Nu conteaza...

 

Cabaret uman

Melodia imbratisa toata camera. O cunosc chiar prea bine si mi-e usor sa-mi amintesc pasii de dans. Fac un pas spre alta dimensiune si ma straduiesc din rasputeri sa nu pun nicio punte de trecere. Reusesc si totul capata aspectul unei pete urise de culoare rosie cu mici firisoare de verde. Zambesc si imi caut acolo rezolvarea disproportionalitatii. Este oare o ecuatie?
Acum rad si imi amintesc ca de fapt nu m-am priceput niciodata la matematica. Poate ca asta mi-a fost folositor de fapt.
Din manunchiul de rosu cu pete verzi se desface o retea aproape incandescenta. Imi place ce forma are si nu imi pun intrebarea daca lumina aceea are vreun sens. E acolo pur si simplu si insoteste melodia care doare. Nimic din mine nu se mai misca. E o inertie opaca in care ma adapostesc pentru a-mi simti siguranta.
Privesc in jur. Aproape nimic nu s-a schimbat. E o liniste apasatoare si ochii mirati urmaresc totul cu o curiozitate copilareasca. E un zid imens. Foarte rar cateva cuvinte trec de el.
E cea mai mare bucurie asta. Imi indrept pasii dincolo de prag si zambesc. Opacitatea dispare si melodia isi continua drumul pe cararile amintirilor. Si atunci realizez ca desi aproape nimic nu s-a schimbat, dincolo de aparente eu sunt total schimbata. Nu stiu daca in bine sau in rau, dar cu siguranta ierarhia valorilor e modificata complet.
Nimic din ce a fost nu o sa mai fie, iar ceea ce va urma nu este ceea ce speram sa fie.
E ingrozitor de cald. Scaunul cu rotile se odihneste sub fereastra larg deschisa. Panza alba de pe el e tacuta, dar prezenta.
Nu-mi revendic decat dreptul de a plange uneori, desi in unele clipe simt ca spitalul de nebuni e singurul refugiu confortabil. Dar inclin capul si privesc in jurul meu. Ma linistesc zambind si privesc ceea ce era si ce este, ceea ce era sa fie si ceea ce a iesit si pana la urma imi dau seama ca doar eu am reusit sa pun acolo in inocenta aceea sclipitoare mai mult decat se astepta cineva.
Si nu o consider o greseala. E doar scarba de o ierarhie a valorilor ipocrita si fara sens.
Contururile devin nedefinite si doar zambetul meu mai pluteste linistit intre fereastra si scaunul cu rotile.
Frunzele in caderea lor au cuprins cuvintele si le-au dus exact acolo unde imi doream sa fie...

La sud de mine...

Cand mi-a inmanat semnul de carte mi-a spus zambind sa nu fac nimic din ceea ce el n-ar face. Am zambit si i-am intors spatele napasatoare. O mica ingamfare ce mi-a dat satisfactie. Mi-am dus mana la tampla si am cautat printre mii de borcane goale o afisare de cenusa care sa-mi satisfaca pofta de venin. Mai apoi am dezbracat o lumanare de ceara ei falsa si lichidul fierbinte l-am intins pe o foaie albastra de carton creponat. In semn de protest albastrul s-a revoltat si si-a acoperit imensitatea cu o culoare violacee si destul de temperata pentru criza de ipocrize ce o bantuia de ceva vreme. 

Mi-am inhamat spiritul cu matraguna si am uitat ca in urma pasilor mei a ramas doar tocul subtire al pantofului demodat. Mi se parea intuil sa asez pe masa ospitalitatii ceea ce se cuvenea pentru ca asa trebuie. 

Dar...

Oh dar aici nimic nu e lipsit de intentii bune, mi-am spus in sinea mea pasind peste pragul atat de fals al melodiei ce rasuna intre peretii scorojiti. 

Mi-am imbratisat sanii intr-un gest ce invoca rabdarea sfinxului si am asteptat ca valurile imense de demagogie sa se reverse peste fruntea mea obosita. Si am ascultat....

Dureros de palpabila, starea oratorului se insinua printre rochiile elegante si costumele scoase de la naftalina. Se formase o pojghita fina si tare precum cremenele ce-si cauta inutil amnarul. 

