True story...

Zidul e acelasi. Poate cu mai putina tencuiala.
O alta toamna deja. Frunzele isi schimba infatisarea...
O alta noapte trecuta fara ca pleoapele sa se uneasca in somn.
O alta dimineata in care racoarea isi face loc pe fereastra deschisa.
O alta cana cu o cafea arzanda si o tigara sprijinita pe scrumiera timpului.
Cenusa...
Derogare de la simtul intens al verii, recurs la procesul vinovatiei si plata in avans pentru durerea ce va sa fie.
Un inger slut s-a asezat pe felinarul ruginit si isi roade unghiile cu indarjire, ignorand forfota din jurul lui.
E absent prin prezenta lui plina si colorata.
O sete de teama ma invaluie azi. Ceva atat de intunecat incat ma face sa cred ca aproape imi beau propria-mi sete.
Repros sau ateism?
Lucifer, cel mai iubit dintre ingeri...
Bine sau rau?
Lilith cea mai iubita din femei. Cea primordiala intoarsa cu fata spre crima...
Mit sau realitate?
Doar alegere si o sete neinfranta de a masura durerea.
Zilele trecute m-am intors in timp. Am palpat in cuvinte simturi incatusate in colturi pe care le stiam. Incercam cu disperare sa cantaresc. Sa gasesc unitatea de masura cea mai potrivita ca sa redau intensitatea.
Am ramas acolo agatata palpandu-mi sufletul acru si calator in dorinta de a lasa se se vada.
Poate ca in clipele acelea a fost o incapatanare de copil, sau poate numai un regres. Dar am vrut cu toata fiinta sa fie sublimul, sa fie alegerea aceea care sa arunce peste lume mutenia cuvintelor mari.
Vinovatii ce nu ne apartin. Luate haotic pe umerii deja incarcati de vina existentei. Un spectacol ce in alte circumstante ar trebui sa starneasca teama, nu face decat sa ma umple de un dezgust profund.
Inlatur starea de nimic si privesc frunzele ce isi schimba infatisarea. Ingerul slut ranjeste si arunca in oameni cu inele de piatra ivorie. Amintiri sfruntate si purtate pe degete ce nu vor mai bea de acolo niciodata. Pentru ca au spus un NU machiavelic.
Nu intelegi?
Durerea e durere si fara regrete.
Nu intelegi?
Durerea fara de regrete e mult mai violenta. Nu are limite si se compara doar cu intensitatea sentimentului ce a nascut-o. Acolo e singurul egal plauzibil si fara de repros...
De ce Demon?
Pentru ca pot, Blondie...

Love her Madly...

Ma intrebam adesea de unde vine echilibrul unei fantani...
Mi-am intors privirea spre punctul acela maxim in care am simtit setea.
In primele clipe nu am vrut sa privesc decat limpezimea si pietrele curate din apa aproape inuman perceptibila. O apa rece care iti taie respiratia cand o atingi, o apa ce isi aduna puterea din alte ape si apoi daruieste cu dezinvoltura unui singur loc. E locul acela unde si-a sapat propriul culcus. Unde se simte intreaga si implinita in toate segmentele de memorie pe care cei de afara nu le percep decat superficial.
Am ridicat privirea albastra ca sa pot multumi unui necunoscut pentru ptivilegiul de a atinge, de a palpa si de a mangaia locul acela.
Privirea si pasii au trecut subit de la cimitire anoste si seci spre taramuri uscate si pline de praful grohaitor al renuntarilor. Au strabatut apoi mlastini urat mirositoare incercand sa evite scufundarea in pamanturi miscatoare de o atractie fatala. Gandul era acolo cu ei, cu pasii amortiti de insecte crude si negre ce abia asteptau sa-si ostoiasca foamea de verde.
Apoi o liniste amagitoare a amestecat sireturile pantofilor lasand speranta ca locul acela sa fie complet.
M-am descaltat la intrare. Nu imi doream sub nicio forma sa pangaresc locul in care apa, devenita lina, isi spunea povestea singuratatii acceptate si utile.
Imi era sete. Voiam sa sorb totul ca apoi sa pot sa raman in memorie cu luciditatea locului acela inconjurat si pazit de negura deasa.
Stiam ca in clipa in care o sa ating cu buzele si cu gandul apa aceea, o sa stiu....
O sa stiu de ce nevoia ei de a acumula lumina trece prin forta cu care imparte umbre si cosmaruri de neinchipuit
O sa stiu ca fiecare parte din mine se va rupe in mii de cioburi casante ce isi vor primi dreptul la intuneric pentru a putea straluci.
O sa stiu de ce fiecare picatura de viata din mine se va fi scurs in smaraldul adanc al apei linistite.
Si atunci apa mi-a vorbit...
In taceri, in culori, in cuvinte de dincolo de o lume perceptibila, in povestiri aproape cantate de o melodie vie si de foarte putini cunoscuta.
Si atunci apa m-a lasat sa cred mai departe...
In lacrimi, in zambete, in mangaieri de clape de pian lasat pe un taram privilegiat.
Si atunci apa m-a lasat sa vreau...
Alte taceri, in alte lacrimi, in alte zambete si in alte muzici neintelese dar curgatoare.
Si atunci apa m-a lasat sa curg...
Din lumina in intuneric, din liniste in sete, de sus spre atat de jos incat abia am putut respira.
Si atunci apa a tacut...
In miez de noapte cand ielele se scalda sub luna plina inganand melodia unei seductii fara margini.
Cand o sa intorc spatele apei o sa stiu ca fiecare fir de teama din mine o sa moara asfixiat in dementa unicului loc unde ea poate sa verse acumularile din anii ce vor fi fost plini.
Si atunci probabil o sa pot dormi...cand va fi fost un ras in somnul limpede al unei ape ce nu isi gaseste iesirea din intuneric...
Dormi Blondie?
Nu Demon...desi astept asta de secole...
Dar tu trebuie ca sti. Esti mult mai batran decat mine...
　

