Follow the beat...

“Ce este hip-hop-ul?

Hip-hop-ul este convergenta miscarii electronice cu cultura tanara urbana pana cand lumea si-a dat seama ca disco e o porcarie…

Ce este hip-hop-ul?
Este rap….
Este soul….
Este R&B….
Este Funck….
Este o forma de comunicare culturala incrucisata…
Este recombinarea si combinarea a tot ceea ce a fost inainte….
Este un stil de viata, un limbaj, o moda….
Este simplu si complex….
Este gasirea unei noi voci….
Este despre individul care pune sub semnul intrebarii stabilirea….
Dar ce este hip-hop-ul adevarat se poate pune in doua cuvinte:
Sunt aici….”
Azi am simtit nevoia sa revad pentru a nu stiu cata oara un film. Nu face parte din categoria marilor capodopere cinematografice. Insa acest film m-a inspirat intotdeauna. Mai corect spus muzica acestui film si mesajul transmis.
M-am cufundat in imaginile pline de muzica si am revazut aceasta imaginara si superba poveste de dragoste.
Apoi mi-am adus aminte de ceea ce a trezit in mine muzica atunci cand am ascultat-o intr-un club.

“In momentul in care am pasit in club muzica m-a facut sa ma opresc pentru cateva momente care mi s-au parut o eternitate. Am scuturat din cap intr-un gest nehotarat de a alunga ceea ce simteam si m-am indreptat spre masa unde erau prietenii mei.
Aveam senzatia ca am pasit intr-o alta dimensiune si ca aerul ce ma inconjoara incearca sa croiasca ceva nou in mine.
Fiecare sunet ce imi patrundea in urechi se dispersa in milioane de sunete mai mici ce se imprastiau amplificate in trupul meu asemeni unui praf stralucitor. Purtata parca de o forta nevazuta m-am ridicat de la masa si am pasit pe ringul de dans.
In acel moment in mintea mea s-a declansat o imagine construita din fluiditatea sunetelor ce ma invadau intr-o cascada puternica si linistita in acelasi timp.
Sunetele adunate la un loc au inceput sa compuna imagine dupa imagine realizand un film al simturilor care m-a impins intr-un dans din miscari pana atunci nestiute.
Prin fata ochilor mintii, sub impulsul caderii cascadei de sunete, vedeam doua trupuri – femeie si barbat – intr-o asteptare armonioasa spre ceva necunoscut. Un sunet limpede si distinct, de culoare ivorie, mi-a patruns in minte….gheata care se sparge….
Mana lui s-a intins inspre ea intr-o invitatie spre imagine. Degetele s-au atins timide dar amenintatoare in acelasi timp catre o revarsare de simturi intensificate acum de sunetul unei ploi linistite si calde.
A cuprins-o in bratele puternice si au inceput un dans al trupurilor haotic si plin de o senzualitate bruta. Maini de barbat ce alunecau pe gatul fin al femeii, de un alb lasciv si plin de pasiune. Aceleasi degete cuprinzand sanii in sunete de briza oceanica, sfarcuri iesite spre vantul din muzica, buze unindu-se intr-un sarut ravasitor umezind pasiunea nisipului spulberat in dune aramii din melodiile ce se inlantuiau, ca si trupurile, si compuneau imaginea sonora…dansul meu haotic in cautarea continuitatii a ceva ce simteam ca am pierdut.
Trupul femeii s-a prabusit pe un decor negru, trupul barbatului a inlantuit-o in miscari armonizate cu o melodie tanguita de o voce profunda care rotunjea sunetele senzual si insinuant. Arcuire de trup de femeie dornica, atingeri, mangaieri, gemete prelungi, buze in cautare de coapse desfacute spre asteptare, patrunderi ritmice si adanci, strangeri in neguri umede si dulci si, ca un refren repetat la nesfarsit si desavarsind melodia, gemetele placerii pe altarul sunetelor care o construiau.
Nu am indraznit sa deschid ochii pentru ca simteam apogeul sunetelor compuse care imi dadeau imaginea finala a placerii….. si continuand sa ma misc am simtit trupul femeii arcuindu-se spasmotic in sunet de furtuna, oprind in ea respiratia pentru a lasa placerea sa o patrunda. Am simtit incordarea barbatului si asteptarea supremului in sunet si imagine.
Si am vazut trupurile incrancenandu-se deodata si oprindu-se undeva dincolo de timp si simturi…fluide…gingasie….saruturi pasionale in sunete de primavara limpede si covarsitor de senzuala….
Am deschis ochii si in acel moment am realizat ca am vazut si am trait un spectacol de lumina si culoare compus din praful stralucitor al milioanelor de sunete pe care le-am lasat sa ma patrunda……”

