Recurs la simfonia frunzelor...

Ma incanta mirosul paginilor mangaiate de degete in ritmul in care povestea imi cuprindea atentia. E ceva ce nu poti uita niciodata. Dar chiar nu am de gand sa descriu starea aceea. Cred ca fiecare, cel putin odata in viata, a simtit-o.
Incerc sa-mi adun in minte imaginile unui alt anotimp.
Un anotimp in care fiecare frunza cuprinsa de aroma toamnei avea o poveste de spus. In caderea ei spre pamant, unde urma sa fie calcata in picioare de indiferenta unor pasi rataciti, fiecare frunza avea un cantec. Ceva sfasietor si in acelasi timp atat de linistitor. Era ca o acceptare tacita a chinului ce va urma.
Cerul, etern, nicioadata nu parea impresionat de simfonia care se tanguia pe pamantul crud.
M-am intrebat de nenumarate ori de ce acele culori ale anotimpului pierdut s-au estompat.
Poate ca am uitat ce e linistea, poate ca am uitat sa ne prabusim in inconstienta unui zambet, poate am uitat sa iubim...
Si toti acesti "poate" nu ne-au impiedecat sa progresam. Nu ne-au putut oprii sa ne exploram cruzimea si sa desenam in zambete cinismul. Nu o sa obosim niciodata sa facem asta indiferent cati de "poate" se vor aduna in urma pasilor nostrii anosti. Nu o sa incetam niciodata sa gustam din ranile deschise ale frunzelor ce-si canta acceptarea in caderea lor.
Si atunci?
Inutil sa ma mai intreb. Doar am o camaruta ce gazduieste o marioneta cu ochii mari si mati, orbita de cinismul din zambete. E hidoasa dar este a mea si mereu o sa fie un termen de comparatie...
Inutil!!!

Aberatie...

Un card aiurit compus din pasari Dodo. M-a si umflat rasul la vederea lor! Credeti ca aberez? Dar cred ca e momentul sa aberez. Este mult mai amuzant!!
Deci ma duc cu gandul pe insula Mauritius sa caut urmele acestor vietuitoare legendare care, ciudat, nu au fost vanate pentru ca sa fie servite pe mesele exploratorilor cu morcovul in cioc si cu merele sub coada.
Culmea este ca le-au mancat cainii, porcii, sobolanii si maimutele. Nu gasesc in asta un paradox. Din contra este atat de firesc, de contemporan si hilar, in acelasi timp, incat senzatia de deja vu devine o a doua natura.
Off ce ti-e si cu aberatiile astea!!!
Am incercat azi sa-mi regasesc zambetul si daca stiam ca e atat de simplu si de aproape o faceam de mult.
Ca orice fumator inveterat m-a ajuns momentul cand priveam pachetul gol si apoi frigul de afara. Viciul evident puternic!
Ma imbrac corespunzator si ies sa-mi cumpar tigari. In micul burg medieval, in centrul cetatii gasesti doar sedii de banci care, evident nu se compromit sa dezvolte viciile muritorilor de rand care se rezuma totusi la niste sume derizorii. Totusi sunt un om norocos. Pe strada care duce spre spital a ramas ratacita, printre ciupercile aparute dupa evenimentele ce ne-au eliberat, cica, de comunism, o crasma. Este genul acela de crasma la care, in momentul in care deschizi usa, te izbeste acel aer coclit de bauturi ieftine si fum de tigara. Dar in acest centru medieval aceasta scunda taverna imi este salvarea.
Intru si strabat aerul dens pana la tejghea. Tanti ma cunoaste. Imi zambeste si ma intreaba din priviri cate pachete vreau. Unul! Doar sunt fumator inveterat, nu?
Platesc, imi iau pachetul de pe tejgheaua lipicioasa si dau sa ies.
Privirea imi aluneca pe fata unei femei care statea la masa in fata unui pahar cu rachiu alb. Se uita la paharul ala de parca era punctul de sprijin al universului. A ridicat privirea si fata ei a dezvaluit un zambet stirb si foarte straniu. Parca se uita prin mine. Si cu o voce ragusita, care parca era excrescenta masculinitatii in trup de femeie, imi spune:
- Cucoana mi-e sete!! Si vrei nu vrei am sa beau paharul asta!
Si cu un gest elaborat a luat paharul si l-a dat peste cap. La pus pe masa, s-a ridicat si a iesit din carciuma.
Pai cum saracia sa nu te umfle rasul.
Am iesit in strada zambind si am privit-o cum merge pe zece carari deodata spre centrul cu multe sedii de banci.
Pana acum, oamenii de stiinta aveau date foarte putine despre pasarea Dodo, dat fiind ca numai foarte putine oase de Dodo s-au pastrat. Cu toate acestea in 2002 o echipa de Oxford a reusit sa faca o analiza a unui fragment de ADN extras dintr-o gheara de Dodo. Chiar daca ADN-ul respectiv era destul de deteriorat, cercetatorii englezi au reusit sa stabileasca faptul ca pasarea Dodo a aparut acum 25 de milioane de ani, inainte ca insula Mauritius sa se desprinda de continent. Stramosul pasarii este o pasare care inca mai exista numita Rodrigues Solitaire.
Pai cum sa nu te apuce zambetele!!! :)))))

