Pigmalion

A sfichiuit dalta in marmura!!! Hahahahaha!
Nu stiu daca e cel mai potrivit inceput. Dar azi pur si simplu nu ma gandesc decat la o insiruire de...
O sa radeti dar azi mi l-am imaginat pe Pigmalion.
Am imaginat marea lui surpriza cand, dupa ce statuia adorata a luat viata, povestea s-a sfarsit.
Sarmanul Pigmalion ce stupoare galbena si veninoasa a simtit!
Dar el este un stoic, el nu renunta, el nu arunca deoparte firimiturile decente ale creatiei si spera ca stupoarea sa-si schimbe culoarea si gustul.
Starea asta cu siguranta a nascut in el niste intrebari care i-au macinat statusul de creator al propriei perfectiuni. Deranjant!
Asta l-a impins pe sarmanul Pigmalion sa se intrebe unde a gresit: cand a ales marmura sau cand i-a dat viata? Cand i-a facut buzele perfecte sau cand bratele acelea desavarsite l-au inconjurat?
Si uite asa undeva intre Divinitate si Perceptie se naste ceva nedefinit.
Orice poveste optimista se incheie cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti!"
Dar cine are oare curajul sa puna punct fara sa ezite? Cine oare are intelepciunea de a privi atat de departe?
Hehehe! S-am incalecat pe-o sa si v-am pus problema asa!!! Puneti voi un punct daca va tine.....ca eu ma duc sa-i duc hidoasei perechea perfecta!!!

Tropisme

As putea spune ca azi a fost o zi ciudata. Daca stau sa raportez la o stare generala de dolce fa niente ciudatenia ar disparea instant fara sa ceara nici o explicatie.
Nu am avut puterea de a ma ambala in ceva potrivit si sa ies afara. Inca ma complac in convalescenta si imi place asta avand in vedere ca nu am mai facut-o de mult.
Insa am avut pueterea sa urc la marioneta mea scofalcita.
Azi camera ei are culoarea unei castane si exact in colttul unde sta ea pluteste in aer o culoare de dulceata de coarne.
Cand am intrat nu a facut nici o miscare ca sa imi arate ca imi simte prezenta. Am continuat sa ma plimb prin odaia castanie si in fata ochilor mi se derula un puzzle interesant.
Marginile jocului erau asamblate precum si cateva piese pe mijloc, ce se constituiau in niste mici insulite stapanite de culori stridente. De data asta zambetul nu a fost suficient ca marioneta sa sesizeze starea mea de liniste.
M-am asezat in fata jocului de puzzle si am inceput sa-l completez.
Cautam cu ochii mintii piesele care sa definieasca iubirea pentru a realiza puntea dintre doua insulite isterice.
Mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca piesele erau usor de gasit, insa foarte greu de asamblat daca porneai din mijlocul jocului. Am renuntat la tactica asta si am trecut sa caut piesele care urmau imediat dupa marginile definite. Totul a decurs simplu, lin si linistitor in acelasi timp. Mi-am dat seama ca imaginea finala din mintea mea ma ajuta sa gasesc foarte repede piesele in gramajoara alaturata tabloului. In cateva zeci de minute totul era gata si se scalda in lumina castanie a toamnei.
Cand am fixat ultima piesa, spunandu-mi in gand cat este de usor sa legi ceva neconditionat incepand de la margine spre centru, marioneta mea hidoasa a deschis ochii.
M-a privit ingandurata si parca se citea in ochii ei dorinta nebuna de a se misca. Am privit-o, oarecum plictisita de hidosenia ei. Nu a schitat nici un gest de revolta, m-a privit insistent cateva clipe si apoi albastrul mat al irisilor a fost acoperit de pleoapele grele si fara gene. Pana si Majestatea ei Slutenia a inteles.
I-am lasat acolo tabloul finalizat si am coborat scarile gandindu-ma ca de fapt printr-un gest generat de starea din ziua de azi am inceput sa-i mobilez camera.
Si atunci mi-am adus aminte de o sintagma celebra...nu cei perfecti, ci acei imperfecti au nevoie de iubire...e doar dorul de toamna de altadata...castanii au imbatranit intre timp.....