Kill me if you dare...

O unda de soc a ruperii neputintei?
Cretina intrebare.
Utilitatea volatila a mainilor legate in catuse se rezuma la faptul ca iti dai seama mai acut cat iti este de sete.
Limita asta a suportabilitatii proprii nu ma face decat sa cred ca pe undeva umanitatea isi are si ea rostul ei.
Constructia unui suflet negru este egala cu Taj Mahal-ul din fiecare dar la proportii mult mai mici. Nu ne permite buzunarul sa punem in marmura atatea trairi.
Ma plimbam azi pe o carare ce duce spre un izvor. Praful de pe caldaram mi-a dat de inteles la un momentdat ca nu e bine ce fac. El, praful, nu poate decat sa separe in bine si rau. Nu il duce constiinta mai mult chiar daca inteligenta ii este suficienta pentru a emite unele sentinte.
E atat de simplu sa spunem ca nu suntem intelesi. E un refugiu perfect si o amagire perpetua.
Ne ascundem in spatele plugului care ne ara trairile numai pentru ca avem senzatia ca fierul nu poate sa fie infrant.
Alta idiotenie!!!
Rugina s-a nascut tocmai din aceasta cauza. S-a inrudit cu rabdarea nemarginita de a macina.
Nu stiu de ce am ales fierul si rugina. Poate din lene sau doar din nevoia de a masca ochii deschisi spre ceva ce presupun ca nu o sa inteleg.
Cat de complicat poate sa fie sa accepti ca iti asumi sansa sa fii strivit de peretii unei acceptari si sa astepti sa-ti curga pe nas sangele unor definitii neconditionate?
Intre principiul corpului scufundat si perpetuum mobile nu sta decat pariul cu acel perpetuum mobile de speta intai.
Corpul scufundat este conditionat de existenta unui recipient si a apei. Perpetuum mobile poate sa fie definit atunci cand nu este dependent de existenta a ceva care pana la urma sa il puna in randul stereotipiilor.
Cat poate sa fie de greu de realizat?
Cate sfere poate sa cuprinda acest perpetuum mobile?
Cat poate sa acopere din ipocrizia si uzul de fals?
Nimic din ceea ce iti doresti "nu trebuie" nu este pus in oglinda de "trebuie sa nu iti doresti nimic"...
Poate sa fie asta un perpetuum mobile sau e numai o axioma a neputintei matematicii?
Ce rost isi mai are toata istoria omenirii cand nimeni nu a putut sa urce atat de sus incat sa spuna ca intrebarea "de ce?" a devenit inutila?
Neputinta nu este o premisa.
Inima este un organ format dintr-un muschi mai aparte.
Creierul este definitia stiintifica a glucozei.
Sufletul...
Nu cautam un perpetuum mobile. Cautam de fapt concretul unei definitii aruncate de un nebun pe sablonul amagirilor noastre....
Si atunci?
Am supravietuit atatora, scap si de data asta!
Doar daca vreau...somewhere over the rainbow...

Calatorii in simturi - Toamna mea...

