu migreaza. Azi infloresc aici, primavara urmatoare le gasesti mai incolo cu radacini adanc infipte in pamant, cu frunzele de un verde atat de crud incat ai senzatia ca insasi izvorul vietii se afla in el.
Si apoi florile .. clopot peste lume in manunchi de petale albe, arome divine rupte din sufletul cerului si date muritorilor…
Uneori imi este teama sa le ating si doar le privesc cum isi arunca inspre mine sagetiile argintate si atunci zambesc. Sunt lacrimi, sunt zambete ….este liniste..
E ca un contur in care vrei sa te incadrezi nestiind de fapt cat ti-a mai ramas de plans. E ca o mantie magica dupa atingerea careia tanjesti in toate zvarcolirile tale interioare.
Lacramioarele nu au cuvinte si totusi ele vorbesc. Te indeamna sa privesti oglinda sufletului pereche, te mangaie si te alina si te trimit ca sa te recheme. E doar o stare de fapt pe care tu si sufletul tau pereche si-o daruiesc. Nu are limite, nu cere nimic, nu reclama si nu tanjeste….este o stare pe care nu o intalnesti a doua oara in viata…deci ridica ochii si priveste fara teama…
Va fi din nou primavara si chiar daca lacramioarele o sa rasara in alt loc radacina lor te va duce la frunzele lor iar parfumul linistii din clopoteii albi iti va mangaia obrajii ca niciodata urmele lacrimilor sa nu mai fie dureroase…
Si-am incalecat pe o sa si v-am spus povestea mea….si a sufletului meu pereche!

O zi din viata mea...

Te-am vazut, te-am gasit zambind iar imbratisarea a fost ca un omagiu a ceea ce am gasit in noi dincolo de timp si de spatiu..
Ne-am pierdut pasii pe alei cu lumini si umbre, ne-am gasit cuvintele si amintirile in fiecare atingere.
Ne-am mangaiat zambetele in emotii expuse in soarele fierbinte de vara.
Am daruit si am primit in aceiasi masura. Am oprit timpul cu gandurile noastre, am sorbit nevoia de liniste de pe buzele noastre.
Ne-am alintat sufletele in atingerile palmelor, ne-am auzit dincolo de lume si de neguri. Am facut gesturi copilaresti si am retrait maturitatea clipelor de incertitudine.
Am simtit si asta nu ne-o poate lua nimeni …niciodata..
Daca ar fi sa inlocuiesc cu sunete ceea ce am simtit ar trebui sa se nasca un alt geniu al muzicii.
Daca ar fi sa inlocuiesc ce am simtit cu cuvinte ar trebui sa le inventez pentru ca ele nu exista.
Daca ar fi sa pictez ceea ce am simtit nu as sti ce culori sa aleg si Van Gogh e mort si nu-l mai pot intreba.
Si atunci zambesc pentru ca stiu ca in zambetul tau gasesc toate sunetele, cuvintele si culorile nerostirii mele….iti multumesc…..

Arcul peste lume

Stiai ca daca trasezi un arc peste lume ar porni din freamatul unei petale de iasomie, ar trece peste o padure racoroasa si verde din timpul verii, si-ar lua seva din apa limpede a unui izvor, ar fremata pe coama unui val si ar primi glasul unei privighetori?
Si cand ai sa sti toate astea undeva acolo in valtoarea sufletului tau vei gasi linistea infinita a unui inceput de mult dorit.
Vei privi senin spre toate cele trecute si vei zambi celor viitoare.
Cineva imi spunea candva ca a darui este o greseala. Ca darul trebuie sa fie doar pentru cineva anume, ca daruind la mai multi te risipesti.
M-am revoltat si am spus ca nu este adevarat. Mi-am privit arcul peste lume si atunci am stiut ca stelele se rasfrang in sufletul meu si-mi dau darul de a zambi….nu voi fi niciodata decat un intreg al daruirii….

Mainile...

Priveam spre ferestrele luminate in noaptea inghetata. Simteam in mine caldura din camerele mici aranjate in camine de culori calde. Si m-am intebat daca imi doresc ca cei care privesc de afara lumina geamurilor mele simt si ei asta.

Imi doresc sa simta asta... ar fi absurd sa ma mint ca nu stiu de ce simt asta... ma simt asa pentru ca azi as vrea ca zambetul tau sa-ti lumineze sufletul incarcat de negurile ce te inconjoara.

Zambeste si lasa-ma sa ma simt utila! E doar ceea ce imi doresc......