Tipate voite...

Am avut un vis, un vis cald si ciudat in acelasi timp, un vis care as fi vrut sa ma inspire.De ce acest vis? Nu stiu. Aseara m-am asezat in pat putin trista si in acelasi timp frustrata de faptul ca imi este din ce in ce mai greu sa exprim in cuvinte acele minunate fantezii care se invalmasesc in mintea si simturile mele.Nu pentru ca nu exista cuvinte, ci pentru simplu fapt ca nu le mai gasesc. Nu mai reusesc sa gasesc acele cuvinte potrivite sa redea intensitate. E atat de usor sa spui dorinta, sa spui sentimente, sa spui placere, sa spui intensitate dar din pacate nu e suficient.Se spune ca fiecare avem in viata o sursa de inspiratie. Ceva ce ne impinge de la spate sa cream, sa dam o forma la ceea ce simtim sau traim.Prezenta acestei surse de inspiratie este necesara, prezenta acestei surse este dincolo de prejudecati si stereotipii, este ceva abstract si in acelasi timp conturat si care ne ia asa cum suntem.Simt aceasta sursa, o simt mereu in preajma mea. O stiu acolo. O prezenta luminoasa, uneori rebela alteori tandra si niciodata negativa.Dincolo de orice promisiuni pamantesti aceasta sursa de inspiratie primeaza. Ajungi uneori sa raportezi toate simtirile la aceasta "muza". Si crede-ti-ma standardele sunt inalte!Te pierzi asa intr-un iures definit in doua culori. Un rosu intens, care te orbeste si care te stimuleaza in acelasi timp, si un negru infect care te tine inlantuit ca intr-o panza de paianjen uriasa fara hrana si fara apa.Si inevitabil tipatul tau se pare ca nu este auzit. Si ce poti sa faci?Sa ceri ca "muza" sa te auda. Este singurul tipat concret si singura speranta ca vei reusi sa misti ceva.Si inevitabil te intorci la mansarda care a declansat aceasta cascada de emotii si sentimente, ti-o doresti si mai presus decat oricat vrei. Vrei sa spui, vrei sa simti, vrei sa comunici pentru a realiza acel manunchi de cuvinte care sa redea perfectiunea sigurantei.Si pentru asta tipi!! Cat poti de tare si din strafundul fiintei tale ca "muza" sa revina si sa te asigure doar ca este acolo.Vrei mereu o confirmare conturata in orice forma posibila.....

Aici...

Ce as fi putut face intr-o zi in care simteam ca ma sufoc?

Am obosit sa caut cauza, asa ca am decis sa ies in strada si sa ma lovesc de o toamna blanda si ingaduitoare.
Parcul e linistit si scaldat in soarele mirat si el de linistea orasului.
Am pasit pe alee cu gandul ca as putea realiza cateva fotografii reusite.
Si atunci m-a vazut. A venit inspre mine si m-a rugat sa-l fotografiez. Barba ingrijita si carunta ii dadea un aer de poveste.
Stiam ca au o temere fata de fotografii si l-am intrebat daca nu ii este frica sa nu-i fur sufletul cu fotografia mea.
- Nu ai ce sa furi duduie! Am sufletul mai negru decat pacura! Ma fotografiaza toti strainii care trec pe aici. Si uite asa ma mai capatuiesc si eu cu ceva banuti!
Cortorarii au suflete aparte. Barbatii niciodata nu poarta camasa in pantaloni.
L-am privit in ochi prin aparatul de fotografiat. Zambetul de poza era umbrit de tristetea ochilor. Fiecare rid parca astepta sa-si spuna povestea. Dupa ce i-am facut fotografia l-am invitat alaturi de mine pe banca. I-am oferit o tigara si trei lei. Cu o voce aspra a inceput sa-mi povesteasca din viata lui. Ochii au prins alta lumina in acele momente. Nu era mandru de copiii lui. Dar ii iubeste asa in felul lui. Degetele murdare, cu pielea aspra si crapata, framantau filtrul tigarii. In semn de respect fata de o femeie si-a dat jos clopul traditional.
Si a continuat sa povesteasca despre aur si cocosei, despre cortorarite vrednice dar aspre la vorba, despre cum simte el vechiturile si oamenii buni.
A terminat tigara si s-a ridicat de pe banca. Si-a pus clopul pe cap si, sprijinit in batul lui, s-a indepartat mormaind:
- Nu mai fi trista duduie! Matale inca faci poze!
Am zambit si l-am urmarit cu privirea pana ce a disparut de pe alee.
O adiere usoara de vant a ravasit frunzele si zgomotul lor parca semana cu respiratia grea a cortorarului ce-si vandu-se sufletul in fotografii pentru cativa banuti.
Am pornit mai departe cu dorinta de a bea o cafea calda si m-am gandit oare pentru ce mi-as vinde sufletul?
Bineinteles ca nu am reusit sa-mi raspund. Mi-am pierdut pasii pe strazile vechiului oras si aveam senzatia ca mereu ochii cortorarului ma roaga sa nu fiu trista.....