Privesc scara spre mansarda cu o indoiala atat de palpapila incat mi se pare ca isi schimba culoarea.
Ma gandesc doar ca a trecut foarte mult timp de cand nu am mai urcat la marioneta hada si vorbitoare.
Pasesc pe prima treapta si sentimentul de indoiala dispare pe masura ce urc.
Usa de la intrare in camera ei mi se pare acum o banala portita spre o lume ce m-a parasit. Un taram care acum imi este mult prea cunoscut incat sa mai fiu surprinsa de ceva.
Intru in camera...
Mereu aceiasi. Atarnata in cuiul ruginit, marioneta mea absoarbe racoarea diminetii. Starea de expectativa i s-a intiparit pe ridurile de lemn si ochii par totusi plini de viata.
E hada...
Zambesc si linistea din mine o face sa tresara si sa-si indrepte odioasa fiinta spre mine. Parca nici nu indrazneste sa schiteze vreun gest. Determinarea cu care imi asteapta pasii este impresionanta. Sforile ii atarna pe peretele decojit si picioarele inerte par a incerca sa se mobilizeze intr-o revolta.
Asez cafeaua pe podea, imi aprind tigara si iau loc pe scaunelul ce imi permite sa o vad in toata splendoarea ei.
- Ai calatorit mult in ultimul timp, imi spune cu un ton de repros greu de ascuns.
- Da.
Nu schitez niciun gest.Tind sa cred totusi ca in lemnul putred s-a petrecut o schimbare majora. Ochii, acum mult mai spalaciti, isi coboara spre mainile mele opacitatea. Ma priveste curioasa si obosita oarecum. Starea ei mi se pare destul de acceptabila avand in vedere ca nu am mai vizitat-o de luni multe.
Astept...
Mirarea ei se transforma in sarcasm si am ciudata impresie ca lemnul a inceput sa luceasca printre cariile perseverente si multe ce il macina. E un ranjet ce o face sa devina aproape umana in ura ei. Niciodata nu i-au placut asteptarile mele si niciodata nu a stiut de ce ele exista.
- De data asta ce ai cautat in calatoriile tale? ma intreaba pe un ton destul de retinut.
- Pe mine. Ca intotdeauna.
- Mi-as dori sa ma minti cu dezinvoltura. In fond si la urma urmei sunt doar o bucata de lemn.
- Ti-am gasit pereche in calatoriile mele.
- E frumoasa?
- Nu. E mai hada ca tine. Dar in mod cert atarna de un cui mult mai interesant. Tu in timp ai devenit previzibila si ura ce te macina nu mai are culoare. A devenit un aluat juvenil si lipicios ce ma face sa cred ca nu iti meriti cuiul in care esti atarnata.
- Asta te va face sa-mi schimbi locul.
- Nu, draga mea. Il meriti cu prisosinta. Nu eu am ales acest loc. Tu ai facut-o prin revoltele tale inutile si decrepite.
- Ma poti iubi?
- Da, pentru ca sunt singura care te poate face sa dansezi pe o muzica ce iti este de cele mai multe ori straina.
- Si totusi aceasta muzica ma face sa pot sa tin pasul cu tine.
- Nu muzica te face sa poti asta. Ci sforile pe care le tin eu in mana...
Sorb din cafea. Zambesc. Privesc in jurul meu. Camera e luminoasa si vie. In mine creste muzica mea. In acorduri ample si clare. Ma decid sa dansez sub privirile marionetei.
Miscarile mele o fac sa suspine. Inchid ochii si ma arunc in muzica ce imi sfredeleste creierul. Fiecare pas si fiecare unduire e ca o rana pentru ea. Nu intelege. Vrea si nu vrea sa se revolte. Indoiala o cuprinde si pentru cateva momente constientizeaza cat de utila a fost in timp. Asta o umple de o mandrie aproape sacra.
O las sa se tavaleasca in maretul sentiment de satisfactie. Ma simt generoasa ca i-am putut da ceva.
Opresc muzica din mine. Imi iau tigarile si cana cu cafea si ma indrept spre usa.
- Deja pleci?
- Am vazut ce aveam nevoie sa vad si am dat ce ai cerut.
- O sa te mai intorci vreodata?
- Probabil ca da. Iubesc mansarda asta in diminetile cu soare. Iar tu esti ridul din sufletul meu calator ce mereu incearca sa para mai important decat este. Asta m-a fascinat intotdeauna.
Ies inchizand usa in urma mea cu un sentiment imens de liniste.
Cobor treptele abrupte si ma indrept spre gradina...
Oare e timpul sa dorm?
Somnic lin sa ai Blondie, copilule marel :-*

Caramizi negre...

Azi am revolte. Nu stiu de ce, dar cert este ca vulcanul din mine si-a emis pretentiile.
Macar de m-as teme de pretentiile lui. Poate asa as reusi sa vad o alta fata a mea, desi conjunctura se repeta.
Teoria spune ca frica este aceea care te tine in viata. Usor de probat asta. Si nici nu am de ce sa contest. Ar fi inutil sa dobor mitul adrenalinei atata timp cat de mii de ori i-am simtit gustul si clar a fost secretata de frica. Ea, adrenalina, ca sa fim bine intelesi!
Ce ma tine in viata?
Siberia din mine incalzita in dorintele acelea care se izbesc de centrul vulcanului si il fac sa supure intai. Si apoi sa izbucneasca.
Daca privesti pe fereastra asta ti s-ar parea ca asa ceva nu se poate. Orice se poate daca miopia este protejata de ochelari scumpi. In niciun caz roz! Sa fie clar!!
De ce oare azi s-au starnit dorintele astea atat de clare?
Visez...
Ma visez izbita de clitorisuri blonde si lipita de peretele stancos al dogmei fricii. Frica de mine in ipostaza asta kantiana si procesuala.
E ca un strange-ma de gat in asa fel incat sa-mi zdrobesti fiinta de mine si sa izbucnesti intr-un ras malefic si controlat. Sa-mi dai senzatia aia de prabusire in adancul a ceva ce niciodata sa nu pot palpa. Sa-mi spui ca nu stiu si ca nu inteleg numai de dragul ruletei rusesti ce isi joaca glontul pe niste terasamente ce nu se potrivesc deloc cu as-ul din maneca.
Sarmanul Tolstoi cat de inocent a murit cu gandul ca ar fi patruns jocul cu adevarat!
Nu pot sa fiu Tolstoi, iar Karenina a decis sa moara plangand....
Stupid!
Mi s-a reprosat adesea ca mereu imi strig in gura mare dorintele.