Liniste?...

Oare ne vom opri vreodata din cautari?
Intrebare retorica si plina de subantelesuri. Nu stiu daca e dureros dar cu siguranta e sacaitor.
Azi am pierdut ceva frumos. Si asta pentru ca nu am avut curajul sa spun. Nu am spus din teama da a nu a fi respinsa, de a nu primi crudul recul al nepasarii. Jalnic motiv de consolare! Aici trebuia sa existe un zambet plin de amaraciune!
Si ce fac? Zambesc sardonic peste micimile care ma inconjoara si plang pentru lucrurile minunate pe care le pierd din lipsa curajului de a spune. Imi merit starea si mai mult de atat imi merit palma primita.
Nici macar primavara nu ma mai face sa zambesc…. Oare de ce doare atat de tare?
Cred ca de fapt doare gestul neputintei de a-mi aduna curajul si cred ca doare permanenta nesiguranta.
Candva o sa gasesc echilibrul…..si atunci iarasi o sa zambesc ….

Strigat...

Nu doream decat sa-mi smulg din piept durerea cu mainile sangerande de ranile falsului din tine…si nu am putut. Durerea a ramas in mine scancind asemeni pruncului lipsit de mama.
Poate daca de pe buzele mele ar fi iesit geamatul surd care imi macina sufletul zdrentuit as fi eliberat si durerea.
Am inchis ochii mintii si am lasat sa pluteasca in jurul meu incantarea amintirilor intr-un dans haotic si plin de culoare. Mi-as fi dorit sa zbor in cautarea lacrimilor si sa ma hranesc cu simturile trecutului. Mi-as fi dorit sa culeg nemarginirea placerii si sa impart dorinta in strafulgerari care sa-ti dea lumina.
Dar ai refuzat sa iesi din genunea aceea a nelinistii, din locul acela sterp si plin de colb argintiu….
Te doream invaluit in lumina placerii mele…dar m-ai aruncat afara din genunea ta, m-ai trimis la lumina, zambind si plina de dorinta si ai ramas in acel colb…trist…anost si luptandu-te cu proprile-ti cautari.
Cand vei dori eu voi fi la lumina si-ti voi darui zborul infinit al pasiunii si al iubirii….

Culorile de azi....

Undeva in fiecare din noi exista un spectru al culorilor.

E minunat sa iti poti trai culorile cu alta intensitate in fiecare zi, facand abstractie de un demential daltonism primordial.

Cand ne-am nascut am primit albul, amestecul tuturor culorilor. Dar nimeni nu ne-a invatat sa decelam semnificatia fiecarei culori.

Am ales-o noi pe parcursul anilor rasfranti in valtori de schimbari si trairi. Si asta a facut ca fiecare in parte sa avem propria semnificatie pentru fiecare culoare.Atat de vag si omenesc.

Atat de trist si totusi atat de semnificativ. Am dat culoare iubirii, tristetii, nostalgiei, regretelor, amagirilor, viselor…dar ne-am oprit in a da o culoare cuvintelor. Lame cu doua taisuri, cautari, retorica, deschidere, introvertire, amuzament. Nu ne-a cerut nimeni socoteala pentru asta, nu ne-a judecat nimeni, nu ne-a invinuit nimeni si astfel le-am lasat sa curga cu setea ratacitului intr-un imens, dogoritor si abstract desert.

Candva, cineva drag mie, mi-a spus intr-o noapte, pasind cu gandurile spre casa, ca acolo e soare. Am zambit si am admirat asta chiar daca era un soare rosu.

Am inclinat din cap a intelegere, izvorata poate din ratacirile mele spre un astru intangibil si i-am raspuns zambind ca soarele meu e doar cald.

E mult prea mult si mult prea regretabil cand ridicam intre noi cuvintele. De aceea imi plac tacerile.

Sunt lipsite de bariere si de prejudecati, nu au nevoiae de motivatii si justificari. Tacerile sunt culori calde …sunt razele sorelui nostru…asa cum le dorim si asa cum vrem sa le daruim.M-am oprit azi in a ma mai intreba.

Azi vreau sa traiesc doar culoarea infinita a unei calduri candva daruita….si am sa zambesc pentru ca nu ma simt vinovata cu nimic…

Tanguiri....

Nu stiam ca pietrele au o asemenea putere de convingere. Ca si cum m-ar fi auzit, raspundeau pasilor mei rataciti si fara un contur.