Grapefruit...

O stare de bine e o stare de bine si atat. A spune ca ti-e lene e o stare de bine!
Ma gandeam sa urc azi la neghioaba de marioneta cand am vazut cat de stupida e ceata de afara. Mi-a venit asa o pofta sa o mai chinui putin.
Spre norocul ei insa, a rasarit soarele si atunci ideea a devenit stupida. De ce? Pentru ca neghioaba de lemn arata destul de bine in lumina soarelui si prinde curaj. Asa ca am preferat sa o las in pace in lemnul ei scorojit.
Am iesit afara. E cald si placut. Vecina mea surda se uita la televizor, deci toata strada stie la ce se uita. Nu e multa lume in Centru. Tineri!
M-am asezat pe banca si am aprins o tigara. Privirea mi-a fost acaparata de micul Pitz din turnul cu ceas. Am inceput sa zambesc la gandul fugar sa-l cuplez cu marioneta scorojita. Hahahaha! Haios de-a dreptul, pentru ca el este destul de batran Mult mai batran decat neghioaba. Ridicolul acestei perechi mi-a starnit rasul. Un batran care trecea schiopatand pe aleea din parc m-a privit senin.
- Sper ca nu eu sunt sursa Dvs de amuzament!
- Aaa nuuu! am exclamat. Gandurile mele ma fac sa rad!
-Inseamna ca sunt ganduri frumoase, a continuat el intorcand capul si incercand sa-si dea seama la ce privesc.
- Nu stiu, dar cert este ca azi mi-e lene!!!
- O zi frumoasa Doamna!
- La fel si Domniei Dumneavoastra!
Am terminat de fumat si am plecat spre casa. Am continuat sa zambesc tamp la gandul ca ar trebui sa-i comunic neghioabei ca i-am gasit perechea ideala. Am lasat cumparaturile in bucatarie si am urcat in camaruta unde-si duce veacul bucata de lemn stirb.
- Ti-am gasit pereche toanto!!
- Azi nu sunt dispusa sa te vad! E prea soare afara! Nu am sa deschid ochii.
- Foarte bine! Dar pregateste-te ca o sa-ti aduc companion!
- Pleaca! Nu vreau asa ceva!
- Nu te-am intrebat daca vrei sau nu! O sa-ti aduc si gata!
Am coborat scarile razand. Senzatia care ma invaluia era asemanatoare cu aceea cand, dupa ce te-ai tavalit intr-o balta vascoasa si plina de melci morti, intri sub o ploaie calda de vara in timpul careia straluceste soarele...

E bun sucul de grepefruit cand ti-e lene.......

Caine...