De ce nu as face-o?

Ma invart in jurul principiului stereotip ca macar stiu ce vreau, desi e atat de greu sa pui in cuvinte dorinta de amestec.
Vulcanul isi intinde cenusa spre inalt. Vad prin ea nenumarate forme senzuale ce pot trece granita unei placeri atat de intense.....
Vreau sa le dau viata, sa ma cufund pana la ultima respiratie in marea lectie a umanitatii si sa scuip pe orele suplimentare de cautare, sa simt vibrand in trupul meu trupul lor si invers, sa intorc roata lumii spre ochii mintii si sa filtrez totul prin sita unui suflet inexistent....
E neputinta mea sau neputinta lor?
Aud glasul tenebru al reprosului nesigurantei din mine si nici macar nu am reusit sa sting revoltele initiale, ca se nasc altele...
Nu exista niciun fel de logica strategica in simturile astea.
E doar un opis al multitudinii formelor dorite si un pendul ce se misca haotic pe pamanturile miscatoare.
Sunt vinovata, da!
Pentru ca nu caut vinovati, pentru ca trec nepasatoare peste micisme si pentru ca am simtit gustul sangelui pe buze atunci cand setea era eterna...
Trimite-mi buzele fierbinti. Trimite-mi sanii rascoliti de incertitudini si clitorisurile blonde revoltate. Trimite-mi coapsele insetate si fine. Trimite-mi lentoarea din ochii pierduti in orgasme cosmice ce imprastie praf de stele peste micimile ce ma inconjoara.
Si atunci am sa te biciuiesc ca sa-ti simt carnea arsa si tremuranda in pragul limitei ce ti-o impui. Nu trec dincolo decat avandu-te in lanturi si dorindu-ti sange.
Altfel totul ar fi banal Femeie!
In alt fel totul ar fi ce a mai fost si ce mi-am mai dorit...
De ce Demon?
Pentru ca trebuie sa reinveti sa dormi, Blondie...

Lentoare...

Rasfoiam...
Coli albe si coli neinsemnate. Scrise in timp si uitate tot in timp. Ce mai conteaza trecut sau prezent?
Zambesc...
Azi vreau sa cobor. Intr-un adanc si stupid simulacru de noroi imbecil. Simt destul de intens dorinta asta incat sa ma pot agata de bara ce duce in jos.
Parasesc lumina covarsitoare si im fac un sarafan din culorile ce ma inconjoara. Imi lipseste negrul...
Imi dau seama cu fiecare secunda pe care o parcurg ca nu o sa fac decat sa-l caut si sa il aduc in spectrul meu haotic.
Il vreau acolo ranindu-mi iluziile bicolore si atingand tapiteria frenetica a sitei ce se numeste suflet.
Nu stiu ce sa aleg acum. Nu stiu cum as putea alege si mai ales nu am nici macar acel lenes punct de pornire care sa ma faca sa stiu ca sunt la o rascruce de dementa.
Imaginatia imi zboara spre treptele ce coboara spre batalul negru. Daca ar fi fost petrol totul se reducea la o ecuatie de gradul intai. In care X era chibritul patetic.
Dar nu e inflamabil. A ars de multa vreme batalul acela. Scheletele retroverse isi cauta uterele ratacite si mainile calcifiate tipa. Le privesc linistita si caut sa imi dau seama ce ar insemna sa arunc inspre ele un colac de salvare. Stiu ca pot sa fac asta. Pentru ele, insa, nu vreau sa o fac. Mi se pare inutil sa dizolv in neantul lor colacul colorat si simpatic ce sa le confere linistea unei bune alegeri.
Astept sa cad la invoiala cu mica halucinatie ce se insinueaza in mintea mea.
Ea e doar o tricicleta desueta ce alearga nestigherita pe unde o lasi. Nu poti sa o masori, nu poti sa o cantaresti si mai presus de toate nu poti sa-i macini rulmentii distorsionati pe creierul incins.
Poti si vrei sa o privesti desenand pe nisipul crud cercuri volatile...
Vrei sa poti sa o impingi spre marginea unei prapastii si sa-i dai ultima suflare drept cadou de nunta. Nunta ei cu abisul...
Vrei sa poti sa o ierti si sa te ierti ireparabil adaugand la toate o fata hidoasa dar blanda ce inca stie sa zambeasca.
Nu vreau sa invelesc in staniol o diadema ce demult si-a pierdut stralucirea.
Intind mana spre batalul negru si astept sa ma absoarba. Astept acel ceva ce va sari de acolo inversunat sa muste din carnea mea si sa ma adoarma.
Plutesc...
Intre lumea ce va fi fost si lumea ce nu va fi pentru ca este...
O scuza de lumi abstracte. O furie infinita si o ura seaca pentru dorinta halucinanta de a amesteca totul si cu negru.
Un masochism dus pana la statut de arta intr-o cavalcada de milioane de culori si zambete ce nu-si vor opri caderea.
Cine sa mai inteleaga? Eu?
Refuz pana si acest privilegiu.
Arunc manusa in neant si privilegiul in primul tomberon de metale. Nu am nevoie de el. Nu imi poate aduce in plus nimic si eu nimicul nu il negociez.
Eu vreau negrul pe mantia mea de culori...
Il vreau acolo simbolizand ce o vrea el sa simbolizeze..
Dar il vreau...
Si pentru asta sunt gata sa negociez!!!!
Nu azi Blondie...nu azi....
Inchide usa! O sa-ti fie frig la degetele...