Puteam sa tolerez in acele clipe tot ce se incerca a mi se turna in creierii ravasiti. Si o faceam cu un calm impeturbabil si onest. Chiar aveam uneori senzatia ca sunt si de acord cu frazele inlemnite in timp si ca in jurul meu de fapt nu misunau oamenii tepeni, incatusati in rigorile etichetelor pe care le sfidam. Le admiram nemernicia de a se considera atotstiutori cand de fapt isi scaldau spiritele marunte in sloganuri atat de neinspirate incat aveam senzatia ca papionul nu s-a inventat ca sa te chinuie. 

Privirea nonsalanta si zambetul fals de dupa care se zarea o dantura impecabila au trecut peste capetele nostre cu constiinta curata ca trei cuvinte de lemn plin de carii ne-au convins ca "e cel mai buni dintre cei exceptionali". 

Insa nu si-a asteptat raspunsul inapoi. A plecat, exact cum a venit. Teapan in costumul de tinichea si fara sa fie constient ca de fapt, eu cel putin o sa ma intorc acasa si cu o dezinvoltura perversa o sa scuip peste produsul lui adulat continuand sa imi spal dintii cu aceiasi cenusa straveche de milenii.

Cred ca e musai a-mi imbunatati vocabularul cu niste injuraturi mai de soi....

Vitriol...

E ca un vitriol ce iti arde creierii impaienjeniti de duhorile nesfarsite ale…

Si nu este o poveste pe care o reiau. Nu o incep si probabil ca se va sfarsi de la sine.

In mijlocul meu trecut de limita unui necesar si aproape confortabil micism, albastrul devine o notiune proape inexpugnabila

O daa!!! Pretentii desarte asupra jocului mintii. Daca ar fi sa ma scuz in fata stereotipiilor as spune intr-un mod pompos ca am avut nevoie de regasire, si asta doar din comoditatea de a nu da mai multe explicatii inutile sa par mai versatila decat sunt.

Ar trebui sa rad in hohote si sa strivesc sub mine culoarea de nepatruns a unei ciuperci similara cu intensitatea.

Nu se observa?

Si acum se izbesc cuvintele de o goliciune de-a dreptul nefireasca. Si nici pe departe nu este teama vointei de a se descrie ceva.

Compar?

La un nivel ce nu se percepe decat atunci cand visul se sparge in tandari am puterea sa spun ca reusesc in sfarsit sa compar. Si al dracului imi da cu virgula! Prima mea comparatie este ca o virgula imensa....

Prafuit si scos dintr-un epicentru deloc pretentios, gandul asta se concretiezeaza in ceva asemanator cu ceea ce vede un orb cu puterea mintii si ceea ce oamenii care pot decela oarecum unele culori cred ca vad mai bine decat orbii. Nu e revolta! E acea stare de gratie ce isi continua insistent trecerea din vis in realitatea. Pentru ca sensul invers nu functioneaza.

Trec dincolo de monumentele funerare si tabla cutata si de data asta rad. Nu imi ramane nimic din textul rece si irelevant. Ma domina si se impune pana la urma urmei impulsul acela atat de intens incat ma strang precum un arc ce nu-si mai gaseste locul in salteaua demult defoarmata.

Nu sunt sertare si nu mai sunt culori. In clipele astea doar orbii vad pentru ca restul firescului a orbit.

A orbit in culori, duhori, maestre elucubratii si un noise ce apare in tacerea atat de placuta si intensa a unei simtiri reale. Si totusi nu ma revolt...

Ma numesc Sorana si am 40 de ani....

Tudor Turcu

Amintiri....

Il priveam in fata panzei luminate. Simteam forta cu care creatia ii impingea mana in culorile din jurul lui. Noi ceilalti intr-o lume si el acolo. Dadea culoare unui contur ce isi insinua dorinta. Mana sigura a lui Tudor simtea si contura...in rosu si in verde....si in linii de albastru intens. Punea acolo in unealta lui si zambetul si tristetile si bucuria....

Mult timp starea aceea s-a pastrat in mine. Dupa mult timp am simtit si altceva in jurul meu. Aveam senzatia ca prin mainile si pensula lui pot atinge frumosul. Si el zambea pictand si daruind in nestire. In culori, in bucurie si in foarte mult talent...

Bafta Tudor Turcu!!! Tu poti sa asezi in muzica o alta culoare!