Un preaplin de mucegai se trateaza cu…..
Ii scriam azi unui bun prieten ca mi-as fi taiat o mana ca sa am puterea de a pune pe hartie veninul din mine.
Apoi in scurgerea minutelor am trecut de la o stare la alta fara sa incerc sa le definesc. E un amar ciudat, si atat!
Si ca de fiecare data cand simt amarul asta in mine urc scarile spre marioneta mea.
Azi camera unde se afla ea e destul de intunecata. Cand am intrat nici macar scartaitul usii nu a trezit-o din inertia in care se balacea constient.
M-am apropiat de coltul ei mizer si am prins sforile in mana. Atunci a deschis ochii, m-a privit si imediat in camera s-au revarsat onopatopeele diforme ale rasului ei.
- Ti-am spus de data trecuta ca ai sa revii sub forma amarului. Crezi ca daca ma arunci in coltul asta mizer poti asterne si uitarea?
- Nici prin gand nu mi-a trecut sa sterg. Insa azi simteam cumplita nevoie sa-ti vad neputinta de a sta in picioare fara sa fii sustinuta.
- Intotdeauna faci asta desi esti constienta ca nu pot pasi decat ajutata!
Spunand asta a continuat sa rada malefic. Imi cantarea dorinta de a o obliga sa se ridice in picioare neajutata. Am lasat-o sa rada si, tinand-o de sfori, am lansat-o intr-un dans haotic in care picioarele nu aveau nici un rol.
Imi placea sa-i privesc mainile lemnoase cum se zbuciuma pe muzica iluzorie a amarului din mine. Umbrele se desfasurau pe peretii intunecati ai camerei iar eu am inceput sa rad de hidosenia degetelor ei.
Revoltata ca nu am nici cea mai mica intentie de ai ajuta picioarele sa execute ceva coerent, marioneta mea si-a transformat rasul malefic intr-o tanguiala asemanatoare unei incantatii barbare. Parca cerea palme sau cel putin asta era senzatia mea.
Am continuat, oarecum indiferenta, sa-i misc mainile. Nu avea cum sa se impotriveasca iar mintea ei de lemn nu o ajuta cu nimic.
Am inceput sa simt in gura gustul lacrimilor mele. Mi-am dat seama ca e mai pregnant in comparatie cu amareala care m-a facut sa urc ca sa dau ochii cu hidosenia asta lemnoasa.
Atunci am realizat ca ma plictisisem de chipul ei. Am adunat sforile, rasucindu-le pe suporturile de lemn si am azvarlit-o in coltul ei. Am continuat sa ma misc prin camera cu ochii atintiti spre ea. Nu a facut nici un gest care sa-mi arate ca a inteles provocarea. Asta mi-a starnit rasul….
- Nici macar nu ai curajul sa ma privesti, i-am reprosat.
- Nu am de ce sa te privesc, mi-a raspuns oarecum calma desi pozitia in care cazuse nu era prea comoda. Daca veneai azi cu un alt scop aici ti-as fi sfredelit mintea dar asa nici macar nu ma obosesc sa miros mucegaiul din tine.
Am inceput sa rad si mai tare. Si asta pentru ca ma bucuram ca cel putin se simte veninul din mine. Era un bun rezultat. Am stiut asta de cand am pasit in camera dar simteam nevoia sa mi-o spuna hidosenia asta spurcata pe care am izolat-o in coltul ala mizer. Acum sunt multumita….apropos…nici macar clorul nu intrece mirosul de mucegai…hahahahahaha…..

Lagar....

Este ciudat cat de nehotarat poate sa fie omul pus in fata diversitatii.
Imi si vine sa rad imaginandu-mi fata mea azi in fata unor rafturi pline cu tot felul de produse. In sinea mea stiam ca vreau ceva. Acel ceva nu era definit. Puteam poate sa spun ce gust sau ce miros, dar in nici un caz nu aveam in minte o denumire.
Am plecat din fata rafturilor pentru ca nu am gasit denumirea. Instinctiv am pus doar mana pe o sticla cu sirop de artar, am asezat-o in cos si am plecat mai departe.
Fata total inexpresiva a fetei de la caserie m-a facut sa zambesc. Oare cate sticlute cu sirop de artar ii trecusera prin maini pana la ora aia?
Zambind am plecat mai departe.
Parcul era inundat de soarele tomnatic si parca tipa din toti porii ca ii este lene. Si din nou am zambit…..de parca era singurul!
Este atat de bizar ca intr-un spatiu plin de lumina sa simti gardul cu sarma ghimbata a neputintei…
Revolta creste in momentul in care incepi sa te intrebi de ce? Speri in sinea ta ca cineva sa-ti arunce raspunsul. Doar esti om si esti inzestrat cu puterea de a spera, nu?
Dar de unde atata fericire? Sunt intrebari fara raspunsuri, sunt probleme fara solutii unde factorul decizional e hazardul. Scurt si cuprinzator!
Si ma revolta ca desi nu ti se da limita suportabilitatii, nici macar tu ca fiinta chinuita de “de ce-uri”, nu ti-o poti impune. Pentru ca esti un monument de lasitate si continui sa speri.
Si te alegi asa in suflet cu soare de toamna stralucitor, cu parcuri care tipa de lene si cu Sirop de Artar taxat de o fata, la o caserie, unde totul este asezat pe sertare….
Si cand stai sa te gandesti ca pentru a desprinde un cos de cumparaturi din marele sir ai nevoie doar de o simpla si banala moneda metalica in valoare de 50 de bani….
Deci in mod sigur iti vine sa razi sarcastic si nici macar sa nu te mai intrebi….de ce?.....