Bucurie-n-tr-o cutie...

Poate ca am vrut, sau poate ca nu am putut...dar azi am atins cerul cu palmele, la propriu!
Si atarnata acolo de inaltime am inspirat si am inchis ochii...sa simt. Vantul imi sfredelea fata si frigul imi taia carnea. Si totusi am ramas acolo ca sa simt...
Cand am deschis ochii totul era departe si imens, cald si frig, lumina si intuneric. Am pasit fara frica si m-am facut ca uit. Nu era minciuna si nici amagire...era doar o inspiratie maxima...cateva momente in care am atarnat intre cer si pamant...

Nu cred ca pot sa scriu mai mult de atat. Si nu pentru ca nu as vrea ci pentru ca imi lipsesc milioane de cuvinte care sa redea intensitatea.
Intr-un frig patrunzator am cautat fiecare raza de soare care sa-mi incalzeasca trupul. In vantul naprasnic mi-am cautat cautarile si l-am absorbit cu sete.
Mi-am adunat gandurile in palma si le-am lipit de cer zambind si avand sentimentul ca mai mult de atat nu se poate. O bucurie intensa si o traire ce impingea spre marginea superioara a extazului.
Nu pot cuprinde ochii imensitatea aceea. Nu poate sufletul decat sa se incante de fuga norilor pravaliti peste pamantul stoic. Nu pot palmele decat sa mangaie o eternitate de culori ce se revarsa si iti sunt daruite neconditionat.

Nimeni nu cere acolo nimic. Esti doar tu si cerul.
E un grai universal ce nu are nevoie de cuvinte traduse.
Am avut momente cand mi-as fi dorit sa raman agatata de cer. Toate intrebarile copilariei mele s-au adunat intr-o tolba magica.
Am cuprins-o in palme si i-am dat drumul asteptand zambind rasunsurile.
Cand lacrimile de fericire au fost sterse de vantul naprasnic, sufletu-mi plin grait-a catre mine. Si-au disparut atunci, ca prin magie, nelinisti si cautari, cuvinte si poezie, fals si adevar, bine si rau....
A ramas doar nemarginirea aceea intacta si tacut vorbitoare.

Blondie!!!
Da Demon, eu...
Bucurie-ntr-o cutie...
Vise placute sa ai fetita care ai atins cerul....

Eu Blondie...

Salcia isi plangea inexistenta domoala pe marginea raului revoltat.
O priveam acustic si parca degetele mele se transformau in tentacole sinucigase. Nu voiam sa o ucid. Departe de mine gandul asta atat de extrem. Dar doream cu toata forta din mine sa-i simt lacrimile multe si limpezi cum se tavalesc pe pamantul atat de ud si atat de neinsetat.
Pierduta in contemplarea asta arida mi-am sprijinit capul pe piatra si am privit mai incolo de salcia batrana.
Un plop.
Zvelt si sobru inaltator. Cu scoarta rezistenta si atat de tanara incat mi se parea ca frizeaza ridicolul.
Am zambit. O liniste verde m-a invaluit si m-a atras in epicentrul ei. Lipsa de fiinte din jurul meu a devenit o stare de spirit.
Senzatia m-a depasit si dezinvoltura cu care imaginatia mea si-a inceput calatoria mi-a dat o durere de recul de arma in umar.
Pleoapele au acoperit albastrul privirii si plopul a disparut in neant, zvelt si sobru inaltator. Am avut o senzatie de pierdere imensa si palmele au cuprins pamantul.
L-au framantat si au incercat sa-i transmita povestea unei dorinte.
In asteptarea unui raspuns picioarele au inceput sa guste iarba cruda de sub ele. O hrana aproape inutila in preaplinul imaginatiei mele. Nu o vedeam nici macar ca pe un echilibru si totul mi se parea indoilenic de odios.
Nu am incercat sa schimb nimic din imaginarul periplu. Absorbeam doar gandurile razlete si franturi de imagini ce invariabil se loveau de tulpina plopului singuratic.
Ma uimea tacerea lui. Ma revolta inconstienta cu care ma privea de la inaltime. Ma durea durerea din durerea lui.
Si simteam fiecare pulsatie in degetele ce isi cerneau drepturile in pamant.
Salcia isi plangea in continuare inexistenta. Era ca si cum tabloul oglinzilor paralele s-a asezat intre mine si tulpina aceea impertinenta.
Pamantul a inceput sa-mi absoarba gandurile.
Un tremur usor al buzelor m-a facut sa deschid ochii. Aproape nimic nu era schimbat in jurul meu. A aparut in peisaj doar un musuroi de furnici harnice si perseverente a caror aripi stiam ca au fost smulse de multa vreme. Le-am ignorat. Nu pentru ca am vrut ci pentru ca privirea mi-a fost atrasa de trupul barbatului de langa plop.
Tacea. Adulmeca aerul din jurul lui si mainile au cuprins trunchiul copacului singuratic.
Simteam ca in fata ochilor mei se desfasoara un ritual pagan la care mi s-a dat dreptul sa iau parte.
Goliciunea barbatului dadea ierbii un gust amar. A cuprins trunchiul intr-o imbratisare dementa, cu degetele contorsionate in scoarta tanara si impertinenta.
Un strigat puternic si surd in acelasi timp a iesit din gatul contorsionat si tacerea s-a rupt.
Simteam pamantul cum imi vibreaza in palme si cum sufletul mi se sparge in milioane de bucati. Casant...
Mainile lui se odihneau acum pe haina plopului zvelt. Degetele isi recapatasera linistea si aveam senzatia ca aud cum sangele intra in fagasul lui normal.
Imbratisarea aceea era pentru mine, in visul meu, desenul ravasirii. Ca si cum mi-a simtit gandul, barbatul si-a intors privirea spre mine.
Era salcie, si era plop, si era apa si gand si spirit si tumult si furtuna si inghet si toate la un loc....
Intensitatea cu care am smuls palmele pamantului a facut ca musuroiul sa se naruiasca. Furnicile au fugit speriate spre alt loc unde perseverenta lor ar fi putut da un alt rezultat.
Atunci barbatul mi-a zambit....
A salcie ...
A plop...
Si nimic din inconstienta mea nu mai insemna durere din durerea lui...
Dormi Demon?
Nu blondie...eu nu dorm...