Asta am scris pe nerasuflate atunci cand m-am intors acasa.
Azi privind din nou filmul ma gandeam la tine, prieten drag.
S-au asezat in mintea mea toate gandurile, nelinistile, dogoarea aceea a noului care te inlatuia in el, lacrimile si zambetele, furia si deznadejdea, indecizia in decizie, frustrarea si apoi dintr-o data finalul.
Socant, neasteptat si alaturi de alte vesti proaste care mi-au dat starea aceea de stana de piatra in care nu ai posibilitatea si puterea de a gasi un fir de speranta.
Azi sunt oarecum linistita pentru ca stiu ca undeva acolo in tine s-au sedimentat gandurile si luptele tale permanente in cautarea acelui ceva.
Filmul s-a sfarsit si am ramas nemiscata in fata ecranului. Simteam bataile inimii sincronizate cu muzica aceea ce tot timpul mi-a dat o stare de zbor spre ceva nedefinit.
In ritmul inimii reverberau cuvintele celor doi protagonisti:
Cannoli......cannoli.....
Nu mai stiu ce sfaturi sa-ti dau si cu atat mai mult nu gasesc nici macar acel firicel de speranta cu care sa incropesc ceva coerent. Dar m-am gandit ca poate vrei sa vezi filmul: Save the last dance (2).
Nu este o capodopera, am mai spus asta, dar este ceva aparte. Este viata, este decizie, este suflet, este romance, este dragoste.....pentru un vis.....
Hello Trombonista! Follow the beat....

Solz..

Un prieten drag mi-a amintit azi de o anumita stare. In acel moment am zambit in nostalgia valului care trecuse peste mine.
Se poate descrie oare? Cine sunt eu sa descriu asa ceva? Cine imi da acest drept?
Uneori mi se pare atat de ciudat ca pe parcursul unei prietenii, din varii motive, incepi involuntar sa aduci din urma doar clipele superbe cu care sa incerci sa confirmi ceva, le asezi in fata, pe franturi, pentru a face ce?
Si apoi tabloul trecutului te invadeaza. Te lasi cuprins de gustul acela dulce al frumosului prin care ai trecut si invariabil iti creezi trairile unice. Dar nu sunt asa. Toti cei care te inconjoara le au. Fiecare are intensitatea si perceptia proprie.
Am privit cateva fotografii ale zambetelor mele petrecute parca intr-o alta lume. Cineva mi-a spus ca in nici o fotografie nu sunt aceiasi.
Si iarasi am zambit nostalgic in aburii cafelei.
Da, pentru ca puse intr-un sir indian, franturile acelea de fericire fac intregul.
Si totusi….asta ma face sa vreau sa vad oameni fericiti in jurul meu…
Cahh!! Deja nu ma mai inteleg eu!!...aaa…si am primit si un cadou superb…
Pe curand!!

Migdale..

Era un infinit albastru care ma durea. Era ceva nedefinit in pasii nostri prin nisipul alb al plajei…
Mi-e cald in mana ta si picaturile de ploaie imi sorb versul pasiunii din trup. Trec dincolo de mine si se scurg in palma ta.
Ochii tai arunca scantei undeva in universul nedefinit al gandurilor, trupul tau tanar zvacneste in ritmul ploii si alergi undeva unde eu imi imaginez ca e o imensa liniste cautata. Imi strangi mana in mana ta si canti invaluit in ploaia calda de vara.
Am senzatia ca peste gandurile mele se asterne plaja si ca undeva o sa urmeze un neant albastru.
Ma opresc…
Te privesc cum alergi si mi-e dor deja de versul pasiunii…
Undeva intre fuga ta si linistea mea s-a asternut un val zalud si plin de spuma. Cred ca s-a lovit din greseala de urma pasilor tai pe nisipul ud si a desenat o migdala…dulce…amar…
Cantecul tau s-a topit dincolo de migdala staruitoare….
Si ploaia?
E valul meu cu capatai de migdala pierdut pe o plaja cu nisip alb, dincolo de mine, afara din mine si dincolo de noi….cantecul tau…intr-un infinit albastru….