Follow the beat...

“Ce este hip-hop-ul?

Hip-hop-ul este convergenta miscarii electronice cu cultura tanara urbana pana cand lumea si-a dat seama ca disco e o porcarie…

Ce este hip-hop-ul?
Este rap….
Este soul….
Este R&B….
Este Funck….
Este o forma de comunicare culturala incrucisata…
Este recombinarea si combinarea a tot ceea ce a fost inainte….
Este un stil de viata, un limbaj, o moda….
Este simplu si complex….
Este gasirea unei noi voci….
Este despre individul care pune sub semnul intrebarii stabilirea….
Dar ce este hip-hop-ul adevarat se poate pune in doua cuvinte:
Sunt aici….”
Azi am simtit nevoia sa revad pentru a nu stiu cata oara un film. Nu face parte din categoria marilor capodopere cinematografice. Insa acest film m-a inspirat intotdeauna. Mai corect spus muzica acestui film si mesajul transmis.
M-am cufundat in imaginile pline de muzica si am revazut aceasta imaginara si superba poveste de dragoste.
Apoi mi-am adus aminte de ceea ce a trezit in mine muzica atunci cand am ascultat-o intr-un club.

“In momentul in care am pasit in club muzica m-a facut sa ma opresc pentru cateva momente care mi s-au parut o eternitate. Am scuturat din cap intr-un gest nehotarat de a alunga ceea ce simteam si m-am indreptat spre masa unde erau prietenii mei.
Aveam senzatia ca am pasit intr-o alta dimensiune si ca aerul ce ma inconjoara incearca sa croiasca ceva nou in mine.
Fiecare sunet ce imi patrundea in urechi se dispersa in milioane de sunete mai mici ce se imprastiau amplificate in trupul meu asemeni unui praf stralucitor. Purtata parca de o forta nevazuta m-am ridicat de la masa si am pasit pe ringul de dans.
In acel moment in mintea mea s-a declansat o imagine construita din fluiditatea sunetelor ce ma invadau intr-o cascada puternica si linistita in acelasi timp.
Sunetele adunate la un loc au inceput sa compuna imagine dupa imagine realizand un film al simturilor care m-a impins intr-un dans din miscari pana atunci nestiute.
Prin fata ochilor mintii, sub impulsul caderii cascadei de sunete, vedeam doua trupuri – femeie si barbat – intr-o asteptare armonioasa spre ceva necunoscut. Un sunet limpede si distinct, de culoare ivorie, mi-a patruns in minte….gheata care se sparge….
Mana lui s-a intins inspre ea intr-o invitatie spre imagine. Degetele s-au atins timide dar amenintatoare in acelasi timp catre o revarsare de simturi intensificate acum de sunetul unei ploi linistite si calde.
A cuprins-o in bratele puternice si au inceput un dans al trupurilor haotic si plin de o senzualitate bruta. Maini de barbat ce alunecau pe gatul fin al femeii, de un alb lasciv si plin de pasiune. Aceleasi degete cuprinzand sanii in sunete de briza oceanica, sfarcuri iesite spre vantul din muzica, buze unindu-se intr-un sarut ravasitor umezind pasiunea nisipului spulberat in dune aramii din melodiile ce se inlantuiau, ca si trupurile, si compuneau imaginea sonora…dansul meu haotic in cautarea continuitatii a ceva ce simteam ca am pierdut.
Trupul femeii s-a prabusit pe un decor negru, trupul barbatului a inlantuit-o in miscari armonizate cu o melodie tanguita de o voce profunda care rotunjea sunetele senzual si insinuant. Arcuire de trup de femeie dornica, atingeri, mangaieri, gemete prelungi, buze in cautare de coapse desfacute spre asteptare, patrunderi ritmice si adanci, strangeri in neguri umede si dulci si, ca un refren repetat la nesfarsit si desavarsind melodia, gemetele placerii pe altarul sunetelor care o construiau.
Nu am indraznit sa deschid ochii pentru ca simteam apogeul sunetelor compuse care imi dadeau imaginea finala a placerii….. si continuand sa ma misc am simtit trupul femeii arcuindu-se spasmotic in sunet de furtuna, oprind in ea respiratia pentru a lasa placerea sa o patrunda. Am simtit incordarea barbatului si asteptarea supremului in sunet si imagine.
Si am vazut trupurile incrancenandu-se deodata si oprindu-se undeva dincolo de timp si simturi…fluide…gingasie….saruturi pasionale in sunete de primavara limpede si covarsitor de senzuala….
Am deschis ochii si in acel moment am realizat ca am vazut si am trait un spectacol de lumina si culoare compus din praful stralucitor al milioanelor de sunete pe care le-am lasat sa ma patrunda……”

