8 aprilie 2010

Lacul...


M-am scaldat in soare...
Am asezat palmele caus si am zambit cascadei de lumina care se aduna sa-mi incalzeasca sufletul.
Undeva in mine simteam cum se estompeaza semnele de intrebare.
Undeva in mine strigam spre o anumita liniste. Nu pot sa o denumesc si nu pot sa o descriu.
Invaluita in cascada de caldura am pasit afara cautand in zgomotele diminetii ceva fara nume si fara titlu.
Un copil cu parul negru trecea pe alee carand dupa el ceva ce ar fi trebuit sa imite o masinarie. Am zambit si i-am privit manutele ce manauiau cu dexteritate sfoara masinii lui imaginare. Alerga in copilaria lui lasand in spate urme de vise ce odata o sa fie probabil castele de marmura alba scaldata in soarele unor iubiri ce o sa margineasca universul.
Din nou am zambit....
Am privit lacul sarat in care razele soarelui cladesc sclipiri jucause. Adierea vantului mangaie suprafata apei si undele se izbesc de mal soptind stufului doruri aduse din adancuri.
Copilul cu parul negru a parasit aleea si si-a continuat incursiunea in iarba cruda, aplecand-se din cand in cand sa intrebe ganganiile, abia trezite, ce cred despre masinaria lui.
Aroma de cafea ma invaluie usor. Simt nevoia sa imi pierd buzele si cuvintele in cafea. O savurez lasand apoi fumul de tigara sa plece spre undele apei mangaiata de vant.
Imi zambesc mie...
Iti zambesc tie...
Milioanele de ganduri s-au asezat intr-un sir indian asteptand, oarecum, acordul meu spre a incepe sa ravaseasca linistea care ma inconjoara.
Le abandonez in urma mea si decid sa plec pe alee urmand sirul pasilor copilului. Imi aduc aminte de pantofii mei rosii si de dansul lor haotic. Imi dau seama ca am facut o greseala lasandu-i acasa in coltul lor. Imi imaginez ce ritm ar fi ales pe aceasta alee ce se sfarseste in liziera padurii ce absoarbe primavara.
Aleg ritmul si pornesc impinsa de el spre copilul ce intreaba ganganiile.
Ma observa si imi face cu manuta, gesticuland un salut in limbajul numai de el stiut. Ii raspund in cuvintele mele si zambetul lui inocent imi impinge pasii mai departe.
Ma opresc la marginea pajistii si ma intorc spre soare.
Simt adierea vantului in pleoape....
Absord caldura razelor ce impung pamantul...
Gasesc in sfarsit definitia linistii...
Ma infior...
Imi e dor, dor,dor...
Si esti aici. Materializat in milionul meu de ganduri si in linistea ce acum are nume...

2 comentarii:

  1. Milioane de ganduri facand sir indian ca sa se adape. Caravane de ecuatii, exod de planuri, migratii de vise. Toate stand la rand cuminti ca sa se adape din lacul sarat al unei lacrimi. Sunt atat de sarac in expersii fata de tine, incat uneori ma simt ciunt. Am voie sa stau si eu la rand?!

    RăspundețiȘtergere
  2. De ce sa stai la rand cand stii intrarea secreta?:)

    RăspundețiȘtergere

Spune-ti parerea!!