Mansarda viselor...

“Fiecare este artizanul propriului dezastru!”

Imi place cum suna chestia asta. In mod normal nu ar trebui sa zambesc pentru ca sunt un artizan.
Construisem o lume perfecta, unde ingemanarea sufletelor era ca legatura indestructibila dintre valul rascolitor si tarmul rabdator.
O lume in care am gasit dupa mult timp definitia completa a iubirii.
O lume in care libertatatea spiritului plutea peste fiecare cuvant si simt, ceva ce iti dadea concretul zborului spre starea indescriptibila de bine si liniste. Mansarda viselor…..
Si?
Partea aceea tenebra din mine, partea aceea rasfranta in realitate niciodata nu trebuie adusa in aceasta lume. Si asta a fost marea mea greseala. Nu am puterea sa ma iert pentru ca nu merit. Nu am puterea sa mai lupt pentru ca stiu ca aceasta pata a realitatii a rupt aceasta lume.
Imi vreau visul inapoi! Mi-l vreau cu toata ardoarea unei mari linistite in care sa simt mangaierea valului bland, sa simt pe buze limpezimea si gustul acelei iubiri indiferent in care colt al lumii as fi.
E doar o stare iar acea stare merita orice sacrificiu.
Suna bombastic, dar femeia din mine asta vrea. Nu e o completare. Este pur si simplu acea implinire mult visata, este esenta Creatiei si a ceva ce niciodata nu pot sa definesc.
Acum ploua! Privesc geamul pe care odata ai scris …te iubesc….zambesc si asta pentru ca ochii tai ravasiti si rebeli sunt undeva in sufletul meu mic si chinuit de cruda realitate.
Esti acolo?
Daca te stiu acolo lacrimile mele nu vor mai curge.
Daca te stiu acolo marea mea va fi linistita iar nisipul cu siguranta imi va calauzi pasii in gandurile tale.
Un val….

Scarpinat...

Degeaba incerc sa gasesc cuvintele potrivite. Este ca si cand as cauta esenta perfecta a unui parfum imaginat de mintea mea.
Pentru asta ar trebui sa memorez toate aromele existente. Omeneste asta este imposibil. Si apoi ce ma fac cand intr-un alambic in loc de petale de trandafir am sa pun fier vechi?
Poate ca nici nu are sens sa ma mai intreb atata timp cat nu pot asimila atatea arome.
Si apoi caderea libera din neputinta….
Ma simt un Jean Baptiste Grenouille in cautarea perfectiunii esentei pure. Sa fie oare asta autismul neputintei?
De ce naiba avem mereu tendinta sa punem totul intr-o definitie care in fond nu spune nimic?
Cat de abstract poate sa fie sa pui apa si tone de petale de trandafir si la sfarsit sa curga ulei de fier vechi?
Si totusi este bine sa ma intreb desi nu am nici un raspuns.
Grenouille a fost rastignit…
Eu continui sa caut raspunsuri..
Concluzia?
Inutilitate….si pentru el si pentru mine…
Prosit!!

O poveste a povestii povestite..

A deschis ochisorii plini de lumini rupte din curcubeu si privirea curioasa s-a oprit pe picaturile agatate in panza de paianjen.
Asa a inceput incursiunea unui Motan curios in lumea stranie tesuta in jurul lui de maini nevazute.

Ca un adevarat explorator, Micul Motan, si-a indreptat privirea spre cerul nemarginit.
De acolo oare ar trebui sa porneasca?
S-a decis ca este totusi prea departe si ca tigla de pe acoperisul casei vecine, scaldata in razele soarelui tomnatic, este mult mai ispititoare cu atat mai mult cu cat a zarit acolo cateva fire de iarba uscata.
Furisandu-se printre caramizile hurducate langa culcusul lui a pornit voios spre tinta aleasa.