Asta am scris pe nerasuflate atunci cand m-am intors acasa.
Azi privind din nou filmul ma gandeam la tine, prieten drag.
S-au asezat in mintea mea toate gandurile, nelinistile, dogoarea aceea a noului care te inlatuia in el, lacrimile si zambetele, furia si deznadejdea, indecizia in decizie, frustrarea si apoi dintr-o data finalul.
Socant, neasteptat si alaturi de alte vesti proaste care mi-au dat starea aceea de stana de piatra in care nu ai posibilitatea si puterea de a gasi un fir de speranta.
Azi sunt oarecum linistita pentru ca stiu ca undeva acolo in tine s-au sedimentat gandurile si luptele tale permanente in cautarea acelui ceva.
Filmul s-a sfarsit si am ramas nemiscata in fata ecranului. Simteam bataile inimii sincronizate cu muzica aceea ce tot timpul mi-a dat o stare de zbor spre ceva nedefinit.
In ritmul inimii reverberau cuvintele celor doi protagonisti:
Cannoli......cannoli.....
Nu mai stiu ce sfaturi sa-ti dau si cu atat mai mult nu gasesc nici macar acel firicel de speranta cu care sa incropesc ceva coerent. Dar m-am gandit ca poate vrei sa vezi filmul: Save the last dance (2).
Nu este o capodopera, am mai spus asta, dar este ceva aparte. Este viata, este decizie, este suflet, este romance, este dragoste.....pentru un vis.....
Hello Trombonista! Follow the beat....

Solz..

Un prieten drag mi-a amintit azi de o anumita stare. In acel moment am zambit in nostalgia valului care trecuse peste mine.
Se poate descrie oare? Cine sunt eu sa descriu asa ceva? Cine imi da acest drept?
Uneori mi se pare atat de ciudat ca pe parcursul unei prietenii, din varii motive, incepi involuntar sa aduci din urma doar clipele superbe cu care sa incerci sa confirmi ceva, le asezi in fata, pe franturi, pentru a face ce?
Si apoi tabloul trecutului te invadeaza. Te lasi cuprins de gustul acela dulce al frumosului prin care ai trecut si invariabil iti creezi trairile unice. Dar nu sunt asa. Toti cei care te inconjoara le au. Fiecare are intensitatea si perceptia proprie.
Am privit cateva fotografii ale zambetelor mele petrecute parca intr-o alta lume. Cineva mi-a spus ca in nici o fotografie nu sunt aceiasi.
Si iarasi am zambit nostalgic in aburii cafelei.
Da, pentru ca puse intr-un sir indian, franturile acelea de fericire fac intregul.
Si totusi….asta ma face sa vreau sa vad oameni fericiti in jurul meu…
Cahh!! Deja nu ma mai inteleg eu!!...aaa…si am primit si un cadou superb…
Pe curand!!