Grobian...

Imi impanzise universul, lumea mea haotica si plina de umbre ciudate si insetate.
Atingeam usor cerul cu sfarcurile razvratite si degetele-mi rataceau pervers pe caldaramul soldului ei dezinvolt.
Ambiguitatea asternutului lasa sa se vada gamba frumos arcuita si privirea ce ii ratacea undeva in abisul concav.
Curul este esenta ei de femeie.
Bogat si razvratit, cu sonoritate de tam tam ratacit in vai convexe unde apa curge invers. Nici nu imi venea sa cred ca imaginea asta se poate construi intr-un fel. Unii ar spune ca nu se poate spune ceva despre un cur. Un cur e un cur si atat.
Evident ca ma revolt. Curul ei e o poezie derutanta si lipsita de orice feminitate. Asta pentru ca e curul ei.
Platosa ce si-a inscriptionat-o pe piept nu ma uimeste dar imi da o stare de somn defunct. E ca si cum as muri in fiecare secunda si as renaste in secunda care a trecut. Precum curul!!
Incerc din rasputeri sa trec de privirea aceea boanta si sa patrund pe undeva in mijlocul simturilor ce o incearca. Ma simt precum naufragiatul in mijlocul marii, inconjurata de rechini si fluturi dezaxati.
Caut o frantura de ingaduinta si ma asez comod pe umarul ei. Ea crede ca am transformat-o intr-o consola pe care urmeaza sa imi vars naduful adunat in timp. O las sa creada asta si privesc uimita cum degetele ei deseneaza in aer povesti de seara scoase din carti de tarot.
Incep sa ma intreb ce dracu m-a adus aici si de ce persist in a scobi dupa feminitatea ce ii scapase in toate cuvintele insirate.
E o bruta ce vrea un suflet de heruvin. Si paradoxul asta ma face sa zambesc.
Imi simte zambetul aproape de sanul ce depaseste limita superioara a generozitatii carnale.
Nu pare sa fie incantata de gandurile mele. Isi da seama ca ii scapa ceva iar eu o las sa se amageasca.
Si gandesc!!!
De ce fac asta?
Pentru ca nu pot sa simt. In clipa in care curul ei mi-a aparut in calea privirii s-a dus dracu orice imagine creata de ea din cuvinte.
Nici macar autocontrolul meu nu ma mai ajuta sa dau drumul apei din mine. Ma intreb daca exista posibilitatea sa descopar acum ca apa are si a patra forma de agregare. Cred ca da. Se numeste cur!!!
Inchid ochii si ii spun ca ii dau sufletul meu.
O tacere imensa si grea umple camera.
Iluzia a depasit cu mult hotarul perceptiei. Isi cauta in faldurile slinoase ale gatului trecerea spre o alta treapta. Face negot. Curul ei si sufletul meu....
Dormi Demon?
Nu Blondie...

Cursiv...

