Tacerile unui mesteacan...

Mi-e sete...
Ma gandesc ca daca parasesc prundul o sa pierd usoara adiere a vantului. Nu vreau inca sa o pierd.
Ma face sa simt pe buze gustul verii.
Secundele se scurg nemasurat si impinse de vointa lor. Nu le numar. Nu le caut. Gasesc timp doar sa imi ignor setea.
Abstract...
Undeva se scurge in mine un gol. Ma infioara senzatia de rece si incerc sa o inlatur privind in departare. Este ca un atac la linistea de care aveam atat de mare nevoie.
Realizez ca, in sirul de secunde ce fug, nu am nici cea mai mica intentie sa lupt. Mi se pare inutil si oricum curiozitatea primordiala din mine isi inclesteaza ghearele de marginea atat de fragila a sangelui cald.
Intreb?
Da?
De ce?
Cum?
Imi dau seama ca setea s-ar putea sa fie sursa acestui mic atac inghetat. Imi amintesc.
Intorc privirea spre mesteacanul ce isi leagana tanguirea in asteptarea ploii.
Imi doresc sa ploua. Imi doresc sa vad cerul ravasit de fulgere care sa caute un pamant insetat de iubire.
Amintiri...
Fractiuni de secunda in trupul ravasit de dor si incalzit doar de gandul unei peregrinari fierbinti.
Amintiri...
Senzatia aceea de catifea a mainii ce imi cauta palma si trairea. Stia. Nu trebuia sa intrebe pentru ca stia. Stia ca in palma mea atunci, am adunat totul. Fara sa ma rezum la criterii si fara sa incerc sa aplec privirea in asteptarea raspunsurilor.
Mai mult de zece secunde, mai mult decat ravasirea, mai mult decat dorinta, mai mult decat trairea, mai mult decat luna lu' marte...
Gheata...
Asta era!
Amintirea ghetii!
Mansarde arse in flacari demente ce sfasaiau punctul de pornire ale unei descutusari dorite.
Puls...
O alternanta ce imi amintea de mine, atunci...
De tine tot timpul...
Ce nevoie aveam sa cunosc linistea de ieri si cea de azi?
Ce m-a impins sa vin aici si sa o caut?
Setea imi rapune vointa de a mai cauta raspunsuri...
Nu e nimic schimbat in mine. Nu e totul cunoscut in mine.
E doar o ploaie ce imi modeleaza sufletul si il hraneste in valtoarea ei spre un pamant ce isi gemea setea desavarsita doar de o anumita liniste.
Asta cautam aici?
Nu stiu...
Asta voiam sa gasesc aici...
Un raspuns...
La ce intrebare?
Am zambit. Am pasit. Am baut apa rece si setea s-a stins in haul ei abstract.
Buzele s-au conturat, rosul lor a atins coaja mesteacanului.
Cuvintele tacute din scoarte de copaci ce isi cauta vantul aducator de dor...
E in mine silabist fiecare cuvant. E dincolo de ratacirea si gasirea pentru care azi mi-e sete...
Azi mi-e sete de dor...
- O cafea, Domnul meu?
- O cafea, Doamna mea...si... povesteste-mi cum ai simtit azi soarele...
- Prin panza apei. Un sentiment involburat de linistitor. Stiam ca soarele nu cauta. El doar atinge si nimic din forta lui nu are premeditare. Ma gandeam la revolta negurilor apei. La oglinda dinspre lume pe care o daruieste fara sa perceapa si la forta cu care se opune, de la o anumita adancime, caldurii.
- Ai sa pleci, doamna mea?
- Nu...am sa astept razele soarelui in adancurile razvratite fara sa caut punct de reper. Il am, si cu el o sa-ti sprijin universul.
- Cuvinte mari, Doamna mea...
- Cum as putea altfel sa vad si sa spun? De ce sa cautam mereu o masura a cuvintelor? Intotdeauna m-a obosit cautarea masurilor si am renuntat. Nu pot decat sa simt in ritmul propriei mele masuri. E adancul meu si soarele. E apa mea si soarele.
- Unde sunt eu, Doamna mea?
- In adancul meu. In orbirea mea. In dorul meu. In zambetul meu. In anotimpurile trecute si viitoare ale simturilor mele. In caldura si in frigul meu. In cararile mele inundate de fructe salbatice ce nu ating decat culoarea vie din mine. In mierea ce se prelinge pe buzele insetate de un maine fara contur. In atingerea blanda a oricarei adieri de vant scapata din plasa lui Eol. In fetita balaie ce priveste dintr-un contur nemarginit si verde. In ce am fost, in ce sunt si in ce o sa caut mereu. Pe tine...
Dorul..