Te trailes...

Va marturisesc ca este foarte simplu sa treci de la siktirul precoce la o stare dualista de mi sa falfaie aripioarele. Pai da! Vreti sa spuneti ca nu e simplu?
Etapele sunt copilaroase si pline de o culoare care in nici un caz nu sugereaza seninatatea. Baza este maro!!
Dar sa nu cad in derizoriu, avand in vedere ca spectrul culorilor este foarte generos.
Am trecut prin etapa de creatie cand am fost cioplita cu o dalta inteleapta si rafinata si care mi-a exaltat spiritul. Apoi prin etapa asa zisa "unde ma aflu' si daca tot ma aflu de ce nu stiu de ce ma aflu". Asta a fost urata rau pentru ca mi-am dat cu capul blond de toti peretii ipocriziei inconjuratoare si mi-am oblojit cucuiele cu flegmele ignorante ale unei culturi de mahala, astfel incat am constat ca acea crusta de vindecare nu e decat un pseudonim al fecalelor prezente la tot pasul.
Dar am scapat nevatamata pentru ca am avut inspiratia sa consider nufarul excrescenta mizeriei.
Senina si cu zambetul pe buze am pasit la etapa "voi aici, noi aici si restul pe luna". E o etapa buna pentru ca impartirea asta iti lasa un moment de respiro pentru a putea observa cicatricile. Si uite asa s-a nascut siliconul muciform aplicat pe putregaiul magistral al trecatoarei noastre calatorii pe pamantul asta.
Acum sunt in faza de balaceala ergonomica a unei neputinte fara margini.
Esti om, esti incomplet si deci te tavalesti ca o rama transparenta in trening si usurei de Dragasani.
Vedeti cat de simplu este? Nici eu nu mi-am imaginat :))))))))
Mai besh cutorico ja manghe chere!!

Siktir precoce...

Suport de cateva zile cantitati inimaginabile de siktir pe paine. Este un exercitiu delicios pentru cinismul pe care il construim zi de zi in speranta ca vom desafarsi opera arogantei la parametrii impusi de cercurile vicioase care ne inconjoara.
Viciu vs cinism!!
Perversitatea ascunsa in fiecare actiune a noastra pentru atingerea unui tel este absolut inimaginabila. Paradoxal este ca o invaluim asa in zahar pudra ca sa o putem inghiti mai usor si o prezentam in forma cea mai fistichie posibil, consolandu-ne cu gandul ca aportul de turta dulce trasa pe gingii scuza mijloacele.
In fond si la urma urmei putem da vina pe traditionalism si pe radacinile noastre viguroase infipte in gura celor ce ne inconjoara cu o mandrie absolut dementiala.
Dam vina pe marionete hidoase si ne numim artizani, coclim aurul inexpugnabil al naturii umane cu un scuipat acid si apoi mandrii de noi devoram putreziciunea cadavrelor lasate in urma. Este si asta o forma de hrana avand in vedere ca nu s-a inventat inca pastila care sa tina loc de desert.
In cocncluzie viciul si cinismul se contopesc, aroganta creste la cote maxime, atitudinea trece pe o constanta, care nu este cea a cercului, si splina se umple cu amareala tendintei spre absolut. Ierarhia propriilor valori se destrama sub cutremurul tentatiei si in fiecare zi altul e mai bun decat cel de ieri. In aceasta ecuatie vomitiva altul este egal cu ego-ul supradimensionat al unei tendinte spre nimic dar care are gustul infernal al zaharului produs din oase puterzite de vita nebuna.
E lasati! Maine o sa fie mai albastru pentru ca o sa ma trezesc cu fata la salteaua mov si o sa descalc de pe anatomia cadavrului propriul meu EU.....Hai Siktir!!!