Destinatia?
Nu stiu...
Visul ma invaluie usor. Succesiunea imaginilor creste in intensitate si totul se deruleaza dincolo de un firesc pe care nu mi-l puteam imagina.
Cuprind asternutul in pumni si strivesc matasea fina a venelor prin care sangele se incapataneaza sa urce spre inima. Circuitul mi se pare usor desuet si ma las dusa de valul rosu spre ceva ce doar banuiesc ca e acolo. O dorinta ascutita imi scruteaza varful degetelor de la picioare, cu varful unei sageti otravite. O descompun in mintea incetosata si o asez zambind pe noptiera din lemn de nuc. Pare atat de inofensiva...
Mirosul otravitor se imprastie in vis si ferestrele unor scari mi se deschid in fata celui mai sever ochi al meu.
Pielea imi prinde miros de lemn putred si imi dau seama ca asta este de fapt cheia ce nu mai are nevoie de lacatul ruginit.
Imi caut clona in atrii si pun degetul pe valvele ce lasa sangele sa curga. Le simt vibratia si ma umplu de necunoscut pana la sufocare.
Nu simt durerea. Frustrarea se incapataneaza sa-mi palpeze pe jugulara turgescenta. Simt o nevoie imperioasa sa lovesc, sa darm si sa tip.
Valvele imi scapa dintre degete printr-un simplu gest. Acum le privesc contorsionata in linistea sangelui si zambetul devine sarcastic. Mutilez supradoza de otrava ce ma inconjoara cu puncte albe si stralucitoare. Jocul culorilor din fata mea devine incandescent si atat de aproape incat ii simt caldura. Vreau sa ating si vreau sa zdrobesc fara incetare fiecare punct ce il compune.
Vreau sa fie al meu jocul. Sa asimilez culorile si sa le asez in haosul lor, al venelor...
Lacrimile de limfa isi cheama ganglionii sfiosi. Ma dor si ma ard. Imi marcheaza pielea si gandurile. Rescriu visul in ritmul lor galbui si apoi se aseaza cuminti in jurul gatului tumefiat.
Esarfele de matase naturala rup cerul in zagazuri arbitrare si zburda cautand abisul care sa le inghita neconditionat.
Teama?
NU!!
Un frig cumplit si amar ce absoarbe sageata de pe noptiera. Ii pune mantii, nestiute de neguri, ce sclipesc in curcubee de culori desavarsite.
Escrescente de pasiune se nasc asemeni furunculelor antracoide cu capede de demoni.
Bisturiul se hraneste intr-o mana necunoscuta. Ascutit. Titanic. Arc clasic peste o lume de celule vegetale invadate de apa.
Ma ghemuiesc in mine ca intr-o patura universala si inchid ochii visului.
Nu pot sa dorm si nu are nicio legatura cu Luna Plina.
Zorii crapa intr-o dementa desavarsita si astept ca un miracol sa imi aline pleoapele. Ascund tacerile in bisturiul ce-l tine inca mana necunoscuta. E bine sa fie acolo.
Nu e nici departe si nici inutil sa privesc pe fereastra cum lumina sparge orice urma de intuneric.
E ciclic...
E dimineata...
Somn lin.....mititico.....

Tarfa din mine...

Am fost acolo...

Mult timp si inutil.

Am ramas la fel de mult si la fel de inutil.

Agatata in sufletul tau imatur si deloc negru.

Cand am inceput sa scriu randurile astea ma gandeam, zambind, ca in cautarile mele ciclicitatea s-a dovedit a fi singura constanta ce nu ma face sa ma pierd in hatisuri desuete. Oamenii nu se schimba niciodata. Doar conjuncturile sunt altele. Aceste conjuncturi le dau iluzia ca palpeaza pe undeva mici adevaruri incantatoare ce deniveleaza vag culorile din ei.

Plecand de la premisa mai sus enuntata am invatat sa nu am asteptari. Si asta face ca intensitatea a ceea ce traiesc sa aiba involuntar cote de pariuri atat de imposibile incat nici macar realitatea sa nu le suporte. Fascinatia ce ma invaluie este o perdea perfecta pentru dezvaluire. Nimic nu se compara cu diferenta majora dintre ceea ce se pune pe masa si ceea ce este de fapt acolo.

Colturi de mare verde-albastruie se indoaie peste plaje subliminal pietroase si artagoase.

E ca si cum as pasi pe un nisip fin si dupa cativa pasi talipile mele sunt strapunse de colturi de piatra nervoasa ce ma fac sa las in urma mea dare de sange proaspat si nevinovat. O balaceala in necunoscut este preferabila decat sa ai senzatia ca esti o ancora ruginita intr-un port unde speranta e atat de mare incat de apuca pur si simplu greata.

O zeitati!!! Dar nu este revolta. Nu este nici macar o atitudine ingaduitoare. Este pur si simplu un noroi. Pe care in nebunia mea il plac. Nu ma intrebati de ce pentru ca nu stiu sa va raspund. Dar e preferabil oricand acest noroi decat falsa imagine rubensiana a unor cuvinte fara continut ce par sa defineasca absolutul.

E negura si nu e.

E lumina si nu e.

Dar pute!Si asta este esenta ce poate sa-ti dea imboldul sa cauti mereu. Esenta asta ma face mereu sa ma misc, sa ies din perioadele in care atarnarea devine aproape inconstienta si acceptata. Pur si simplu caut putoarea asta nenorocita care sa ma faca sa pot sa ma scald iarasi in valuri de alte culori. Ii caut cu dezinvoltura consistenta vascoasa si scuip constient spre a o provoca.

Si atunci simt!!!