Nu stiu daca ma intrebam dar cu siguranta stiu ca trupul inert ma ducea pe caldaramul rece si nesemnificativ in acele clipe.

Un cinism sfidator se scurgea din trupul meu si cu o inversunare aproape catatonica sfidam vocile pietrelor pe care le calcam in picioare.

Rataceam in nesiguranta trairilor mele si parca un tavalug nevazut imi urmarea gandurile haotice ca intr-o incercare de a defini ceea ce eram in acel moment… un abis negru si plin te resturi ale sufletului sangerand in asteptarea unei infiorari care sa ma faca sa zambesc din nou.

Mi-am spus atunci ca este doar o clipa trecatoare din infinitele clipe ale vietii care ne definesc pana la urma urmei.

Muta si surda am continuat sa-mi tarai pasii pe caldaramul rece si am devenit o cercesetoare zdrentuita lipsita de curajul de a cere ceva. Era ca o revolta a spiritului si ratiunii.

Si ai venit atunci zambind si aruncand in mine clestare de bunavointa care mi-au produs in suflet o furtuna naprasnica. Refuzam sa cred ca eu, cea cu care ai impartit pana atunci acel minunat vis creat impreuna, pot arunca flacari ale unui gand real si crud lovind in tine. Dar asta am facut nejustificand mizeria cu care am improscat ceea ce aveam.

Am regretat? Da…sper doar ca nu am distrus…

Sufletul zdrentuit al cersetoarei din mine s-a materializat in pasii grabiti care fugeau pe caldaramul rece in speranta de a scapa de soaptele lui.

Am zambit si am deschis palmele spre acea timida raza de lumina care se strecura dincolo de abis si trairi incerte.

Am adunat in palme picaturile de lumina si le-am asezat in dreptul gandurilor calde si al promisiunilor facute mie insami.

Ochii tai nu merita tristetea, obrajii tai nu trebuie sa fie raniti de lacrimi de incertitudine si furtuni zbuciumate de lumi ce vor sa ne omoare spiritul.

Mainile tale nu merita inlantuite decat in chingile placerii iar zambetul tau nu trebuie zagazuit decat pe altarul frumosului.

Tu meriti sacrificiu pentru ca spiritul tau ma face sa zambesc…sa traiesc…sa nu simt sub talpile calde caldaramul rece si soaptele lui anoste…spiritul tau nu ma lasa sa fiu cersetoare….el ma inalta intr-o lume in care negurile mele nu ajung….o lume pe care mi-ai daruit-o aruncand sclipri de alabastru din putina ta fericire….angel si demon…

Masti de lut .....

Ma indreptam spre fantana de la poalele dealului.

Simteam sub talpi prundul aspru si incins. Dar nu ma dureau talpile ci urmele pasilor mei lasate in cararea ce ducea spre fantana.

Imi era foarte sete si gandul, stupid de altfel, ca voi ajunge la fantana si nu voi gasi apa punea stapanire pe mine dandu-mi o stare de neliniste profunda. Cu cat ma apropiam mai mult de fantana cu atat scartaitul lantului devenea mai pregnant adaugand gandului meu insetat imaginea unei fantani fara apa.

Am ajuns.

M-am aplecat peste marginea fantanii si am zarit ochiul de apa limpede si prietenos. M-am linistit. Parca nici nu imi mai era sete. Apoi mi-am privit chipul in adancimea fantanii si am inceput sa rad. Cascadele mele de ras s-au revarsat in negura fantanii la inceput amplificate si limpezi apoi estompate si lugubre.

Mi-am spus ca nu este firesc sa iti razi de propriul chip, dar nu puteam sa nu fac asta. Picaturile care cadeau din galeata pe jumatate plina imi distorsionau chipul si il faceau sa arate ca cel a unui om suparat atunci cand picatura atingea luciul apei. Radea in schimb atunci cand micile valuri generate de aceiasi picatura se indreptau spre peretii plini de muschi ai fantanii.

Si atunci de ce sa nu razi?

Nu oare asta este realitatea care ne inconjoara?

Nu acestea sunt mastile care trebuie sa le purtam atunci cand iesim in lume?Naturaletea este rara. Si tocmai de aceea sunt foarte putini cei care isi permit sa o afiseze.