Nu las directoarele la ciclu sa semneze contracte!!!

Corect este sa nu incepi niciodata un text cu "daca". Niciodata nu am aflat de ce. Dar daca specialistii spun asa trebuie sa fie.
Deci nu o sa fac aceasta greseala. Am sa spun pur si simplu ce simt azi.
Ma simt ca in fata unei mese cu mancare orientala, adica inconjurata de zeci de boluri cu tot felul de de chestii care nu ai sa stii niciodata ce le tine legate.
Am recitit azi o multime de posturi ale amicilor. Unele, stiam asta, m-au facut sa ma prapadesc de ras. Altele m-au infuriat. In fond orice stare face bine la tonus.
Lasand la o parte falsa modestie tind sa cred ca "orbirea" umana, pe langa faptul ca e intentionata, are si valente nebanuite.
Adica te trezesti dimineata cu un ranjet satisfacut pe fata, te uiti in oglinda, iti vezi aura care te inconjoara si apoi exclami plin de optimism: "Azi sunt micul Dumnezeu al sentimentelor!"
Deci e o buna atitudine tinand cont de faptul ca in fond esti un mic "atarnache" de iluzia operei tale perfecte. Nu sunt rea. Nu judec. Dar nici chioara nu sunt!
Lasand deoparte marii creatori ai lumii, incepand cu insasi Divinitatea, anatomia umana tot pe cadavre s-a invatat. Si la o adica acel cadavru e mai demn de respect decat anumite perceptii.
Nu sunt rea. Nu judec. Dar nici chioara nu sunt!
Hotul striga in gura mare hotul. Criminalul isi adora starea aia divina in care inghite adrenalina secretata de caldura sangelui ce i se scurge pe maini. Si?
Hai sa fim seriosi si sa acceptam sintagma ca prostia este infinit mai fascinanta decat inteligenta. Inteligenta are limitele ei, prostia NU!
Dar ce pot sa mai spun ?
Mi-am pus creatia intr-un melc si din pacate taratoarea tot frunze mananca si tot la fel beleste ochii. Chiar si in farfurie are aceiasi atitudine!
Nu sunt rea. Nu judec. Dar nici chioara nu sunt!
O zi cat mai placuta posibil idealistilor! Societatea o sa va fie recunoscatoare, pentru ca pe cadavrele voastre se invata anatomia umana!

Pigmalion

A sfichiuit dalta in marmura!!! Hahahahaha!
Nu stiu daca e cel mai potrivit inceput. Dar azi pur si simplu nu ma gandesc decat la o insiruire de...
O sa radeti dar azi mi l-am imaginat pe Pigmalion.
Am imaginat marea lui surpriza cand, dupa ce statuia adorata a luat viata, povestea s-a sfarsit.
Sarmanul Pigmalion ce stupoare galbena si veninoasa a simtit!
Dar el este un stoic, el nu renunta, el nu arunca deoparte firimiturile decente ale creatiei si spera ca stupoarea sa-si schimbe culoarea si gustul.
Starea asta cu siguranta a nascut in el niste intrebari care i-au macinat statusul de creator al propriei perfectiuni. Deranjant!
Asta l-a impins pe sarmanul Pigmalion sa se intrebe unde a gresit: cand a ales marmura sau cand i-a dat viata? Cand i-a facut buzele perfecte sau cand bratele acelea desavarsite l-au inconjurat?
Si uite asa undeva intre Divinitate si Perceptie se naste ceva nedefinit.
Orice poveste optimista se incheie cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti!"
Dar cine are oare curajul sa puna punct fara sa ezite? Cine oare are intelepciunea de a privi atat de departe?
Hehehe! S-am incalecat pe-o sa si v-am pus problema asa!!! Puneti voi un punct daca va tine.....ca eu ma duc sa-i duc hidoasei perechea perfecta!!!