Nu se compara nimic cu sfichiuitul biciului pe piele. Indiferent cat de mincinoasa este lovitura, durerea este reala. Carnea rosie e dovada ca niciodata, niciun cuvant, nu poate egala dorinta de a simti intr-un fel liber locul unde vrei sa vezi ancore.

Poti sa faci un legamant?

Da pot.

Pot sa spun ca nu o sa-mi mai doresc sa raman atarnata in cuvinte fara continut.

Pot sa spun ca singura goliciune va fi a mea.

Pot sa spun ca dincolo de mine nu voi fi niciodata numai eu.

Pot sa spun ca o sa sug cu nemernicie din jugulara care mi se ofera numai de dragul de a simti urmele pasilor ce vor fi fost.

Nu pot sa spun ca nu o sa mai...

Nu vreau sa nu pot sa mai...

In fond si la urma urmei ciresele de iunie sunt perfecte in dulceata lor iar oamenilor nu le raman decat alegerile lor...

Blondie?

Da eu..

Da tu..

Si atat...

Jurnale murdare...

In sfarsit azi ma simt odihnita. Imensa cantitate de serotonina s-a estompat si asta m-a facut sa simt oboseala abia cand am ajuns la Brasov.
Niciodata cand traiesc atat de intens, tristetea nu isi face aparitia. Niciodata nu se realizeaza acel vid prin golire.
Si stii care este satisfactia maxima?
Cand cu mult inaintea unor evenimente simt cu certitudine urmarea lor fireasca prin simplul fapt ca simt oamenii.
Uneori e sanatos si satisfacator sa spun: Ti-am spus eu ca asa o sa fie!!!
Vezi tu My love, oricat de mare e iubirea mea niciodata asta nu m-a impiedecat sa vad, sa ascult taceri si sa zambesc senin cand confirmarile au venit fara sa le cer.
Nu o sa-ti spun aici si acum ce au insemnat aceste cateva zile petrecute in Bucuresti. Si nu pentru ca nu vreau sau pentru ca mi-ar fi jena de ceva din ce am facut. Dar nu meriti!!!!
Omul , pe care-l iubesc, imi spunea nu cu mult timp in urma, ca e cel mai liber spirit, ca nu poate sa fie incatusat niciodata, ca face ce vrea si cand vrea, ca bla bla bla bla. Multe imi spunea omul acela. Chiar le-am crezut. Apoi cruciada mea a devenit un gest simplu de a demonstra ca nu e asa. Si astfel am daramat toate zidurile si toate mastile. Si de fiecare data s-a incheiat cu: Ti-am spus eu!!! Ceea ce pentru mine a fost fascinant.
Azi?
Dupa ce am experimentat o treapta foarte inalta in trairi nu pot decat sa spun ca nu tu m-ai ridicat acolo sus. Ci eu am fost cea care ti-am aratat si o alta parte a perceptiei simturilor. Fara sa joc teatru, fara sa am masti si fara sa mint. Tu, in tot acest timp, te-ai amagit ca poti sa si faci ceea ce spuneai, ca poti sa fii ceea ce spui ca esti. Nu am rabdare sa insir acum toate momentele cand prin demonstratii haotice puteam sa pun acel irevocabil QED.
Nu are sens.
Candva imi spuneai ca oamenii se adapa din noi. Iti convenea asta. Pentru ca se adapau din mine prin tine. Pentru ca eram sursa inepuizabila din care iti luai hrana ca sa poti sa dai exceptionalul inapoi intr-o forma aproape perfecta. Dar ai uitat minunatele surse care te faceau sa fii tu, asa cum pretindeai din cuvinte. Mai am si acum scrierile acelea si zambesc cand le recitesc. Ceea ce urmeaza sa scriu cu siguranta o sa te enerveze. Pentru ca niciodata nu ai acceptat cu seninatate sa ti se spuna in fata adevarul. Intotdeauna te-a marcat si te-a durut asta. Dar in mine nu ai sa gasesti niciodata fiinta care se dezminte.
Strangi acum in brate esenta feminitatii din mine, mangai acum cuvintele ce au facut ca sa ai, hranesti acum cea mai superba fantezie a mea si mai ales curajul meu de a darui neconditionat. Stii ce nu ai?
Nu ai si nu ai avut niciodata libertatea mea! Doar te-ai amagit si te-ai mintit!
Si in momentul de fata nu mai ai nici macar farama aceea de libertate de a spune printr-un gest banal: NU! NU VREAU!!!
Sunt dezamagita total si nu pentru ca am avut asteptari de la tine ci pentru simplul fapt ca acum am comfirmarea ca pana si pe tine te minti. Daca pana acum am vrut sa cred tot ce ai spus despre tine, acum totul s-a volatilizat. Si in felul asta m-ai pierdut. Forever!!!!
Nu pot decat sa iti urez sa reusesti sa iti raspunzi la intrebarea atat de simpla despre tine: Cine sunt eu, Sorana? Intrebare pe care mi-ai pus-o de nenumarate ori si la care nu ti-am raspuns niciodata. Pentru ca nu am vrut sa te construiesc!!!
Sunt mult prea sus pentru puterile tale my love!!! Si asta ma face cu adevarat fericita!
Frumos si solitar, my love!!!
M-ai avut toata,

Sorana...