Medias Blog Awards 2012

Intr-o lume in care se traieste cu viteza luminii si sub reflectoarele spoturilor publicitare, cuvantul si simtirea nu trebuie uitate...

Particip la Medias Blog Awards 2012!
Medias Blog Awards 2012 este un concurs organizat de Feri Teglas Blog si  Dianthus Medias cu sprijinul Casa Gazelor Naturale, Originalo.ro, Sara Spa & Wellness Center, Contrast Publicitate, Blogal Initiative si Vitamina Marketing

Bipolaritate...

Oglinzi paralele

Intuneric...

Unul adanc si laptos. Un somn bolnav de dependenta si o camera simpla marginita cu doua ferestre. Parea destul de luminos si calm. Un amestec aproape desavarsit de culori ce nu-si plangeau regretele. Ma afund si mai mult. Fara sa imi pese ca dincolo de asta constructia o sa arate in cu totul alt fel. Accept ca sunt undeva unde fiecare linie trasata inseamna ceva. Nu stiu despre ce este vorba si intind bratele intr-o implorare surda. Astept sa se intample ceva. Mutenia din mine nici nu clinteste si nici macar nu mai este atenta la ce se misca si se coloreaza in jurul ei. Am trecut. Sunt acolo pe esafodul ce asteapta o condamnare. A oricui sau a mea. Aerul se strange in cocoloase intepatoare si incepe sa-mi zgarie vocea. Ochii devin un caleidoscop neobisnuit. Cilindrul opac se transforma intr-o  oglinda. Imaginile nu mai sunt simetrice si nici macar intoarse cu susul in jos. Trupul mi se arcuieste si subconstientul imi impinge in somnul paradoxal geamatul de dorinta. Mainile se intind inclestate spre gatul meu si nimic de aici incolo nu mai este uman. Se amesteca toate intr-un praf caramiziu. Mi-e sete si am nevoie sa respir...

Si sfasai cu unghiile toate durerile insirate in fata mea.

Si vreau cu ochii ce nu pot face cu mintea.

Si te resping pana cand asta ma doare cumplit.

Si ma arunc in durere cu o surda rupere...

Accept cu egoism maxim tot ceea ce imi pui in maini, in minte, in ochi, in talpi si in creatie. Nu dau nimic inapoi. Nu decid eu ca meriti sa ai decat ceea ce esti.Asta decide banalul. Nu eu am pus pe masa cantarul de antracit. Si nici evaluarile greselilor intarzaiate si mucegaite in timpul umed de trecutul negru ce razbate inafara cu fiecare cuvant scuipat.

Si continui sa caut aerul in somn. Cu disperare si incrancenare. Vad mana ce imi lipeste gatul de perete si apasa. Fara sa lase urme. Accentueaza durerea si imi provoaca dorinta nebuna de mai mult. Si stiu ca se poate mai mult si imi traiesc totul in vis alungand inafara doar semnele incontestabile ale unei revolte ce te face sa razi. Nu am cum sa ma amuz, pentru ca nu te vad si nu te aud. Sunt acolo cu mine, in visul meu sufocant si in realitatea atat de insipida a ceva ce nu vreau sa definesc. Sunt acolo in egoismul meu mut si fara asteptari de mai mult. E ca o linie dreapta si atona ce duce spre un zid. De data asta al meu, nu al tau si departe de a fi al nostru. O sa spui...banal...O sa spun ....si ce daca??

Banalul e minunat uneori pentru ca iti da scuza perfecta de a nu simti...de a nu vedea decat in spate si cu teama aruncata peste umarul ce nu se poate abtine sa nu se intoarca acolo in umbra vicioasa...

Mai este decat un pas pana la prabusire...

Si vocea calda razbate dintre miturile reci si canta...o melodie sublima a fricii eterne de inceputuri fara limite...

Nu incerca sa ma cobori in mocirla numai pentru ca tie nu iti place sa respiri la intaltime...

Rosu amarant?...

Estetica uratului

Picaturile de roua ii atingeau obrazul cald. Primele raze de soare s-au ravasit in ochii somnorosi. Pamantul de sub talpile sigure isi framanta nelinistile pe cararea ce duce departe...