Labutele mici si pufoase s-au cufundat in iarba lenesa de pe langa gardul de sarma ce imprejmuia gradina. Boticul umed si curios a inceput sa caute o fiinta. O fiinta mica si delicata pe care sa o ia cu el in luminoasa explorare.
Deodata a observat pe un ghimpe lucios ca ceva se clatina in usoara bataie a vantului.
Era o furnicuta rosie si suparata. A privit-o indelung si apoi a intrebat-o cu un mieunat alintat:
- Nu vrei sa te iau cu mine sa ii dam Toamnei un nume?
Furnicuta isi indrepta spre el privirea mirata:
- Dar tu sti unde este Toamna?
- Da! Pe tigla aceea calda unde ne asteapta iarba. La umbra ierbii este Toamna fara nume!
Furnicuta a inclinat din capsorul mic, a coborat de pe ghimpele lucios si s-a alaturat Micului Motan fara sa spuna nimic, fara sa protesteze sau sa intrebe care este rostul explorarii.

Nu stiu a va spune daca au ajuns vreodata sa dea Toamnei un nume. Nu stiu cat a trebuit ca Micul Motan sa-si coordoneze pasii dupa furnicuta rosie si tacuta.
Dar stiu ca undeva la umbra unor fire de iarba conturate pe un cer linistit, Toamna isi va primi candva un nume..sau...cine stie care dintre cei doi calatori va obosi...

Undeva pe acest pamant..

Este o casa in care simti cum toate razele soarelui se intalnesc pentru a se odihni. Irizari si umbre linistite si lenese te invaluie ca intr-o manta ocrotitoare. Ai senzatia uneori ca fantomele rafiamentului si elegantei pasesc de colo colo si iti intind mana pentru a te invita la un festin decadent de relaxare.
Zgomotul parchetului in urma pasilor te face sa zambesti si sa-ti aduci aminte de micutele printese care fug de majordomii iritati de rasetele lor zglobii.
Stapana casei este incununarea acestor irizari. Calma si generoasa, plina de tandrete si liniste.
M-am cufundat in acest univers magic si am lasat fiecare intentie sa ma cuprinda.
Ea, al nostru si eu. Un triunghi al bermudelor, diferiti si aceiasi, calmi si nelinistiti, bizari si curiosi. O nemarginire limitata doar de o liniste pe care ne-o doream inaintea unei noi batalii. Zambete si lacrimi, glume si seriozitate, profunzime si superficialitate voita pentru a alina o nevoie confuza. Ireal..
Parcuri, alei, stele si broscute. Apoi alergari si brazi care vorbesc cu noi intr-o magie atemporala. Ardei iuti si goluri ratate, revolte si calcule, argumentari si vise, framantari si concluzii. Somn linistit si matinal si apoi cafea, toate garnisite cu multa nicotina si gudron. Prajituri cu ciocolata si frisca, bomboane si martipan. Tandrete, liniste, comunicare si dorinta de a nu se sfarsi. Asta am simtit.
Multumesc Frumoasa castelana pentru fiecare picatura de liniste pe care mi-ai strecurat-o in suflet.
Multumesc majordom al broastelor, care se cearta pe lac, pentru fiecare provocare la argumentare.
Mi-e liniste in suflet acum pentru ca mi-ati daruit-o….

Concluzii?