Tropisme

As putea spune ca azi a fost o zi ciudata. Daca stau sa raportez la o stare generala de dolce fa niente ciudatenia ar disparea instant fara sa ceara nici o explicatie.
Nu am avut puterea de a ma ambala in ceva potrivit si sa ies afara. Inca ma complac in convalescenta si imi place asta avand in vedere ca nu am mai facut-o de mult.
Insa am avut pueterea sa urc la marioneta mea scofalcita.
Azi camera ei are culoarea unei castane si exact in colttul unde sta ea pluteste in aer o culoare de dulceata de coarne.
Cand am intrat nu a facut nici o miscare ca sa imi arate ca imi simte prezenta. Am continuat sa ma plimb prin odaia castanie si in fata ochilor mi se derula un puzzle interesant.
Marginile jocului erau asamblate precum si cateva piese pe mijloc, ce se constituiau in niste mici insulite stapanite de culori stridente. De data asta zambetul nu a fost suficient ca marioneta sa sesizeze starea mea de liniste.
M-am asezat in fata jocului de puzzle si am inceput sa-l completez.
Cautam cu ochii mintii piesele care sa definieasca iubirea pentru a realiza puntea dintre doua insulite isterice.
Mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca piesele erau usor de gasit, insa foarte greu de asamblat daca porneai din mijlocul jocului. Am renuntat la tactica asta si am trecut sa caut piesele care urmau imediat dupa marginile definite. Totul a decurs simplu, lin si linistitor in acelasi timp. Mi-am dat seama ca imaginea finala din mintea mea ma ajuta sa gasesc foarte repede piesele in gramajoara alaturata tabloului. In cateva zeci de minute totul era gata si se scalda in lumina castanie a toamnei.
Cand am fixat ultima piesa, spunandu-mi in gand cat este de usor sa legi ceva neconditionat incepand de la margine spre centru, marioneta mea hidoasa a deschis ochii.
M-a privit ingandurata si parca se citea in ochii ei dorinta nebuna de a se misca. Am privit-o, oarecum plictisita de hidosenia ei. Nu a schitat nici un gest de revolta, m-a privit insistent cateva clipe si apoi albastrul mat al irisilor a fost acoperit de pleoapele grele si fara gene. Pana si Majestatea ei Slutenia a inteles.
I-am lasat acolo tabloul finalizat si am coborat scarile gandindu-ma ca de fapt printr-un gest generat de starea din ziua de azi am inceput sa-i mobilez camera.
Si atunci mi-am adus aminte de o sintagma celebra...nu cei perfecti, ci acei imperfecti au nevoie de iubire...e doar dorul de toamna de altadata...castanii au imbatranit intre timp.....

Tipate voite...