Ceva din lumina filtrata de crengile copacilor ii dadea impresia ca se afla intr-o impozanta arena romana. Nu se astepta la nicio lupta. Totul e linistit. O liniste aproape palpabila in palmele ce danseaza pe langa trupul infiorat de dimineata de vara. Sau de toamna sau de oricare din toate anotimpurile.

Zambeste...

In fata, la cativa pasi, o scorbura noduroasa da impresia ca abia acum se trezeste din somnul secular. Copilul intinde mainile spre ea. Nu e nici ruga, nici implorare. E doar acolo. Veselia se revarsa din el sub forma unor panglici de culoare rosu amarant. Zboara cu usurinta si se cuprind in crengile copacilor facandu-i sa zambeasca. Totul prinde conturul unei povesti fantastice in care personajele sunt sunetele si razele soarelui. Azi totul e doar un fel de rosu. Al unui copil ratacit in basmul atat de linistit, al unui copil ce isi canta ingaduinta si zbora spre nesfarsit cu dezinvoltura unei panglici creata de el, de visul lui si de roua de pe obrajii somnorosi....

Buna dimineata Doamna!!!

Aburii cafelei s-au stins in razele soarelui si se aude doar zgomotul rosiilor ce se coc....

Linia de deja vu...

Sufocare

Nu dedic nimic...
Ma dedic...
Un deja vu. Pentru mine a devenit ceva obisnuit. E ca si cum mi-as imparti fiinta in doua fasii distincte. Una care primeste in plex acest deja vu perpetuu de speta intai si una care traieste dincolo de limitele suportabilitatii umane.
Ar fi trebuit sa fiu plina de revolte si de spume verzi la gura cand m-am izbit din nou de acest deja vu. Trebuie sa recunosc ca m-am revoltat. Insa nu atat de tare incat sa arunc din gat flegma artistica. Ei bine nu am facut-o pentru ca simt o nevoie imperioasa de a scoate din tenebrele mele partea aceea care vrea sa priveasca parcursul pana la capat. Si asta doar ca finalul sa fie apocaliptic si ruperea de pula sa fie cu adevarat exploziva. Si ca sa ma rezum la banalul principiu al balantei oarbe m-am afundat pana peste ceea ce poate duce creierul, intr-o aberatie magnifica. Pe tot drumul cusaturii in sange simteam cum prind viata, cum toate contururile devin o arma cald - venerica a scarii pe care as mai fi adaugat cateva trepte absolut dementiale. E ca un vartej ce ma respinge si ma absoarbe in intregime, in acelasi timp. Fara sa intrebe, fara sa-i pese, fara sa conditioneze. Perfect abil cat sa imi atraga atentia ca inca se mai poate urca si mai ales ca inca se mai poate construi. Perfect constienta de asta m-am aruncat cu capul inainte intr-un hau ce in momentul acela nici macar nu se putea masura. A fost...atat de intens incat mintea si trupul meu au inceput un dans nebun, o incantatie acut dureroasa, ingrozitor de intensa si aproape fara suflare. Am tipat in mine si in jurul meu, am plans si am ras sarcastic, am asimilat atat de mult si de brusc incat genunchii mi s-au frant. Mi-a fost atat de frica incat somnul meu a devenit un vis real si apoi s-a intors in mine cu scarba aia de dorinta de mai mult. Si o am si acum in mine. E acolo...ca o masa imensa de dureri, de eliberari, de nevreri scabroase ce se intind incet peste creierul ce arde.
Dar inutil...
In scurt timp am devenit constienta ca nici acest deja vu nu poate sa treaca limita. M-am obisnuit cu asta. Ma linisteste si chiar ma amuza.
Partea cealalta din mine insa a ramas treaza si a ales sa mai construiasca. In niciun caz aberatii magnifice. Ci un zid ce a devenit un reper imbatabil si de netrecut. Si langa el e spaima de a muri sufocata in mocirla...
Crezi ca poti?
Categoric nu poti. Si asta nu e o provocare. Valentele construite pe mana perfecta ce strange gatul expus sunt atat de numeroase ca la fiecare strangere sau apasare se va naste ceva nou ce o sa te indeparteze de zidul infect al fricii mele. Si eu iarasi o sa construiesc imprastiind sange, si voma, si flegma denaturata de banalul deja vu....
In the middle of the fucking nowhere.....

Rocky 5 - Medias

Mircea si muzica ce imi face placere!!! Sper sa va placa si voua...