Am coborat galeata in fantana si mi-am distrus chipul zambitor. Am umplut galeata cu apa limpede si am ridicat-o. Am refuzat sa imi mai privesc chipul in oglinda mult prea sincera a apei. Am baut din apa rece, astamparandu- mi setea si sfarsind gandul temator ca as fi putut gasi fantana secata si plina de colb.Am pus apa in galeata cu care venisem si am pornit spre deal, desculta, pe prundul aspru si incins si dorindu-mi sa nu mai clipoceasca in fata ochilor mei chipul trist generat de picatura care loveste luciul apei.
　
　

Foc si apa

Era o caldura placuta dar picaturile de ploaie ma faceau sa imi doresc sa fiu undeva unde soarele cald sa imi mangaie fata…..dorinta desarta. Gandul la o departare luminoasa si la ceva dominator si cald a trecut rebel prin mintea mea. Si apoi m-am gandit la foc si la stihia focului.
Focul poate distruge si incalzi, poate fi constructiv sau distructiv, poate sa se lase prada sentimentelor, sa paseasca in necunoscut, fara sa se gandeasca la consecinte, bazandu-se doar pe propiile forte, sa obtina victoria cu orice pret. Gandul meu a asociat toate astea cu omul care mi-a redat viata.
Focul indrazneste si invinge! Si atunci am inteles ca focul lui este asemenea fulgerelor ce strabat intunericul noptii. Si am zambit ……picaturile de ploaie nu ma mai deranjau…picaturile de ploaie nu ma mai impiedecau sa imi doresc soare…picaturile de ploaie m-au facut atunci sa inteleg ca am focul langa mine…am caldura si forta lui si trebuie doar …..sa zambesc.
Am plecat zambind in drumul meu si a venit clipa cand a trebuit sa ma gandesc la pamant si la tot ce inseamna el. Si m-am gandit…
Dealurile acoperite cu iarba cruda, pajistile insorite, campiile si vaile brazdate de drumuri – aceasta este imparatia pamantului. El reprezinta statornicia si stabilitatea.
Nu am incercat sa fac nici o asociere..m-am multumit doar sa opresc gandul pentru ca stabilitatea si statornicia pamantului va lua intodeauna ceva din pasiunea focului dar va fi constient, pamantul, ca focul nu va fi niciodata al lui….si am plecat mai departe zambind..pentru ca undeva in sufletul si in lacrimile mele am gasit echilibrul.

Rataciri

Am asezat palma pe pamantul umed si am simtit cum palma mea plange.

Mi-as fi dorit atunci sa pot explica in cuvinte plansetul palmei mele. Dar nu aveam cui. Si am renuntat avand convingerea ca explicatiile mele ar fi fost in van, si daca aveam cui sa le dau.

In mintea mea isi facea loc un gand rebel. Gandul de a-mi lasa palma sa planga pe pamantul umed pana cand prin lacrimile palmei mele intra in pamant si ultima umbra de tristete.

Dar era un gand rebel si nu i-am dat voie sa isi gaseasca un loc stabil in mintea mea. Daca faceam asta urmarea ar fi fost nedorita si insuportabila. Trebuia sa il hranesc, sa il ingrijesc si mai ales sa ii alimentez fobiile. Inutil.

Am ridicat privirea spre ramurile ciresului batran. Petece albastre de cer imi intepau ochii si o lumina calda imi alinta obrajii uscandu-mi lacrimile care nu ajunsesera in palma.

Mirosul copilariei is facea loc prin cararile mintii pentru a iesi la lumina.

Si l-am lasat sa iasa si atunci am si zambit, senin si cu ochii limpezi. Varsta inocentei a trecut dar amintirea ei este nepretuita.Mi-am plimbat mainile pe pamantul umed. Palmele mele nu mai plangeau. Intoarcerea in timp le-a oprit suvoiul de lacrimi. Nu stiu ce cauta palmele mele dar cu siguranta la un moment dat au gasit. Au zabovit putin si apoi au continuat sa se miste cu frenezie. Au uitat de lacrimi, au zambit copilariei si continua sa caute.

Nu le voi intreba niciodata daca au gasit, pentru ca ele vor sti cu siguranta unde sa se opreasca.Si atunci cand se vor opri le voi apropia usor de obrajii mei si urmele lacrimilor mele se vor sterge, nu definitiv, dar cu certitudine pentru o lunga vreme si asta pentru ca nu imi voi indeparta mainile de pe obraji.Si zambesc din nou spre micile petece de cer albastru……

Amintiri....

Experienta cea mai plina de semnificatii si invataturi din viata mea a fost cea in care am lucrat ca voluntar la o clinica de recuperare a consumatorilor de droguri.