Am avut un vis, un vis cald si ciudat in acelasi timp, un vis care as fi vrut sa ma inspire.De ce acest vis? Nu stiu. Aseara m-am asezat in pat putin trista si in acelasi timp frustrata de faptul ca imi este din ce in ce mai greu sa exprim in cuvinte acele minunate fantezii care se invalmasesc in mintea si simturile mele.Nu pentru ca nu exista cuvinte, ci pentru simplu fapt ca nu le mai gasesc. Nu mai reusesc sa gasesc acele cuvinte potrivite sa redea intensitate. E atat de usor sa spui dorinta, sa spui sentimente, sa spui placere, sa spui intensitate dar din pacate nu e suficient.Se spune ca fiecare avem in viata o sursa de inspiratie. Ceva ce ne impinge de la spate sa cream, sa dam o forma la ceea ce simtim sau traim.Prezenta acestei surse de inspiratie este necesara, prezenta acestei surse este dincolo de prejudecati si stereotipii, este ceva abstract si in acelasi timp conturat si care ne ia asa cum suntem.Simt aceasta sursa, o simt mereu in preajma mea. O stiu acolo. O prezenta luminoasa, uneori rebela alteori tandra si niciodata negativa.Dincolo de orice promisiuni pamantesti aceasta sursa de inspiratie primeaza. Ajungi uneori sa raportezi toate simtirile la aceasta "muza". Si crede-ti-ma standardele sunt inalte!Te pierzi asa intr-un iures definit in doua culori. Un rosu intens, care te orbeste si care te stimuleaza in acelasi timp, si un negru infect care te tine inlantuit ca intr-o panza de paianjen uriasa fara hrana si fara apa.Si inevitabil tipatul tau se pare ca nu este auzit. Si ce poti sa faci?Sa ceri ca "muza" sa te auda. Este singurul tipat concret si singura speranta ca vei reusi sa misti ceva.Si inevitabil te intorci la mansarda care a declansat aceasta cascada de emotii si sentimente, ti-o doresti si mai presus decat oricat vrei. Vrei sa spui, vrei sa simti, vrei sa comunici pentru a realiza acel manunchi de cuvinte care sa redea perfectiunea sigurantei.Si pentru asta tipi!! Cat poti de tare si din strafundul fiintei tale ca "muza" sa revina si sa te asigure doar ca este acolo.Vrei mereu o confirmare conturata in orice forma posibila.....

Aici...

Ce as fi putut face intr-o zi in care simteam ca ma sufoc?

Am obosit sa caut cauza, asa ca am decis sa ies in strada si sa ma lovesc de o toamna blanda si ingaduitoare.
Parcul e linistit si scaldat in soarele mirat si el de linistea orasului.
Am pasit pe alee cu gandul ca as putea realiza cateva fotografii reusite.
Si atunci m-a vazut. A venit inspre mine si m-a rugat sa-l fotografiez. Barba ingrijita si carunta ii dadea un aer de poveste.
Stiam ca au o temere fata de fotografii si l-am intrebat daca nu ii este frica sa nu-i fur sufletul cu fotografia mea.
- Nu ai ce sa furi duduie! Am sufletul mai negru decat pacura! Ma fotografiaza toti strainii care trec pe aici. Si uite asa ma mai capatuiesc si eu cu ceva banuti!
Cortorarii au suflete aparte. Barbatii niciodata nu poarta camasa in pantaloni.
L-am privit in ochi prin aparatul de fotografiat. Zambetul de poza era umbrit de tristetea ochilor. Fiecare rid parca astepta sa-si spuna povestea. Dupa ce i-am facut fotografia l-am invitat alaturi de mine pe banca. I-am oferit o tigara si trei lei. Cu o voce aspra a inceput sa-mi povesteasca din viata lui. Ochii au prins alta lumina in acele momente. Nu era mandru de copiii lui. Dar ii iubeste asa in felul lui. Degetele murdare, cu pielea aspra si crapata, framantau filtrul tigarii. In semn de respect fata de o femeie si-a dat jos clopul traditional.
Si a continuat sa povesteasca despre aur si cocosei, despre cortorarite vrednice dar aspre la vorba, despre cum simte el vechiturile si oamenii buni.
A terminat tigara si s-a ridicat de pe banca. Si-a pus clopul pe cap si, sprijinit in batul lui, s-a indepartat mormaind:
- Nu mai fi trista duduie! Matale inca faci poze!
Am zambit si l-am urmarit cu privirea pana ce a disparut de pe alee.
O adiere usoara de vant a ravasit frunzele si zgomotul lor parca semana cu respiratia grea a cortorarului ce-si vandu-se sufletul in fotografii pentru cativa banuti.
Am pornit mai departe cu dorinta de a bea o cafea calda si m-am gandit oare pentru ce mi-as vinde sufletul?
Bineinteles ca nu am reusit sa-mi raspund. Mi-am pierdut pasii pe strazile vechiului oras si aveam senzatia ca mereu ochii cortorarului ma roaga sa nu fiu trista.....