1 iunie 2009

Trenul...

A pornit din aceasta gara si mi-a placut....
Adaug si eu vagonul, in speranta poeziei...

A fost odata..

Un fluture cu aripile rasfrante spre lumina, asezat intr-un colt de camera boema.
Un zambet si o renastere din cenusa ce i-a colorat aripile intr-un miez de noapte cu luna plina...
O cafea si doi picuri de menta dincolo de timp si astre...

Am vopsit...

La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

4 comentarii:

  1. Cam tot aşa şi cu trenuleţul, precum călătoria luminii din poezia lui Eminescu.
    Noi mergem spre o gară sidefie aflată pe un ocean îngheţat neştiut.
    Fain oraş, Sibiul, are vagoane frumoase. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Sa vezi Mediasul ce frumos este:)
    Doar gara e cam aiurita:)
    Multumesc totusi ca ai poposit:)

    RăspundețiȘtergere
  3. cate amintiri imi trezesc umbrele acestor versuri eminesciene... multumesc pt calatoria cu al tau tren:)

    o vara cu cer senin si plin de stele zambarete:)

    La multi ani copilului ce'ti mangaie gingas simturile!

    RăspundețiȘtergere
  4. Sper ca amintirile tale sa fie la fel de frumoase ca ale mele, Valentina. Multumesc de poposire si iti doresc asemenea:)

    RăspundețiȘtergere

Spune-ti parerea!!