Daca in aceste pagini vreau sa conturez lumina si intunericul din viata mea cu siguranta aici am gasit aproape numai intuneric.

Imaginile stocate, chiar si acum dupa ani, imi revin mereu in minte. Este ceva care probabil nu voi uita niciodata.

M-a dus la acea clinica pictorul. Avea acolo o cunostinta.

Cand am intrat prima data in clinica am avut senzatia ca pasesc pe un taram a carui hotare sunt invizibile pentru oamenii obisnuiti.

Aici am invatat ce inseamna dependenta sub toate aspectele ei, teama, slabiciunea, lasitatea, durerea sub aspectul ei cel mai mizer, lipsa de comunicare si tot ceea ce trebuie sa inlaturi din viata ta.

Am inceput activitatea intr-o zi de luni a unei toamne superbe. Prima sarcina a fost sa duc mancarea pacientilor si sa ii ajut pe cei care nu puteau sa manance singuri. A fost pentru mine primul soc. Nu mai intalnisem niciodata atatia ochi goi de sentimente la un loc. Asezam farfuriile in fata lor si priveam si ma intrebam daca acei oameni mai vreau sa manance pentru a se mentine in viata sau pur si simplu asta a deveit un automatism al subconstientului.

Imi era frig in suflet cand priveam la mainile injectate cu cine stie ce fel de ace si seringi, cand vedeam ca singura luminita care se aprindea in ochii lor era aceea cand auzeau ca se vorbeste despre drog.

Imi era ger in suflet pentru ca nu stiam ce sa fac, pentru ca nu stiam cum sa ajut. Frustarea mea crestea odata cu intunericul care punea stapanire pe cei care ma inconjurau.

Posibilitatile materiale ale clinicii erau mult sub cerinte si din aceasta cauza lucrau mai mult cu voluntari.

Personalul calificat era insuficient, cel administrativ la fel. Posibilitatile de a le oferi o alta alternativa la drog erau minore si de cele mai multe ori ineficiente. Nu am putut sa cred ca imaginatia si perseverenta medicilor poate atinge asemenea culmi.

Majoritatea rezidentilor erau dezinteresati de ceea ce se intampla si asta m-a revoltat.

Replicile acide pe care le-am schimbat cu cativa dintre ei nu cred ca au avut mare influenta asupra atitudinii lor dar cel putin mi-am facut publica atitudinea fata de indiferenta lor.

Cu cei cu care m-am inteles foarte bine erau baietii si asta pentru ca eram o buna ascultatoare, spuneau ei, si ei aveau bagaje grele de probleme.

Am invatat foarte multe in acea clinica. Am invatat ca fiecare zgarietura de pe perete in perioada de sevraj e urma unei frustari adanci, a unei dureri pe care in fond nu vrei sa o arunci din tine desi ea vrea sa iasa.

Linistea pacientului de dupa sevraj e asemenea cu linistea dinaintea furtunii care urmeaza si tu ca privitor sti asta dar nu poti patrunde in mintea lui pentru ai deslusi intelesurile si atunci mai sti ca ceea ce va urma este un joc al hazardului.

Un joc pe care tu, cel dinafara lumii lui, il accepti dar niciodata scorul nu va fi in favoarea ta.

M-am gandit adeseori ca tineretea sufletului face intodeauna abstractie de varsta fizica si ca varsta fizica isi incetineste evolutia daca ti-e sufletul tanar. Cred ca este un stereotip dar cu siguranta este exprimarea cea mai aproape de adevar si sunt probabil putine cuvintele care sa poata reda starea asta.Am ras si am plans alaturi de pacientii de acolo, am trecut prin clipe grele si disperante dar am avut si mici victorii. Mi-am imbogatit sufletul cu viictoriile si mi-am mentinut echilibrul cu invingerile.

Nu am sa pot uita niciodata prima invoire acasa a unui pacient. O dorinta realizata si o speranta, credeam noi ingrijitorii lui, ca a iesit la lumina. Dar de cele mai multe ori nu era asa.

Lupta asta acerba cu mintea si dezamagirea lor invaluite in ceata drogului care le macina sanatatea fizica si mentala este ceva ce cineva din afara nu realizeaza.

Credinta? In ochii lor goi nu avea nici o valoare indiferent ca era calauzita spre Dumnezeu sau spre altceva mai laic. Si a te lupta cu lipsa de credinta e ca acea lupta a eroului cu morile de vant.

Victorii putine si infrangeri multe si foarte dureroase de ambele parti.