Daca ti s-ar oferi sansa sa iti gusti lacrimile ce ai face?
Lacrima este izvorul cel mai curat al sufletului, este dulce si amara, este rece si calda si da..este lacrima!
Daca ai fi un demiurg nu ai avea lacrimi.
Daca ai fi un demiurg nu te-ar durea.
Daca ai fi demiurg nu ai putea trai intr-o lume de vise pentru ca tu insuti ai fi un vis.
Nu stiu daca gestul de a te aduce de la stadiul asta la cel de om este o degradare.
Omul in sine este demiurg pentru ca isi faureste singur lacrimile, zambetele, starile de Gratie. Pentru ca asa vrea, pentru ca asa simte pentru ca ceva in el tot timpul va denunta dorinta asta.
Ti se intampla in viata de nenumarte ori sa fii privit ca un demiurg. Atunci e starea de Gratie in sine pentru ca atunci poti privi in jos si sa te hranesti cu iubire, sa-ti invingi setea cu iubire si asta doar pentru ca asta vrei, asta ceri si numai cand ajungi sa-ti gusti lacrimile vei sti ca niciodata nu o sa fii un simplu om.
Niciodata nu ai sa poti sa-ti multumesti sinele cu simplitati care pe altii ii fac sa se simta insusi Dumnezeu. Drumul pana la simplitatea dorita de tine este cumplit pentru ca altfel nu il vei urma. Este drumul complet spre acea desavarsire zamislita in mintea ta curioasa si incisiva.
Cand ai trecut prin toata calea spre simplitatea ta o sa ajungi in punctul pe care l-ai dorit, alaturi de cine a putut sa te urmeze si sa se ridice la acest cumplit nivel unde aerul este atat de rarefiat incat poti sa respiri doar atat cat sa supravietuiesti fizic.
Si apoi?
Nu vreau sa ma gandesc la momentul in care ajuns in acel punct dorit de tine vei respira usurat cladindu-ti micile simplitati pentru a le putea savura dintr-o pozitie comoda…
Pentru ca la un moment dat si Zeii se supara cand vad asta. I-ai egalat deci esti stigmatizat.
Tu nu poti sa asociezi intensitatea drumului parcus cu linistea ulterioara a capatului acestuia…nu ai cum…pentru ca din acel capat ideatic, mintea iti va fauri incet si insinuant alte carari pe care le vei dori, pe care le vei anticipa si pe care le vrei invinse…
Si crede-ma draga prietene stiu ce inseamna sa raspiri din cand in cand…
Acolo orice alte argumente despre simplitate se pierd, acolo e totul sau nimic insa ti se da posibilitatea sa alegi…
In momentul acela vei deveni propriul tau demiurg…

Sorana Vs. The Game

Este ora 10:28 intr-o superba zi de miercuri. O zi in care mi-am propus sa nu fac nimic. Si nu pentru ca nu as avea ce, ci pentru ca pur si simplu nu am chef.
Am deschis blogul, am ascultat melodia, am recitit textele, am recitit comentariile si chiar am inceput sa gandesc. Ceea ce inseamna un efort sustinut avand in vedere marea ciorba de legume din capul meu.
Si inevitabil a venit gandul: End !
Am inceput dialogul de la postarea “Graalul”. A fost un joc acceptat, dur si, cel putin pentru mine, foarte obositor. Insa asta nu inseamna ca nu mi-a placut.
Pe parcursul acestui dialog multi dintre cunoscutii mei mi-au trimis ingrijorati off line-uri: Ce e cu tine? Esti ok? Ciudate texte! Nu inteleg nimic! Ai luat-o razna? ….si asa mai departe…
Nu dragii mei! Nu am luat-o razna deloc. Sunt foarte bine, doar putin obosita si atat.
Dar a venit momentul sa ma opresc. Fiecare joc isi are rostul si limitele. Iar limita mea este aici. Pentru ca de aici inainte, in acest joc, eu chiar nu mai imi am rostul. Cuvintele sunt prea putine, cunostiintele chiar daca sunt, sunt inutile, iar explorarile deja au depasit plaja pe care eu puteam sa o acopar.
Nu va ganditi ca asta imi produce tristete sau mai stiu eu ce altceva. Din contra! Acum e liniste, e zambet, e starea mea de bine si mai ales, in felul meu de a fi, e starea de mandrie si respect pentru jucatori. Pentru unul mai mult decat pentru celalalt pentru ca asa a fost sa fie.
Fiecare din noi suntem arhitectii lumii perfecte pe care ne-o dorim, fiecare din noi suporta consecintele si responsabilitatile care se nasc din curajul de a construi….dar indiferent de constructie, de control, de joc, de dorinte, de simtaminte este curajul de a arata, indiferent unde te afli, starea de Gratie care ti-o da sentimentul…
A iubi intens si total inseamna sa sti sa eliberezi tinta iubirii tale atunci cand a venit momentul. Sa ai curajul sa ii intelegi dorinta de libertate, dorinta de a-si implini visele si mai ales sa te inclini in fata curajului verbalizarii acestora. Acesta este singurul sfat pentru jucatori!
In stil abstract?..... sunt un arac…prietenii stiu de ce…dar sunt un arac zambaret…Bafta in continuare!
Game over!